ISTORICUL MÂNĂSTIRII
DOBRU
Înainte cuvântare
Această scurtă monografie a Mânăstirii Dobru, aici de faţă,
are virtutea de a se putea transforma într-o relatare deosebită; într-o evocare
istorică, ce zugrăveşte în culori luminoase şi pline de căldură sufletească,
vieţuirea unei obşti monahale ce a trecut, după spusa Prorocului David, ,,prin
foc şi prin apă”; o viaţă presărată cu faptele sfinte ale credinţei,
însufleţite de căldura Duhului, Cel ce viază şi sfinţeşte toate. Această
istorie este, la rându-i, un mărgăritar dintr-un alt şirag, şi anume Istoria
Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
Vom aduce cuvânt de laudă celor ce, pe lespezile simţitoare
ale inimii lor, şi-au scris preadulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos.
Vom povesti faptele celor ce au rămas - cu râvnă, statornicie şi dragoste -
credincioşi fii ai Bisericii Ortodoxepăstrătoare a Predaniei Sfinţilor Părinţi
şi a calendarului neschimbat, înfruntând viforul ispitelor şi al prigoanelor,
pecetluind prin sângele mucenicesc, prin suferinţele mărturisirii ori prin
nestemata răbdării lor, adevărul credinţei în care au vieţuit şi s-au mântuit
părinţii şi străbunii noştri.
Istoria acestui loc este o pagină din chiar istoria Bisericii
Ortodoxe dreptslăvitoare din România. Ea şi-a agonisit anii scriptelor sale în
acelaşi timp cu lupta pentru dreapta credinţă, a fost scrisă cu slove sfinte,
de sânge mucenicesc, de lacrimi şi sudori ale ostenelii mărturisirii
Ortodoxiei, semănate pe aceste meleaguri de cuvântul Sfântului Apostol Andrei,
întâiul-chemat al Domnului.
În conglăsuire cu istoria şi pătimirile Bisericii noastre
Ortodoxe de Răsărit, şi istoria acestui aşezământ a fost prea puţin presărată
cu clipe de bucurie sau răgaz. Fie că a fost vorba de perioada interbelică sau
cea de prigoană comunistă, întreaga vieţuire a obştii de aici a fost în toată
vremea o luptă mucenicească - atât pentru păstrarea Sfintei Tradiţii Ortodoxe,
cât şi pentru construirea sau înflorirea acestui aşezământ monahal, ori pentru
ţinerea rânduielilor vieţii monahiceşti întocmai după legile statornicite de
Sfinţii începători ai vieţii călugăreşti de obşte. Iar uşor nu a fost; însă
jertfa măicuţelor şi a celor ce le-au îndrumat şi le-au sprijinit nu a fost
zadarnică; ea a odrăslit roadă, iar de roade ne bucurăm noi astăzi, prin
îngăduinţa Atotmilostivului Dumnezeu.
Nu trebuie să răpim cititorului bucuria de a afla, din
paginile ce urmează, datele istorice şi aşezarea geografică, ce zugrăvesc
împreună chipul duhovnicesc al Mânăstirii Dobru, ci mai degrabă trebuie doar să
îi trezim râvna de a parcurge cu mai multă emoţie rândurile ce descriu
naşterea, istoria, pătimirile, dar şi clipele de bucurie ale sfântului lăcaş.
Dar nu se poate să nu pomenim, în această ,,Predoslovie”,
despre minunata aşezare a Mânăstirii Dobru. În faţa acestei frumuseţi, nici
chiar un închinător mai îngândurat ori mai împresurat de griji şi tristeţi nu
poate rămâne de piatră. Ce vom răsplăti Domnului, Ziditorul a toată făptura,
Cel ce tocmeşte lucruri atât de minunate pentru noi, oamenii ? Nicicum
altcumva, decât aducându-I jertfă de laudă, ori îndreptându-I rugăciune curată
precum tămâia. Tocmai pentru rugăciune şi laudă adusă lui Dumnezeu, omul a
ridicat lăcaşuri de închinăciune. Tot de către oameni a fost ridicată şi
biserica Mânăstirii Dobru - însă eleganţa liniilor ansamblului arhitectural,
curăţenia desăvârşită şi ordinea existentă - toate acestea ne fac parcă să
credem că acest loc este un colţişor rupt din rai şi pogorât pe pământ, o
preînchipuire a frumuseţii celei nesfârşite a cereştilor locaşuri. Iată, deci,
un loc prielnic vieţii monahale - această împletire fără prihană a
contemplaţiei, lucrului (rucodeliei) şi rugăciunii, dar şi către o bunăstare şi
o înflorire, ca roade binecuvântate de Dumnezeu.
Aici, ca şi în alte lăcaşuri monahale ortodoxe, totul
îndeamnă la rugăciune; vedem, la o scară mai mică, parcă o repetare a minunii
Facerii. Toate lucrurile îşi au cursul lor firesc, cu rânduială dumnezeiască;
luminătorii zilei şi ai nopţii spun când e vremea potrivită pentru săvârşirea
celor şapte Laude; pământul, în tăria şi rodnicia sa, precum şi apa, laolaltă
cu păsările şi animalele, sunt date spre chivernisire zidirii care încununează
toată creaţia: omul. Iar pentru toate aceste faceri de bine, dator este omul în
toată vremea a lăuda şi binecuvânta pe Făcătorul a toate. Iar monahul, cu atât
mai mult, îndatorat este a avea pururea şi în tot ceasul, pe buze şi în inimă,
rugăciunea inimii: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine, păcătosul”...
Timpul este mai răbdător în acest loc binecuvântat; viaţa
curge molcom, împărţită între citirea cărţilor spre zidire duhovnicească,
muncă, repaos şi, nu în ultimul rând, către rugăciune - această înălţare a
gândului către Dumnezeu - Chipul şi Asemănarea spre care tindem toţi, după
porunca Mântuitorului Hristos.
Nimic din tot ceea ce ne încântă astăzi simţirile nu s-ar fi
putut împlini fără hărnicia şi jertfelnicia soborului de maici. Acum este
momentul să aducem cuvânt de mulţumire celor ce, prin strădania lor, şi-au adus
prinosul dragostei şi osârdiei statornice, de-a lungul vremii, la ctitorirea şi
dăinuirea mânăstirii. Dumnezeu să le răsplătească osteneala, făcându-i părtaşi
ai cereştilor Sale bunătăţi.
Iar atunci când această monografie îşi va avea naşterea prin
lumina tiparului, cea de numele căreia se leagă aproape toată istoria
Mânăstirii Dobru, schimonahia Serafima Stănoaie, va fi trecut la cele veşnice;
de aceea, dorim a strecura în aceste rânduri, cu smerenie, un gând cuvios de
veşnică aducere-aminte şi recunoştinţă pentru maica stareţă, cea care, cu
ajutorul lui Dumnezeu, a străbătut cu răbdare şi bărbăţie clipele de grea
cumpănă, fiind mereu o pildă de viaţă călugărească, după învăţătura Sfinţilor
Părinţi. Din cele fericite ale acestei lumi, prea puţine au fost trăite de
sfinţia sa; dar ne mângâiem la gândul că a aflat la cer plata luptelor şi
ostenelilor sale, veselindu-se pururea în locaşurile drepţilor.
Rugăm pe bunul Dumnezeu să îndrepteze şi să binecuvânteze
paşii oricărui suflet ce Îl caută, spre Mânăstirea Dobru. Iar pelerinului, ce
se va transforma şi în cititor al acestor smerite rânduri, îi dorim ca popasul
de închinăciune la Mânăstirea Dobru - această oază de linişte şi înălţare
duhovnicească, să-i fie prilej de zidire sufletească şi spre cunoaşterea
credinţei noastre strămoşeşti, a adevăratei Ortodoxii.
Al tuturor smerit rugător şi de Dumnezeu iubitor,
ÎPS VLASIE MOGÂRZAN,
Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi
din România
Aşezare geografică
Mânăstirea Dobru este aşezată în partea central-nordică a
judeţului Neamţ, într-o zonă de mare interes turistic şi religios, o adevărată
vatră mânăstirească, din cele mai vechi timpuri, în nord-vestul comunei
Vânători-Neamţ, la circa 14 km de oraşul Târgu-Neamţ, undeva sub poalele
muntelui Hălăuca, în punctul denumit popular ,,Dealul Mare”, din lanţul de
munţi Culmea Stânişoarei. Geografic, pe hartă putem găsi Mânăstirea Dobru
situată între Mânăstirile Secu şi Agapia; din punct de vedere duhovnicesc, însă
- adică al mărturisirii de credinţă -, o găsim în sfera Ortodoxiei tradiţionale
(adică cea a Sfinţilor Părinţi), fiind unul dintre sfintele lăcaşuri ridicate
din râvnă şi dragoste pentru adevărata credinţă ortodoxă - credinţa dată
apostolilor de Însuşi Domnul. Ea întregeşte, astfel, ca un mărgăritar de mare
preţ, salba de mânăstiri şi biserici din zona Moldovei, care aparţin Bisericii
Ortodoxe de Stil Vechi, ce îşi are mitropolia la Slătioara, în judeţul Suceava.
Drumeţul care ajunge în zona oraşului Târgu-Neamţ şi doreşte
să poposească la acest sfânt lăcaş, va urma drumul naţional 15B, care duce spre
Borsec - Topliţa şi Broşteni - Vatra Dornei. După ce trece de centrul comunei
Vânători-Neamţ şi ajunge la punctul numit ,,la Troiţă”, părăseşte şoseaua
naţională şi se îndreaptă, în stânga, pe o ulicioară pietruită, care, şerpuind
printre casele satului Drehuţa, ajunge, după ieşirea din sat, la 3 km, la
mânăstire. Aici va descoperi un peisaj de o rară frumuseţe.
Aşezată chiar sub munte, înconjurată de brazii înalţi ca de o
cetate de cetină verde, Mânăstirea Dobru ne întâmpină cu chiliile ei mărunte şi
curate, cu arhitectură tradiţională, străjuite şi dominate de frumuseţea şi
măreţia noii biserici a aşezământului, construită după 1989, şi bisericuţa
mică, de lemn, în care s-au săvârşit sfintele slujbe şi pravila monahală de rugăciune
zilnică a maicilor vieţuitoare aici, vreme de mai bine de 40 de ani. Alături,
chiar în locul din care începe pădurea deasă de fagi, brazi şi stejari, se află
cimitirul unde îşi dorm somnul cel de veci măicuţele din obştea acestui sfânt
lăcaş, adormite întru Domnul.
Mormintele călugăreşti sunt străjuite la căpătâi de smerite
cruci din lemn, împodobite cu simplitatea pe care monahii atât de mult o
iubesc, fără alte însemne sau podoabe lumeşti, ci având scris pe dânsele numai
numele primit la tunderea în călugărie, precum şi câte o candelă, veşnic
aprinsă, ce semnifică rugăciunea celor rămaşi în lumea aceasta, pentru
sufletele celor plecaţi. Alături de ele, se află şi câteva morminte ale unor
mireni credincioşi, care au fost alături încă din timpul vieţii - cu tot trupul
şi sufletul; la bine, dar mai ales la greu, de sfântul lăcaş. Deopotrivă
ctitori, prieteni şi fraţi întru credinţă, ostenitori pentru binele şi
înflorirea casei Domnului, ei au lăsat ca testament duhovnicesc dorinţa de a fi
înmormântaţi alături de zidurile pe care nu rareori le-au apărat de furia celor
fără de lege, cu chiar preţul vieţii lor.
Câteva cuvinte
Alături de Mânăstirea Slătioara, Mânăstirea Dobru este cel
mai vechi aşezământ monahal al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România,
ctitorită pe aceste meleaguri pitoreşti şi pline de istorie sfântă, imediat
după schimbarea calendarului iulian din anul 1924.
Multă vreme, ea a fost doar adăpost pentru călugării alungaţi
din marile lavre nemţene şi sucevene, care nu au primit schimbarea calendarului
iulian, cel care a fost sfinţit pentru folosinţa liturgică a Bisericii
Ortodoxe, o dată pentru totdeauna, de către cei 318 Sfinţi Părinţi de la Primul
Sobor Ecumenic (sau, cum se mai numeşte, ,,Sinod a Toată Lumea”), din anul 325,
de la Niceea.
Subînsemnare: Nu în zadar, calendarul este numit icoană a
timpului; ci fiindcă, la fel cum iconarul sfinţeşte bucata de lemn simplu,
zugrăvind-o cu Preacuratul Chip al Domnului, al Maicii Sale sau al Sfinţilor
Săi - făcând, din lucru netrebnic, o sfinţită lucrare dumnezeiască -, tot aşa
şi Sfinţii Părinţi, cei de răni purtători şi de minuni făcători de la soborul
din anul 325, au sfinţit pe veci calendarul iulian, pentru folosinţa sa în
Biserica Ortodoxă, pentru cât va fi lumea. După o vreme, acest adăpost monahal
a devenit schit, apoi şi-a căpătat rangul de mânăstire. Chiar şi în vremurile
de mari prigoane împotriva credinţei strămoşeşti, aici au găsit adăpost şi
linişte maicile alungate din mânăstirile ce primiseră stilul nou (gregorian sau
papistăşesc), dar şi credincioşii din toată Moldova, care nu aveau biserici
ridicate în comunele lor.
Scurt istoric
În anul 1924, o dată cu schimbarea calendarului iulian cu cel
gregorian (de sorginte apuseană, eretică) şi introducerea acestuia în uzul
Bisericii oficiale, viaţa bisericească din ţară s-a tulburat foarte mult, motiv
ce a dus la plecarea din mânăstiri a celor care nu au acceptat sub nici o formă
noul calendar. Dar nu numai călcarea în picioare a aşezămintelor sfinte ale
Părinţilor cei Sfinţi ai Bisericii i-a mâhnit şi tulburat pe monahii şi
credincioşii mireni iubitori de Dumnezeu şi râvnitori pentru credinţa
strămoşească.
Ei au văzut că această samavolnică schimbare (prin ea însăşi
necanonică), nu este decât un alt pas făcut spre apropierea de papistaşi (catolici)
şi de restul lumii neortodoxe, şi de batjocorire a sfintei Ortodoxii, prin
împrumutarea unor dogme şi practici străine de tot ceea ce sfinţii au
propovăduit.
Din mânăstirile nemţene Sihăstria şi Neamţ, preoţii şi
călugării care nu au fost de acord cu inovaţiile necanonice au plecat, luând
drumul pribegiei de bunăvoie, străini şi prigoniţi făcându-se pentru Domnul şi
pentru dreptatea Sa, fiind nevoiţi să se ascundă prin cele mai tainice păduri.
Printre aceştia, erau şi Sfântul Ierarh Glicherie (Tănase) – pe atunci
ieromonah şi stareţ la Schitul Procrov, un metoc al lavrei Neamţului (între
anii 1923-1925), ierodiaconul David Bidaşcu (cel ce avea să devină stareţul
Mânăstirii Slătioara), schimonahii Veniamin, Galaction şi fratele lor,
ieroschimonahul Pamvu Hoisa, întemeietorul şi primul duhovnic al Schitului
Dobru.
Părintele Pamvu era născut în comuna Breţcu-Nădârjac din
judeţul Covasna, de unde plecase cu avere multă (turme de oi), înainte de anul
1916, spre marea lavră a Neamţului, împreună cu cei doi fraţi ai săi după trup,
fiind mânaţi de dragostea de Dumnezeu. Imediat după schimbarea calendarului, ei
au fost nevoiţi să plece în pribegie, stabilindu-se pentru o perioadă în
pustiul codrilor de lângă Schitul Icoana Veche, după cum atestă şi istoricul
acestui aşezământ.
Însă nici aici nu aveau să petreacă prea multă vreme, fiind
urmăriţi, izgoniţi şi siliţi să meargă la Mânăstirea Sihăstria, din judeţul
Neamţ. Şi de aici au fost izgoniţi, însă, ca urmare a refuzului lor de a
accepta schimbarea calendarului. Plecând apoi într-o nouă pribegie, ei se
întâlnesc cu părinţii Glicherie Tănase şi David Bidaşcu, împreună cu care leagă
o prietenie cu adevărat duhovnicească şi sfântă, pe temeiul aceleiaşi
mărturisiri a credinţei ortodoxe strămoşeşti.
Împreună, au locuit timp îndelungat prin pădurile cele mai
ascunse, în bordeie săpate în pământ sau stâncă, rugându-se lui Dumnezeu fără
încetare. Condiţiile erau aspre, hrana puţină şi sărăcăcioasă, iar primejdiile
multe.
În anul 1926 au fost găsiţi la Râpa lui Coroi de către fraţii
Ioan şi Mihai Urzică, din comuna Vânători-Neamţ, în timp ce umblau cu oile prin
Munţii Sihlei. Vestea că mai sunt slujitori care se opun schimbării
calendarului a fost primită cu bucurie de către credincioşii din comună.
Aceştia au încercat de mai multe ori să-i aducă în sânul parohiei, pentru a
săvârşi slujbele de care poporul avea atâta nevoie, dar nu s-a putut până în
anul 1929. În acel an, s-a reuşit aducerea lor în comună, la Vânători-Neamţ, în
satul Ungureni, unde au sfinţit ca paraclis o cameră din casa lui Ioan Urzică.
Astfel, la Vânători-Neamţ s-a făcut biserică pentru creştinii
rămaşi credincioşi ai Ortodoxiei tradiţionale, patristice, pe care o
moşteniseră de la strămoşii lor. După terminarea construirii acestei biserici,
părintele Glicherie, care devenise păstorul duhovnicesc al credincioşilor de
stil vechi, a lăsat aici ca slujitori pe părintele Pamvu, împreună cu fraţii
săi, Veniamin şi Galaction.
În acei ani de tulburări din sânul Bisericii Ortodoxe Române,
şi monahiile din mânăstirile nemţene au fost nevoite să urmeze calea pribegiei,
refuzând să mai rămână în mânăstirile unde deja se trecuse la rânduiala
slujbelor după calendarul papistăşesc, potrivnic Ortodoxiei, alăturându-se şi
ele celor ocărâţi şi prigoniţi pentru dreptate, adică preoţilor, monahilor sau
simplilor mireni.
Între anii 1929-1930, schimonahia Isidora Stănoaie,
întemeietoarea şi prima stareţă a Schitului Dobru, a aflat că în Vânători-Neamţ
sunt preoţi şi credincioşi păstrători ai vechiului calendar. Imediat, ea a
părăsit Mânăstirea Agapia Veche, situată destul de aproape de comună, împreună
cu câteva ucenice tinere, care mai târziu aveau să alcătuiască prima obşte de
maici de la Dobru: schimonahia Serafima Stănoaie, viitoarea stareţă a
schitului; Paraschiva Bunduc, Eufrasia Pintilie, Olimpiada Petreanu, Asânefta
Dumitroaia, Melania Mardare, Arsenia Archir, Macrina David, Pangratia
Vârganici.
Cu firea lor neputincioasă, însă având nestrămutată nădejde
la Domnul, pentru a cărui mărturisire pătimeau grele lipsuri, maicile au purces
atunci cu bărbăţie pe drumul lung al pribegiei, stând prima oară în nişte
bordeie, la locul numit ,,Chita Mare”. Mai apoi, au venit în comuna
Vânători-Neamţ, la fraţii Urzică. Aceştia le-au primit, făcându-le loc în cele
câteva chilii din preajma bisericii, care era construită în curtea lui Ioan
Urzică.
Înmulţindu-se numărul slujitorilor Domnului de aici,
părintele Pamvu s-a sfătuit cu maica Isidora Stănoaie, şi împreună au hotărât
punerea temeliei actualului Schit Dobru, cu toate greutăţile pe care ar urma să
le întâmpine. Gândul lor era acela de a întemeia un schit de maici. În acele
vremuri, acolo trăia un călugăr bătrân, pe nume Ghenadie Urzică. Acel loc,
adăpostit şi retras, de la marginea unei păduri, era prielnic vieţii monahale,
şi mai ales pentru ferirea maicilor de prigoana autorităţilor.
* * *
În jurul anului 1932, părintele Pamvu şi maica Isidora aleg
locul unde se va aşeza mica obşte. După sfinţirea locului, au început lucrările
de construire a schitului, sub îndrumarea părintelui Pamvu. Dumnezeu le-a
binecuvântat osteneala, astfel că în acei ani s-au ridicat un micuţ paraclis,
două corpuri de locuit pentru maici (cam 30 de chilii) şi o casă de oaspeţi.
Pământul a fost donat de credinciosul Mihai Bârliba din Vânători-Neamţ. În
acelaşi timp, părintele Pamvu şi fraţii lui şi-au ridicat în culmea muntelui
Dealul Mare o casă şi un paraclis, unde se retrăgeau peste săptămână, în post
şi rugăciune. Numai când aveau de săvârşit sfânta liturghie coborau în vale, în
satul Vânători.
Obştea Mânăstirii Dobru, care cuprindea pe atunci 24 de
maici, avea în fruntea ei pe maica stareţă Isidora Stănoaie. Duhovnic le era
părintele Pamvu, care era de asemenea şi părinte duhovnicesc al tuturor
credincioşilor din parohia Vânători-Neamţ.
Această vremelnică pace a durat numai 7 ani. În anul 1936,
biserica din Vânători a fost dărâmată de către autorităţi, îndemnate la aceasta
de către preoţii de stil nou din comună, iar în luna august, părintele Pamvu a
fost luat fără urmă din biserică, dus la Piatra-Neamţ şi arestat. Pe drum, în
locul numit popular ,,Doilei”, jandarmii l-au pus pe părintele Pamvu drept
punte vie peste un pârâu, trecând cu toţii peste el. Din acest motiv, dar şi
din pricina nenumăratelor lovituri, părintele a rămas cu răni nevindecate
pentru tot restul vieţii sale.
După aceea, a fost închis la Mânăstirea Iezeru din judeţul
Vâlcea, transformată acum în închisoare pentru toţi monahii şi maicile care
luptau şi mărturiseau credinţa ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, adică aceeaşi
credinţă care o mărturisiseră toţi locuitorii acestor meleaguri, vreme de 2000
de ani: Ortodoxia ce a mântuit şi sfinţit pe domnitorii sau simplii ţărani ai
acestei ţări, aceeaşi care a împodobit cerul cu sfinţi, mai mulţi şi mai
luminoşi decât stelele ... aceeaşi credinţă în care au fost botezaţi şi
părinţii cei trupeşti ai celor ce acum prigoneau, sau chiar credinţa celor ce
acum, pentru cei treizeci de arginţi ai vânzării din nou a Domnului, se
preschimbaseră în ighemoni !
Acolo, în acea biserică prefăcută în mormânt, după un an şi
patru luni, în urma chinurilor muceniceşti la care a fost supus, părintele
Pamvu s-a mutat la Domnul, săvârşindu-şi cu bărbăţie şi vrednicie alergarea
vieţii vremelnice, întru paza şi mărturisirea dreptei credinţe. Nici acum, după
atâţia ani, nu s-a mai aflat nimic despre el; nici măcar mormântul nu i s-a
găsit. Se spune că ar fi fost îngropat de viu, după ce a refuzat în nenumărate
rânduri să primească schimbarea cea fără de lege. În orice caz, atât viaţa, cât
şi sfârşitul său, au fost muceniceşti. Fie pomenirea sa veşnică !
Dar prigoana abia începuse ... În 6 septembrie 1936, după
sfinţirea unei biserici la Buhalniţa, au fost arestate 9 maici. Printre ele,
erau şi maicile Isidora şi Serafima Stănoaie. În arestul de la Piatra Neamţ,
maica Serafima a fost martoră la bătăile şi batjocurile la care a fost supus
atunci Sfântul Ierarh Glicherie, care era şi el arestat. După o anchetă sumară,
de la Piatra Neamţ maicile au fost transportate la sediul Legiunii de Jandarmi
Fălticeni. Aici au fost aduse şi celelalte maici de la Vânători-Neamţ şi de la
mânăstirea din Oniceni, unde au fost ţinute trei zile într-o încăpere cu
aşternut de paie, iar apoi au fost transportate cu trenul, sub escortă, la
Inspectoratul General al Jandarmeriei din Bucureşti.
Nu cu multă vreme în urmă, am aflat cu bucurie pe la bătrânii
noştri dragi, păstrată cu mare dragoste, ca un odor de mult preţ, o fotografie
făcută cu doar trei ani înainte de mutarea la Domnul a părintelui Pamvu. Îl
putem vedea precum păstorul în mijlocul turmei, în veşmântul său luminos de
slujitor al Domnului, ţinând în mâini sfânta cruce, parcă îmbărbătând cu dânsa
mulţimea de credincioşi ce îl înconjura cu dragoste, adunaţi fiind cu toţii
pentru cinstitul praznic al Dumnezeieştii Arătări şi Botezul Domnului nostru
Iisus Hristos, la biserica din Vânători-Neamţ.
* * *
În timpul cercetărilor, maicile au fost ameninţate că dacă nu
vor trece la noul calendar nu vor mai vedea niciodată lumina zilei, iar
trupurile lor vor fi arse în crematoriu. Au refuzat această momeală, răspunzând
că nu se tem de moarte, ci numai de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Li s-au
ars declaraţiile, iar apoi le-au trimis la episcopul de stil nou de la Buzău
care, cu alte momeli, a încercat să le ademenească pentru a trece la noul
calendar. Au refuzat fără şovăială şi pe acesta. Ca urmare a acestui fapt, au
fost trimise şi ţinute în detenţie la Schitul Vărzăreşti de lângă Râmnicu-Sărat
timp de 2 ani şi 6 luni (din septembrie 1936 până în februarie 1939). Acolo au
fost silite să muncească în zilele de sărbătoare după calendarul de stil vechi
(iulian), iar dacă se împotriveau, atunci erau pedepsite prin înfometare. Din
cauza acestor chinuri şi a condiţiilor neomeneşti din arest, cinci dintre maici
au murit, iar altele s-au îmbolnăvit grav pentru tot restul vieţii. După
punerea în libertate, bolnave şi chinuite, maicile au fost trimise cu domiciliu
obligatoriu forţat în localităţile lor de naştere.
La Schitul Dobru, locul în care fuseseră zidite chiliile
aproape că nu se mai cunoştea; peste tot crescuseră mărăcini. Casa şi
paraclisul părinţilor Pamvu, Veniamin şi Galaction, situată pe culmea ,,Dealul
Mare”, a fost arsă şi distrusă din temelii. Vreme de câţiva ani buni, măicuţele
au fost urmărite de către jandarmi; purtate prin procese fără sfârşit; ţinute
cu domiciliu obligatoriu, fără drept de a purta haine călugăreşti.
Nici măcar haine negre nu aveau voie să poarte, acest lucru
fiind urmărit îndeaproape de către autorităţile statului, dar mai ales de către
cele bisericeşti ale stilului nou. Maica stareţă Isidora Stănoaie a fost
trimisă cu domiciliu forţat la Mânăstirea Agapia Veche, unde, după puţină
vreme, s-a mutat la Domnul. Celelalte, deşi mereu urmărite, umilite şi
prigonite, şi-au continuat viaţa călugărească pentru care au depus un jurământ,
trăind în singurătate, mai apoi câte 2-3 la un loc, purtând nestinse candelele
rugăciunilor şi ale nevoinţelor lor întru Domnul, ca nişte adevărate mirese ale
lui Hristos.
După această risipire a mânăstirii din anul 1936, timp de 10
ani, la Dobru nu s-a mai putut construi nimic. Au mai fost încercări de a aduna
iar laolaltă oile cele cuvântătoare, risipite de lupii cei răpitori, ori de a
pune iar cărămidă peste cărămidă, în strădania de a ridica orice adăpost, fie
el oricât de smerit, pentru adăpostul obştii ce încerca iarăşi, ca după un
vifor înfricoşat şi silnic, să îşi ducă pe mai departe smeritul trai monahal,
împărţit între rugăciune şi lucrul mâinilor. Însă toate acestea nu făceau decât
să trezească şi să aprindă mânia autorităţilor, care iarăşi risipeau tot ce se
putuse înjgheba până atunci, cu multă osteneală şi primejdie.
În acele vremuri, rezistenţa lor împotriva inovatorilor şi
stricătorilor de cele dumnezeieşti însemna nu numai înfruntarea necazurilor, a
chinurilor şi a lipsurilor materiale. Mai era încă ceva, care le sporea încă şi
mai mult amărăciunea: pentru a se putea spovedi şi împărtăşi cu sfintele taine,
sau fie numai pentru a auzi o povaţă duhovnicească ori un cuvânt de întărire,
ele trebuiau să străbată un drum lung şi plin de primejdii, prin pădurile şi
munţii unde stăteau ascunşi ceilalţi preoţi, rămaşi credincioşi Bisericii
Ortodoxe de Răsărit, păstrătoare a calendarului iulian, a Sfintei Tradiţii
patristice şi a tuturor celorlalte aşezăminte.
De mare ajutor în această perioadă le-au fost şi părinţii
maicilor, Gavriil Sandu şi Gavriil Atomei, precum şi alţi oameni de bună
credinţă din Vânători-Neamţ, care le-au ajutat să treacă mai uşor peste aceste
necazuri: familiile Alexandru Urzică, Gheorghe Urzică, Vasile Timofte, Sava V.
Sava şi alţii. În acele timpuri s-a construit un nou paraclis, închinat
Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii.
* * *
În anul 1959, un nou vifor de prigoană şi o altă urgie s-a
abătut asupra maicilor şi călugărilor. Printr-un decret dat de autorităţile de
atunci, tot personalul monahal sub 50 de ani a fost obligat să părăsească
mânăstirile (este vorba de decretul nr. 410/1959, îndreptat împotriva
monahismului, indiferent de stilul calendaristic). În acel an, şi maicile de
aici au fost nevoite să plece. Obiectele bisericeşti au fost duse în casa lui
Gavriil Atomei din Vânători-Neamţ şi în casa părintească a maicii stareţe
Serafima, din comuna Pipirig. Au încercat de mai multe ori să se întoarcă la
mânăstire, dar autorităţile locale din comună le-au forţat să părăsească iarăşi
mânăstirea lor dragă.
Nu le-au lipsit duşmanii sau rău-voitorii. În nenumărate
rînduri, le-au fost luate cărţile de rugăciune şi obiectele de cult, adunate cu
multă trudă; în nenumărate rânduri au fost ameninţate, batjocorite, bătute.
Uşile mânăstirii au fost de multe ori deschise prin forţă, cu toporul, ori
sigilate pentru a împiedica accesul maicilor. Au fost necinstite sfântul altar
şi chiar sfânta masă. Numai credinţa şi jertfa maicilor Salomeea, Eliseea,
Parascheva, Valentina, Teoctista, Xenia, Marta, Melania, Mina, râvna lor pentru
cele duhovniceşti au făcut ca să nu fie întinată adevărata credinţă pe aceste
meleaguri.
Odihna sau răgazul le era scurt, somnul puţin, mai ales când
se anunţau razii ale miliţiei, pornită spre găsirea călugărilor sau maicilor
plecate din toate mânăstirile României, în urma acelui decret antihristic.
Maicile de la Dobru dormeau cu rândul, 2-3 ore pe noapte, fiind tot timpul gata
să fugă în adâncurile pădurii, pentru a nu cădea în mâinile celor cu chipuri
omeneşti, însă cu apucături de fiară. Ca nişte adevăraţi soldaţi ai Împăratului
Ceresc, maicile erau mereu pregătite pentru chinurile muceniceşti sau chiar
pentru moarte. Sub cap, în loc de pernă, ţineau desaga în care aveau tot timpul
şiragul (aţa) de metanii, folosit la împlinirea pravilei de închinăciune,
cărţile pentru rugăciune (Ceaslovul, Psaltirea şi Bogorodişna).
Suferinţa lor cine o va putea spune ? Şi peste toate acestea,
se mai adunau şi sfaturile viclene ale celor ce le îmbiau cu momeli pentru a
lepăda cinstita haină monahală, şi a ieşi în lume, promiţându-le locuri de
muncă în fabricile şi uzinele pe care comuniştii le deschideau atunci. Dar,
văzând că aceste vorbe mieroase, însă grăite cu limbă de şarpe, nu îşi aflau
spor, se trecea imediat la intimidări, descurajări, ameninţări sau noi şi noi
distrugeri ale sfântului lăcaş. Însă, după făgăduinţa Domnului, ,,dreptul, ca
finicul va înflori şi ca chedrul cel din Livan se va înmulţi”. Aşa se face că
mica obşte, având acum ca povăţuitor şi ajutător pe Sfântul Ierarh Glicherie
(care între timp întemeiase şi ridicase Mânăstirea ,,Schimbarea la Faţă a
Domnului” – centrul duhovnicesc şi administrativ al Bisericii Ortodoxe de
Răsărit, în comuna Râşca, satul Slătioara), s-a învrednicit de dumnezeiasca
binecuvântare, şi nu a rămas în părăsire. Sfântul spunea mereu maicilor, după
cuvântul Domnului: ,,Nu te teme, turmă mică !” Cuvintele lui de îmbărbătare au
dat putere şi curaj micii obşti a mânăstirii.
În anul 1946, s-au reconstruit aici primele chilii, un micuţ
paraclis şi alte clădiri anexe. Duhovnicul obştii de la Dobru era pe atunci
părintele arhimandrit Nifon Marinache. Dar el nu locuia decât vremelnic aici,
fiind urmărit fără încetare de fosta miliţie şi jandarmi. Deja viforul ateu se
dezlănţuise în toată răutatea lui, iar slujitorii lui Dumnezeu erau urmăriţi
fără milă, prinşi şi arestaţi, apoi bătuţi şi schingiuiţi în fel şi chip, numai
pentru a-i face să se lepede de Hristos.
Cu toată prigoana comunistă care era, în perioada 1950-1970,
şi chiar mult timp după aceea, bisericuţa schitului Dobru se dovedea a fi
neîncăpătoare pentru credincioşii care veneau, duminica şi în zile de
sărbătoare, de la mari depărtări, din toată Moldova, tocmai din judeţele Bacău,
Vrancea, Galaţi, Iaşi, Suceava, Botoşani, chiar şi din Bucureşti şi Timişoara.
În duhul dragostei creştineşti, dar şi al ospitalităţii, care este o trăsătură
a românilor, ei erau primiţi spre găzduire de către credincioşii din comuna
Vânători-Neamţ, iar a doua zi de dimineaţă treceau dealul din Fagi spre schit.
Credincioşii care veneau la Mânăstirea Dobru, pentru a
participa la sfintele şi dumnezeieştile slujbe, erau urmăriţi şi ameninţaţi de
către autorităţi. Este ştiut că în acei ani, partidul comunist, împreună cu
securitatea, îi urmărea în special pe cei care mergeau la biserică, pentru a le
întocmi aşa-numitul ,,dosar de cadre”. Mulţi dintre aceşti oameni, care de
bunăvoie alegeau să-L mărturisească pe Hristos în faţa acestor ighemoni ai
zilelor noastre, erau denunţaţi, întemniţaţi (uneori, chiar fără proces); erau
deportaţi şi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă sau erau executaţi. Numai în
cazurile cele mai ,,fericite”, ei scăpau de pedeapsa cu închisoarea, însă
ajungeau să fie oricum respinşi şi înlăturaţi din orice funcţie sau meserie.
* * *
Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: nu se poate întocmi lucru bun
sau faptă plăcută lui Dumnezeu, fără de osteneală, nici Ortodoxie fără de
sudoare, lacrimă sau sânge. Iar jerfta maicii stareţe Serafima, care a avut
întotdeauna dragoste de Dumnezeu şi de credinţa ortodoxă, o mare râvnă pentru
ridicarea şi înflorirea Mânăstirii Dobru, precum şi pentru viaţa monahală, dusă
în înfrânare şi curăţie, laolaltă cu sfaturile şi ajutorul părintelui
arhimandrit şi duhovnic Nifon Marinache au avut ca rod însăşi supravieţuirea
până în zilele noastre a acestei minuni, ce semnifică biruinţa asupra răului –
Mânăstirea Dobru.
A rămas însă amprenta tuturor pătimirilor şi a prigoanei prin
care a trecut Biserica Ortodoxă de Răsărit atâţia ani de-a rândul, ca o corabie
prin mări învolburate. Şi chiar dacă frumuseţea de astăzi nu mai poartă urmele
lacrimilor, totuşi amintirile au rămas încă vii în inimile celor ce le-au trăit
atunci. Părintele arhimandrit Nifon (care, la data la care s-au scris aceste
rânduri, se află încă în viaţă, iar noi Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să îi mai
adauge încă ani îndelungaţi şi liniştiţi), nu putea locui aici permanent, el
fiind urmărit şi alungat de către autorităţi. Trebuia să meargă pe jos cale de
peste 20 km, de la Dobru până la Slătioara, numai prin pădure şi numai noaptea,
pentru a nu fi recunoscut şi arestat. A slujit totuşi 17 ani de zile, ca preot,
la biserica din Vânători-Neamţ şi la Schitul Dobru.
* * *
Precum floarea bine-mirositoare, răsădită în pământ bun şi
adăpată din izvorul de apă vie, aşa şi Mânăstirea Dobru a răsărit, a înflorit
şi a crescut ,,din putere în putere”, fiind liman de scăpare, adăpostire şi
mângâiere a multor suflete. În anul 1968, icoanele, cărţile şi obiectele
bisericeşti au fost aduse înapoi, iar micul paraclis şi-a redobândit podoaba.
În anul 1969, în ziua cinstitului praznic al Izvorului Tămăduirii a fost
slujită prima sfântă liturghie. Tot în acel an, s-au construit aici o bucătărie
şi o trapeză mică.
În anul 1973, obştea mânăstirii a început să crească. Era
nevoie de o biserică mai mare, aşa că împrejurul paraclisului s-a ridicat o
mică biserică din lemn, după posibilităţile de atunci, iar la 4 octombrie
acelaşi an, s-a aşezat piatra de temelie de către Î.P.S. Mitropolit Silvestru Onofrei
şi părintele duhovnic, arhimandritul NifonMarinache.
Dar suspinul prigoanei nu avea să se oprească atunci, precum
nici lacrima pribegiei nu avea să se usuce de pe obrazul brăzdat de suferinţă
al Bisericii dreptslăvitoare de Răsărit. Mai era încă nevoie de jertfă adusă
pentru dragostea de Dumnezeu, pentru ca şi cununa răsplătirii să fie însutit
înfrumuseţată cu nestematele răbdării şi ale mărturisirii.
De această dată, nu forţele întunericului ateu aveau să sape
precum cârtiţele la temelia Bisericii pravoslavnice, ci tocmai aşa-numiţii
,,fraţi de credinţă” – în fapt, nimic altceva decât păstori năimiţi, lupi
răpitori în piele de oaie, ce primiseră schimbarea cea fără de lege a
calendarului ortodox, în schimbul unor avantaje lumeşti şi trecătoare, lucrând
acum la o altă pustiire a sfântului lăcaş.
Preoţii parohiilor bisericii oficiale, aflaţi în vecinătatea
nou-întemeiatei mânăstiri, îndemnaţi de vrăjmaşul mântuirii sufletului –
diavolul –, au aşteptat moment prielnic pentru săvârşirea trădării lor. Iar
când momentul a fost aflat, ei au descins la mânăstire, precum furii noaptea,
însoţiţi de patrula de miliţieni. Au urmat apoi alte şi alte umiliri şi
pângăriri ale mânăstirii: biserica a fost sigilată în nenumărate rânduri,
cărţile au fost luate; apoi, uitând că sunt slujitori ai Domnului şi iconomi ai
tainelor dumnezeieşti, ei s-au dedat la fapte tâlhăreşti: jafuri, batjocoriri,
ameninţări. Numai Dumnezeu ştie câte au avut de pătimit aceste maici iubitoare
de Dumnezeu. Iar singura lor ,,vină” era aceea că se rugau, ziua şi noaptea,
citind cu rândul Psaltirea, pentru ,,viaţa şi bună-sporirea sfintelor lui
Dumnezeu biserici”; ,,pentru pacea şi întemeierea a toată lumea”, şi chiar şi
pentru cei ce le făceau lor rău, urmând poruncii dragostei dumnezeieşti, care
glăsuieşte că se cuvine omului a se ruga pentru cei ce-l urăsc.
Însă ele dădeau ,,slavă lui Dumnezeu pentru toate”, chiar şi
în aceste vremuri silnice, neuitând o clipă să îşi pună nădejdea toată întru
Domnul, Cel pentru care porniseră la luptă pe această cale strâmtă şi necăjită,
având mereu acoperitori, mijlocitori şi rugători către Preabunul Dumnezeu pe
Preacurata Sa Maică, Pururea-Fecioara Maria şi pe Sfântul Ierarh Nicolae,
patronul bisericii, care le dădea puterea să rabde şi să îşi ducă viaţa după
poruncile evanghelice.
* * *
În ciuda controalelor făcute pentru verificarea respectării
decretului anti-monahal din 1959, maicile tinere continuau să vină şi să rămână
aici. Ele trăiau însă mai mult ascunse prin pădure, de teama arestării.
Era o mare problemă atunci obţinerea vizei pentru reşedinţă.
Puţini din ziua de astăzi mai înţeleg greutăţile acelor timpuri; tot timpul
soseau procese verbale de amendă sau pentru demolarea bisericii, ordine pentru
părăsirea domiciliului. Astfel de necazuri şi multe altele au fost ani de-a
rândul.
Cu toate aceste ameninţări şi constrângeri, cu frică şi sub
pază permanentă, biserica a fost pictată de părintele arhimandrit Ignatie
Bârgăoanu, care, ulterior, a devenit duhovnicul acestei obşti.
Pururea-pomenitul părinte Ignatie a fost dintotdeauna un teolog – nu al cuvintelor,
ci al faptelor, care a ştiut să scoată suflete din adâncul întunecat al
deznădejdii şi al păcatului.
A ştiut să facă din orice ,,fiu risipitor” o oaie
cuvântătoare a staulului Păstorului Cel Bun, aducând pocăinţa chiar şi în cel
mai împietrit suflet, să astâmpere zbuciumul sufletesc, să întoarcă plângerea
deznădejdii în lacrimi de pocăinţă, dezlegând păcatele, povăţuind şi îndreptând
greşelile fiilor săi duhovniceşti, întocmai ca un adevărat păstor şi părinte,
aducând multe suflete către Dumnezeu.
Ca un vrednic lucrător al viei lui Hristos, a secerat multă
roadă binecuvântată, timp de aproape 30 de ani, câtă vreme a fost duhovnicul
obştii de la Dobru. A semănat cu nădejde întru Domnul Dumnezeul nostru; a
lucrat cu răbdare, cu rugăciune şi nevoinţă, a udat cu apa cea vie a cuvântului
celui de Dumnezeu insuflat şi a cules roade după cuviinţă. Pentru aceasta, şi
noi, cei rămaşi, îi spunem cu graiurile Prorocului şi Împăratului David:
,,Împrejurul mesei tale, ca nişte odrasle văzând pe fiii tăi; bucură-te şi te
veseleşte, aducându-i pe aceştia lui Hristos, începătorule al turmei”, iar nouă
să ne ajute Dumnezeu să nu ne îndepărtăm vreodată de la povaţa şi pilda sa
înţeleaptă !
* * *
În anul 1975, s-a construit o altă bucătărie şi o trapeză
mult mai mare. Aceasta, cu timpul, s-a tot modificat, devenind neîncăpătoare
pentru obştea care creştea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Între anii 1976-1979,
s-au mai construit două corpuri de chilii şi alte dependinţe.
În anul 1979, pridvorul bisericii s-a mărit. Dar şi atunci
urâtorul de oameni, vrăjmaşul diavol, a îndemnat pe cei năimiţi, pe acei
păstori mincinoşi să intervină şi să oprească acest lucru. Din această cauză,
autorităţile au interzis înaintarea lucrărilor; biserica a fost încă o dată
sigilată, fiind ameninţată cu demolarea. S-a plătit o amendă, iar maica stareţă
Serafima a fost dată în judecată. Procesul a durat până în iunie 1980.
Cu toate aceste piedici şi greutăţi, biserica a fost sfinţită
la data de 15 septembrie 1980, de către Î.P.S. Mitropolit Silvestru şi P.S.
Cosma, împreună cu un sobor de preoţi, în prezenţa întregii obşti de maici şi a
unei uriaşe mulţimi de oameni, sosiţi din toată ţara, într-o atmosferă de
bucurie sfântă. Era clipa încununării, a răsplătirii suferinţelor şi a
prigoanelor; era bucuria trăirii acestui moment, unic în viaţa unei biserici,
care este ca un botez, o afierosire a sfântului lăcaş lui Dumnezeu. Biserica a
fost închinată spre paza şi ocrotirea Sfântului Mare Ierarh Nicolae, cu ale
cărui rugăciuni a fost păzită din atâtea ispite şi nevoi.
* * *
Din anul 1980, viaţa obştii de aici intră pe un făgaş firesc.
Obştea a crescut şi a întinerit simţitor, prin venirea de maici tinere.
Mulţumită acestui lucru, s-a putut începe construirea a noi clădiri pentru
folosinţa de obşte.
În anul 1987 s-a mărit sfântul altar, iar la resfinţirea lui,
la data de 29 mai 1988, a primit al doilea hram – Sfântul Mare Mucenic şi
Tămăduitor Pantelimon.
După evenimentele anului 1989, prigonitorii văzuţi ai
Bisericii Ortodoxe au fost cu necinste alungaţi; întreaga Biserică a cunoscut o
vreme de înflorire şi reconstruire, pentru a înlătura urmele şi rănile trecutei
asupriri. Tot în cinstea Marelui Tămăduitor Pantelimon s-a înălţat şi noua
biserică a Mânăstirii Dobru – mai mare, mai frumoasă, şi mai încăpătoare, în
zilele arhipăstoriei Î.P.S. Vlasie Mogârzan, Arhiepiscop şi Mitropolit al
Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, stareţă fiind schimonahia
Serafima Stănoaie, iar preot slujitor şi duhovnic al obştii fiind părintele
arhimandrit Ignatie Bârgăoanu. Lucrările s-au desfăşurat sub buna îndrumare şi
cu ajutorul părintelui protoiereu iconom-stavrofor Simion Movilă şi a
credinciosului Mihail Movilă, cu participarea activă a întregii obşti de
măicuţe.
La ridicarea noii biserici şi a clopotniţei din incinta
aşezământului au ajutat (cu danii în bani sau pur şi simplu cu muncă) mulţi
ctitori, miluitori, ajutători şi binefăcători ai acestui sfânt lăcaş, printre
care familia Radu şi Gabriela Trapiel din Bucureşti, multe alte familii din
Vânători-Neamţ şi din ţară, Gheorghe şi Silvia Lămăşanu, Vasile şi Soltana
Dumitroaie, Mihai şi Elena Iacob, Nicolae şi Lavinia Sălăgean, Cojocaru Mihai
şi Viorica, Vartic Constantin şi Catinca, Ursu Vasile şi Paulina cu familiile
lor. Alături de toţi aceşti iubitori de Dumnezeu şi de buna podoabă a casei
Sale, s-au numărat desigur şi alţi ctitori, pentru a căror sănătate şi mântuire
se roagă neîncetat vieţuitoarele acestui sfânt lăcaş. Sfinţirea bisericii a
avut loc la data de 23 iulie/5 august 2001, fiind săvârşită de Î.P.S.
Mitropolit Vlasie, înconjurat de un impresionant sobor de arhierei şi preoţi,
în prezenţa a zeci de mii de credincioşi din toată ţara.
* * *
În nădejdea că aceste scurte rânduri v-au trezit dorinţa de a
fi, măcar pentru o zi, pelerini pe căile credinţei ortodoxe strămoşeşti şi de a
îi afla toate istoriile încărcate de minuni şi sfinţenie, noi vă aşteptăm cu
bucurie să treceţi şi pragul Mânăstirii Dobru, să vă desfătaţi simţirile cu
frumuseţea binecuvântată a aşezării, să vă închinaţi în cele două biserici ale
sale, pline de urme sfinte, iar dragostea şi osteneala să vă fie răsplătite de
Atotţiitorul Dumnezeu, Cel ce numără paşii fiecărui om şi nu îi lipseşte de tot
binele pe cei ce-L caută pe Dânsul.
Cuvânt de încheiere
Şi dacă, în cele de până acum scrise, se vor fi strecurat
greşeli, noi ne cerem iertare; a greşi, e omeneşte; iar a ierta, dumnezeieşte.
Nădăjduim însă că toţi cititorii acestui Istoric al Mânăstirii Dobru se vor
folosi duhovniceşte citindu-l, cunoscând şi trăind încă o dată o istorie pe cât
de plină de sfinţenie, pe atât de adevărată. Noi le-am scris din dragoste de
Adevăr, şi ca să fie spre veşnica aducere-aminte a fiilor noştri – trupeşti ori
duhovniceşti –, precum şi a generaţiilor ce vor urma.
Nu avem cum să uităm jertfa înaintaşilor noştri, cei ce
oarecând, nu demult, au trecut ,,prin foc şi prin apă” pentru a aduce Biserica
până astăzi, ca o Mireasă a lui Hristos, ,,neavând întinăciune, nici prihană,
sau altceva de acest fel” (Efeseni 5, 27). Lor le datorăm mult mai mult decât
putem scrie aici. Prin jertfa lor, noi astăzi ne numim, prin darul lui
Dumnezeu, fii ai Bisericii dreptslăvitoare, iar de vom trece sub tăcere faptele
lor de credinţă, vom fi mustraţi de dânşii în clipa dreptei şi dumnezeieştii
Judecăţi, pentru vina de a fi ascuns lumina sub obroc. Tuturor acelora ce s-au
ostenit, au luptat, au pătimit şi au mărturisit dreapta credinţă, adormind cu
nădejdea Învierii spre viaţa cea de veci, le spunem: ,,Veşnică fie pomenirea
voastră”, şi le cerem să se roage şi pentru noi, cei rămaşi aici, în focul şi
în viforul multor ispite.
Iar celor ce trudesc încă şi acum, şi ale căror osteneli
pentru bunăstarea, înflorirea şi sporirea Maicii noastre, Biserica Ortodoxă de
Stil Vechi, numai Unul Dumnezeu le cunoaşte, le aducem o smerită închinăciune.
Cu nevrednicie, însă cu dragoste de fii duhovniceşti, le sărutăm mâinile
trudite ... mâini ce au apucat ,,coarnele plugului” fără să se mai uite înapoi,
cerându-le rugăciunile către Dumnezeu, spre a ne face cu toţii părtaşi ai
cereştilor bunătăţi, împreună-lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Epilog
Poezie scrisă de maica stareţă
Serafima prin anii ’1950
Drag păstor ce am avut
Păgânii ni l-au răpit;
C-au venit în miezul nopţii
Şi ne-a-nconjurat ca hoţii.
Şi groaznic au năvălit
Ca o furtună de vânt,
Cu lanternele aprinse
Şi cu armele întinse.
Din biserică-a plecat
În altar el a intrat,
De veşmânt s-a dezbrăcat
Lângă Sfânta Masă-a stat,
Ca să fie apărat
Sub Veşmântu-i luminat.
Când slujba a terminat
Păgânii au şi intrat
Şi-ndată ce l-au aflat
Cu arma în piept i-au dat.
La vecini, alăturea
La toţi au pus santinea
Să nu mişte nimenea
Ca să nu afle lumea
Păstorul ce se afla
În lăcaş cu turma sa.
Ostaşii l-au ridicat
Şi cu toţii au plecat
Ca hultanii l-au luat
Şi spre Piatra au plecat,
De unde ordin s-a dat
Ca să-l ducă, să-l predea
Şi arginţi pe el să ia.
Şi l-au dus de l-au predat
Ca-naintea lui Pilat
Securişti şi farisei
Şi mai marii-arhierei.
L-au tuns şi l-au bărbierit
Şi la faţă l-au sluţit
L-au scuipat şi l-au lovit
Fiecare cum a vrut.
Precum Iuda au făcut
Pe Domnul când L-au vândut
Cu toţii s-au adunat
Şi-au făcut spurcatul sfat.
Şi-ndată au dat ordinul
Ca să-l ducă la Iezerul
De la Craiova în sus
Să nu ştie unde-i dus.
Că aşa l-au judecat
Şi-n temniţă l-au băgat
Cu ostaşi l-au străjuit
Până l-au pus în mormânt.
Am dori şi nu putem
Nici mormântu-i să-l vedem
Să mergem să-l tămâiem
Şi cu lacrimi să-l udăm.
Pe Coastele Dobrului
Au rămas urmele lui
Şi din Dealu-Mare-n vale
Mergem pe a lui cărare.
Şi-a-mplinit în surghiunire
Un an patru luni de zile
De când l-au persecutat
Până în mormânt l-au dat.
Dumnezeu să-l odihnească
În Împărăţia cerească
Că pe toţi i-a sprijinit
Pe pământ cât a trăit.
Iară noi, ce-am mai rămas
Cu lacrimile pe obraz
Că de-atuncea până azi
Numai zile de necaz.
Dar să luăm bine-aminte
La-ale Domnului cuvinte
Că noi am făgăduit
Să răbdăm pân’ la sfârşit.
Mulţumesc lui Dumnezeu
Că-i milă de sufletul meu
Şi cred că până la moarte
Îmi va ajuta la toate.
Că străină-s pe pământ
La necaz eu n-am cuvânt
Că cei ce m-au sprijinit
Cu toţii sunt în mormânt.
Cine păstor a avut
Inimă de piatră-având
Nu poate a nu jeli
Când aicea va ceti.