Sfantul Ioan Iacob Hozevitul
-DESPRE
NĂRAVUL BLESTEMULUI-
“Şi a iubit
blestemul, Şi-i va veni lui, Şi nu au voit blagoslovenia
Şi se va
depărta de la dânsul”. Psalmul 108
Ce
se înţelege prin cuvântul “Blestem”? Pentru că sunt unii cari socotesc
blestemul obişnuit ca o hula împotriva Duhului Sfânt, eu voi căuta (după
putere) să lămuresc ce înseamnă blestemul.
Deşi
mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, însă aceasta nu
înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt. Adevărat este că
atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi
rădăcină. Pentru aceasta blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă
poartă venin de moarte, după cum şi maica lor (adică patima mâniei), are locul
de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme,
uşor alunecă şi la hulă.
Blestemul
este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o
dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre
paguba cuiva şi spre pierzare. Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune,
însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui.
De
aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie
folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile necurate
sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala norodului.
Cei
cari blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au
credinţă curată.Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă,
care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De
obicei blestemele sunt roadele mâniei şi semne de procopseală a celor pătimaşi.
Ca
să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf
din Sfânta Evanghelie.
Înainte
de Sfintele Patimi, când Domnul mergea cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, a
trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al Samarinenilor, să
vestească despre venirea Lui.
Însă
necredincioşii Samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta
apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: “Vrei, Doamne, ca
să zicem să se pogoare foc din cer, precum a făcut şi Ilie?” Domnul însă i-a
mustrat pentru socoteala lor, zicând:
“Nu
ştiţi ai cărui duh sunteţi voi, căci (doară) n-a venit Fiul Omului ca să
piardă, ci să mântuiască sufletele oamenilor”, şi au trecut în alt sat (Luca,
cap.9).
După
cum vedeţi sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva Samarinenilor,
cari nu voiau să-L primească pe Domnul şi pentru asta voiau să-i pedepsească.
Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem (adică să-i
ardă focul pe necredincioşi).
Domnul
însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici
nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea
oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul,
când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe
cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce
vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în
ceruri”. (Mt.V.44-45).
Vedeţi
cum i-a oprit Domnul pe Sf. Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei
cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către
Dascălul şi Stăpânul lor. Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care
uneltesc blestemul pentru toată nimica. Mulţi au cuvintele: “arde-l-ar focul”
sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să
nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar
vă rog pe cei care aveţi năravul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la
Psalmul 108 stih 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sf. Prooroc David pe cel
care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit
blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi
cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untul de lemn în oasele lui.”
Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta
şi Sf. Apostol Pavel ne porunceşte la toţi creştinii, zicând: “Binecuvântaţi şi
nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce
blesteamă, vor pieri!” (Ps.36, vers 22).
Sunt
unii cari rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru
a face haz. Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei cari
fac aceasta, nu rămân fără de păcat (mai cu seamă dacă sunt clerici).
EGUMENUL si
ARABOAICA
Mi-a
povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sf. Spiridon (în
Ierusalim), mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o
moliftă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un
chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sf. Spiridon şi la
rugăciunea egumenului.
Într-o
zi când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul
bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte, a rostit o înjurătură
grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept moliftă
şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului.
Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi făcând mai mult în batjocură semnul crucii,
a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i greceşte:
“Să
piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce zice el,
i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face
bine copilul, prin rugăciunea egumenului.
Şi
în adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori
la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin
blagoslovenia cuviosului egumen.
S-a
speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească
ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care necăjea pe
copil şi până în ziua de azi îl tulbură (după cum singur mărturiseşte).
Din
pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit (adică nedrept) sau rostit
în batjocură se întoarce în capul celui care îl rosteşte, iar persoana
blestemată, dacă este nevinovată nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă primeşte
după credinţă şi blagoslovenie.
Un
lucru trebuie însă ştiut: că de la cel care are năravul blestemului se
depărtează blagoslovenia (cum zice Sf. Prooroc David) şi niciodată nu
procopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept
dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se
întoarce de unde a ieşit, iată, vă amintesc despre o întâmplare minunată, care
a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la
Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic (care se prăznuieşte în
ziua de 11 Aprilie).
BLESTEMUL
SFANTULUI CALINIC
Într-o
duminică Sf. Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre
Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui Aprilie, când se terminase cu
aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea
Sfântului Episcop, când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna
lui cea mare pentru lege, Episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul
lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!” (cum zice la Sf.
Scriptură). În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon (care era cu el
în trăsură) a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Prea Sfinţitului. Şi
privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care
lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura
Sf. Calinic.
Diaconul
n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu când au ajuns
la mânăstire.
Auzind
Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru
cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui, au fost ca o legătură
pentru creştinul care lucra sărbătoarea. Dar pentru că limba de foc nu s-a
oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul
este nevinovat.
Deci
a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era
departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi căzând la picioarele
Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci Sf. Episcop l-a întrebat ce nevoie
mare l-a silit ca să lucreze Duminica.
Bietul
creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din
necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost
vreme de arat, nimenea nu s-a îndurat ca să-mi dea plugul cu boii ca să-mi ar
şi ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele
sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi (fără plată) la
un vecin şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am
casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”.
Acestea
le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui
Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din
povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui
sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit
de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci
i-a citit omului o moliftă de dezlegare şi dându-i un ajutor, l-a slobozit cu
pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a nu rosti sau de
a cugeta vreun cuvânt de legătură.
Şi
sfătuia pe toţi clericii săi, ca să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă
vreunul ar fi rostit cuvinte grele (de legătură) asupra cuiva, atunci el
singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci zicea
Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost
legat (dacă legătura a fost pe nedrept).
Din
întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor
sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta
Credinţă.
Dacă
Prea Sfinţitul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei cari
defaimă ziua Domnului şi îndată s-a făcut pară de foc ieşind din gura lui, să
ne gândim deci, cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt chiar
rostite asupra celor vinovaţi. Aceasta este şi mai greu când se întâmplă chiar
în vremea slujbei.
Pentru
aceasta se găsesc prin cimitire trupuri înnegrite şi neputrezite, iar la alţii
numai o parte a trupului neputrezită.
De
aceea s-a făcut în multe locuri obiceiul ca să dezgroape trupurile răposaţilor
(la trei ani sau şapte ani) pentru a se cunoaşte dacă au vreun semn de legătură
pentru a li se face molifta cea de dezlegare. (Aceasta se face de multe ori şi
fără dezgropare, iar la mânăstiri se face şi mutarea osemintelor).
În
istoria aceasta cu Sf. Calinic este vorba de un blestem care n-a fost rostit,
ci numai cugetat, iar persoana asupra căreia se îndrepta blestemul n-a fost
vinovată. Pentru asta nu s-a lipit acest blestem. Semnul care s-a arătat, a
fost mai mult pentru Sf. Ierarh Calinic pentru a nu face vreo hotărâre asupra
cuiva, fără cercetare.
Acum
voi aminti o altă întâmplare, în care blestemul a fost rostit de un duhovnic în
auzul multora, asupra unei persoane care s-a făcut cu adevărat vinovată de
acest blestem şi pentru aceasta blestemul s-a lipit.
Cred
că mulţi vă aduceţi aminte de fratele Dumitru, care a stat înainte la
mânăstirea Sf. Gherasim, iar mai pe urmă a fost ca îngrijitor la casele
patriarhiei de la Dar Abutor (unde se zice că este mormântul Sf. Patriarh
Modest). Acest frate a fost înşelat de vrăjmaşul şi umbla cam fără rost. Iar
vorbele lui erau adeseori amestecate cu hule pentru cele sfinte. Făcea glume
din cuvintele Sfintei Evanghelii şi lua în batjocură tainele Sf. Credinţe. Din
cauza aceasta, de multe ori duhovnicul mânăstirii îl mustra cu asprime, iar
uneori îl blestema, zicându-i: “Să-ţi astupe Dumnezeu gura cea hulitoare,
bârfitorule!” Însă el nu se sfia de nimenea şi nu mai înceta cu bârfelile. La
sfârşitul vieţii lui, a slobozit Dumnezeu ca să i se astupe gura lui într-un
chip groaznic. Şi anume a fost înăbuşit de nişte prieteni, din care i s-a tras
şi moartea. Îmi spunea un preot care cunoştea bine viaţa lui, că a fost de faţă
când poliţiştii i-au scos un cearceaf întreg din gâtlejul lui. Iată cum s-a
împlinit blestemul duhovnicului, pentru hulele pe care le rostea. Înşişi
prietenii lui, cu care s-a certat, i-au băgat cârpe în gât şi l-au înăbuşit.
Uneori
se blestemă omul pe sine, fără să-şi dea seama. Şi aceasta se întâmplă când are
cineva duşmănie cu fraţii cei de o credinţă cu el şi nu vrea să se împace.
Asemenea persoană când rosteşte rugăciunea “Tatăl nostru” se blestemă pe sine,
fără să priceapă şi anume când zice:
“Şi
ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”,
aceasta este ca şi cum ar zice: “Doamne să nu mă ierţi după cum nici eu nu iert
pe fratele meu!”
Dacă
i se pare cuiva cuvântul acesta prea aspru sau de necrezut, atunci îl rog să
caute în “Mărgăritarele” Sfântului Ioan Gură de Aur şi anume la Cuvântul 19:
“Despre Pocăinţă” şi acolo va afla mai pe larg şi mai înfricoşat.
Să
ne gândim fraţilor că Rugăciunea Tatăl Nostru nu este o rugăciune alcătuită de
oameni, ci însuşi Domnul a lăsat-o Sfinţilor Săi Apostoli, iar ei au scris-o în
Sfânta Evanghelie; pentru aceasta se numeşte Rugăciune Domnească.
Deci
când avem urâciune în inimă asupra unui frate şi zicem “Tatăl nostru”, atunci
ne legăm pe noi înşine şi cerem ca să ni se închidă uşa iertării, precum şi noi
o închidem fraţilor noştri. Dar ca să nu vă pară de mirare vorbele acestea, vă
rog să deschideţi Sf. Evanghelie de la Matei, cap.6 stih 9. Acolo găsiţi Rugăciunea
Tatăl Nostru, iar mai jos veţi afla scris aceste cuvinte:
“Căci
de veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta
greşelile voastre, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl
vostru cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”. (14-16).
Din
cauza aceasta părinţii din vechime opreau de a rosti rugăciunea “Tatăl nostru”
pe cei cari ţineau duşmănie şi nu voiau să se împace cu fraţii lor. Aceasta o
fac şi unii duhovnici din zilele noastre. De asemenea se blestemă singuri fără
să ştie şi cei cari fac nedreptate, precum şi cei cari iubesc răzbunarea şi nu
lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei cari îi nedreptăţesc ori îi
necăjesc.
Aceştia
când citesc Psaltirea se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti cari glăsuiesc:
“Doamne,
Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de
am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să
gonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Şi să calce în pământ viaţa
mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” Ps. 6, stih 3-6).
