Puterea Rugaciunii Lui Iisus
Vedere Duhovniceasca
Un
frate oarecare,
rugându-se odată în chilia lui cu zdrobire de inimă şi multă silinţă, suspinând
la fiecare rugăciune, a avut o vedenie şi a văzut multimi nenumărate de demoni,
dintre care unii erau ca niste câini, alţii ca zebrele, alţii ca nişte capre,
alţii ca vulpile şi ca alte fiare (spuneam că patimile oamenilor sunt numeroase
şi diferite). Aceşti demoni acopereau o mare suprafaţă cu numărul lor, deoarece
fiecare tagmă era mare la număr. Iar fratele, văzându-i, nu s-a tulburat, ci cu
tot curajul şi multă nădejde în Stăpânul Hristos, deoarece în ceasul acela
clocotea înlăuntrul lui rugăciunea şi inima lui era ca para de foc, s-a
năpustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme
sensibile şi văzute, ci cu arme nevăzute şi invincibile, cu numele lui Hristos
adică. Pentru că, ajuns în faţa lor, a început să spună din adâncul inimii:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi atât de tare îşi
silea şi zdrobea inima cu numele lui Hristos, încât cu puţin inima nu a plesnit
şi nu a ieşit din locul ei. Cum spunea o dată în felul acesta “Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, vedea cum prindea câte un diavol
şi-l arunca foarte departe de locul unde era. Şi iarăsi spunând rugăciunea cu
putere, arunca un altul… Şi făcând aşa a reuşit să-i alunge pe cei mai mulţi cu
numele lui Hristos; (spunem că s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul
lui Hristos).
Însă, câţiva dintre acei diavoli,
îndărătnici şi răi, nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu ură
şi sălbăticie îi spuneau: “Noi nu plecăm nicidecum din acest loc, deoarece
acest loc este locuinţă a noastră veche”, adică sunt câteva patimi care, pentru
că s-au învechit, cu multă greutate pot fi alungate.
Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supărat tare şi din multa
lui supărare a aflat un fel de rugăciune a minţii mult mai înaltă, foarte rară
şi nespus de grea. Voind să-şi silească şi mai mult inima cu “Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, într-un anume fel inima lui se făcea
în întregime rugăciune, una cu rugăciunea; după această mai presus de fiinţă
înfrângere a inimii scotea din adâncul său un fel de suspin greu, după cum
spunea profetul David: “Din suspinul inimii mele” şi din prea multa silinţă şi
din nemăsurata supărare, fratele era aproape să-şi dea sufletul. Dar când
sfârşea acel suspin adânc şi greu, demonii care mai înainte erau sălbatici şi
de nebiruit fugeau de la faţa fratelui, ca şi când i-ar fi urmărit o sabie de
foc. Şi, cum mi se pare, fratele voia să spună cuvântul acela al Scripturii,
care spune: “Şi cu suspinurile din adânc ai făcut să rodească însutit
durerile”. Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinţa sa cu
durerea inimii, cu atât nimicea, pe acei demoni stăpânitori, şi cu cât îi
nimicea, cu atât rodea rod însutit.
După ce a curăţat fratele tot locul acela de demoni, şi-a ridicat capul
şi a văzut la depărtare de sine ca la o aruncătură de piatră şi chiar mai puţin
pe diavolii alungaţi, care stăteau şi se uitau înapoi căutând să afle timp potrivit
pentru a se întoarce la locul de unde fuseseră alungaţi. (Spunem că atunci când
patimile vor fi dezrădăcinate din inimă cu silirea cea mai presus de fire a
rugăciunii inimii, atunci se va păstra numai în minte amintirea lor; şi dacă se
întâmplă să lipsească pentru o clipă frica de Dumnezeu şi rugăciunea din om,
atunci patimile înviază din nou şi se înnoiesc). Iar fratele, voind să-i alunge
şi de acolo, s-a aşezat ca pe un scăunel şi, aplecându-şi capul până la
genunchi, se ruga precum se ruga oarecând văzătorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a
auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Moise, Moise, de ce strigi către Mine?“
Rugâdu-se deci şi fratele cu mintea în acelaşi fel, iată că ieşea din gura lui
când foc, ce ajungea până la locul unde erau demonii, când ca un fel de
gloanţe, ce ieşeau din gura fratelui ca dintr-o puşcă, cu atâta viteză
împotriva demonilor, încât pe mulţi i-au nimicit. Iar când fratele spunea
rugăciunea, şi cu mai multă putere, se făcea că ies din gura lui ca nişte
ghiulele de tun care ucideau dintr-o dată mai mulţi demoni, chiar pe cei mai
puternici dintre ei. Când spunea rugăciunea fără multă silinţă, ieşeau şi
acestea mai mici, dar puternice, şi loveau pe demonii mai mici. Văzând acestea,
fratele şi-a venit în fire şi, iată, a înţeles că rugăciunea clocotea în inima
lui precum fierbe şi clocoteste apa în cazanul pus pe foc.
La fel şi un alt frate, rugându-se odată cu mintea, a ajuns la
această vedere duhovnicească: a văzut demoni mulţi ca nisipul mării cu chip de
soldati, care se năpusteau asupra fratelui cu multă ură, ca să-l nimicească de
pe fata pământului. Atunci acesta s-a înfricoşat de asaltul năpraznic al
demonilor şi a fugit într-o biserică, cerând ajutor Mântuitorului Hristos si
Maicii Domnului. Si cum a intrat în biserică, iată, vede pe Mântuitorul şi pe
Maica Domnului ca vii în icoanele împărătesti, sezând amândoi ca doi împărati
preaslăviti pe tronurile slavei.
Şi îndreptându-şi de îndată privirea spre Domnul Hristos, îl văzu pe
Acesta plin de bucurie şi de frumuseţe, precum se spune: “Frumos cu frumuseţea
cea de la fiii oamenilor”. Pe lângă acea frumuseţe de negrăit şi minunată a
feţei Sale dumnezeiesti preacurate, mai era îmbrăcat si cu altă slavă şi de o
lumină mai curată şi mai strălucitoare decât lumina soarelui, precum spune: “Întru
strălucire si în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca si
cu o haină”. (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu să mai privească la Hristos,
precum nu mai poate cineva să privească a doua oară la soare, pentru că ochii
lui erau orbiti, ci numai I se închina si săruta preacurata Lui mână dreaptă,
cu cutremur si cu bucurie, precum spune: “Se bucură cu sufletul si se cutremură
cu mâna”. Se îndreptă apoi fratele şi spre Preasfânta Fecioară, i se închină,
sărută mâna sa feciorelnică şi preacurată, îndrăznind să-şi ridice ochii şi să
privească preasfânta ei faţă. Lumina şi slava Domnului Hristos semănau cu
lumina şi slava Preasfintei Fecioare cât seamănă lumina fulgerului cu cea a
soarelui. Adică slava Preasfintei Fecioare era puţin mai blândă privirii, aşa
încât fratele, îndreptându-şi pentru a doua oară privirea spre preacinstita ei
faţă, ochii lui nu au orbit, aşa cum nu orbesc atunci când se uită puţin la un
fulger.
Domnul nostru Iisus Hristos stătea ca pruncul odihnindu-Se pe bratul
sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioară îl
privea pe fratele cu privire milostivitoare şi preadulce. Preadulcele Iisus era
atât de frumos şi plăcut la vedere întru toate, şi atâta slavă împrumuta
Preasfintei Fecioare cu împărăteasca Lui aşezare în braţele ei, şi atât de mult
se potrivea Cel preacurat cu cea preacurată, Cel nepătat cu cea nepătată,
Domnul şi Stăpânul cu Doamna şi Stăpâna, Cel prealăudat cu cea prelăudată, Cel
preacinstit cu cea preacinstită, Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnică,
adică Iisus cu Fecioara Maria, cum se potriveşte mireasma trandafirului cu
frumuseţea acestuia. Domnul Iisus privea la fratele cu multă dulceaţă şi cu
negrăită iubire. Şi iarăşi, aşa cum este cu neputinţă ca cel care ţine în mână
un trandafir si îl miroase, să nu se bucure de frumusetea lui si să nu se
împărtăsească de mireasma lui, tot asa si fratele, privind pe Mântuitorul
Hristos şi pe Maica Domnului si privit fiind de Acestia, era cu neputinţă să nu
se împărtăşească de Harul Lor şi să nu se bucure de mângâierea Lor. Atunci,
luând curaj de la privirea cea blândă a Preasfintei, fratele a strigat către
ea: “Preasfântă Fecioară, Preacurată, Maica Domnului meu, Stăpâna mea
preadulce, cum să scap de demonii care mă urmăresc?”
Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, izbăvitoare celor ce scapă către
ea, răspunzând fratelui, i-a zis: “Cu numele Fiului meu şi cu numele meu sunt
biruiţi şi nimiciţi demonii cei ce s-au lepădat”. De îndată, fratele a făcut
închinăciune, a ieşit din biserică şi a început să spună din inimă: “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi “Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie”. Iar demonii, fără
întârziere, au fugit neputincioşi şi au pierit din faţa fratelui.
La fel şi alt frate, lucrător şi acesta al rugăciunii minţii şi a
inimii, a ajuns la această vedere. I s-a arătat că s-ar fi aflat sub tartar,
acolo unde este locuinţa tuturor demonilor. Acolo a vâzut o cetate foarte
puternică. Pe dinlăuntru acea cetate era plină de un întuneric gros şi aproape
pipăibil, despre care spune şi Mântuitorul: “Acolo va fi întunericul cel din
afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo, pentru că se află în
inima pământului, unde Domnul Atotţiitorul a hotărât să locuiască demonii în
veacuri nesfârşite. De aceea şi cuvântul profetului spune: “Intra-vor în cele
mai de jos ale pământului”. Iar porţile cetătii aceleia erau mari şi puternice,
fiind păzite de câţiva demoni înfricoşător de urâţi.
Înăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr, toti având aripi. Unii
dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrăbiile, alţii intrau în cetate ca
albinele în stup. Fratele stâtea într-un loc, lângă drum. Era aplecat, fruntea
lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul
lui adâncit ca o boltă.
Aşa fiind aşezat, fratele spunea din inimă cu durere şi cu multă silinţă
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi spunând astfel
rugăciunea, la fiecare rugăciune ieşea din gura lui ca o flacără aprinsă care
se îndrepta către un demon şi-i ardea aripile, picioarele, mâinile şi părul,
încât demonul respectiv rămânea nemişcat într-un loc ca un buştean sau ca un
purice pârlit. Deoarece, atunci când este pârlit, puricele nu se mai poate
mişca. Spunând încă o dată rugăciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei
care erau ajunşi de flacăra rugăciunii, pentru că demonii ieşeau şi intrau cu
mare viteză, precum vântul.
Rugându-se fratele astfel mult timp, a reuşit să ardă mulţi demoni, care
alcătuiau în fata porţilor iadului o grămadă mare. Demonii care erau înlăuntru
vedeau că dispar demonii aceia, vedeau şi sabia de foc a rugăciunii inimii care
îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru că numele lui
Dumnezeu îi ameţea precum ameţeşte fumul albinele. Atunci au mers şi au spus
cele întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana, care,
aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea să iasă din cetate
pentru a nu păţi şi el la fel. Şi-a scos însă capul lui necurat pentru a vedea
din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se astfel, flacăra de foc a rugăciunii
inimii l-a atins în fată, arzându-l. Acesta s-a tras repede înăuntru, închizând
şi porţile iadului.
Iar fratele, venindu-şi în fire şi cugetând la cele întâmplate, se
bucura de nimicirea demonilor, slăvind şi mulţumind Domnului nostru Iisus
Hristos, Care a dat atâta har şi putere celor care îl iubesc din tot sufletul
şi îl cheamă din adâncul inimii. Acestuia se cuvine slava şi puterea în vecii
vecilor. Amin.
