vineri, 8 noiembrie 2013

Cu durere, unui Ateu

(Ateism = negare a existentei Lui Dumnezeu si a oricarei divinitati
Nihilism = negare a randuielilor, institutiilor, traditiilor si a moralei)

O buna prietena de-a mea care se declara si este cu adevarat atee si-a pierdut de curand sotul. El a murit pe neasteptate iar ea nu a putut nici macar sa-si ia ramas bun de la el. Relatia dintre ei a fost una deosebita bazata pe dragoste si respect reciproc. Socul si mai ales durerea ei sunt greu de acceptat si consolat. Inima ii este indurerata si lipsita de mangaiere. Intr-o discutie telefonica mi-a marturisit cu sinceritate ca este mult mai greu pentru ea sa accepte si sa depaseasca aceasta incercare, avand in vedere faptul ca nu crede in Dumnezeu. Lipsa credintei lasa loc deznadejdii, lucrurile nu mai au sens pentru ca nu au o finalitate previzibila, un rost. Dupa aceasta discutie am ramas profund impresionat de marturisirea ei si asa s-a nascut acest material.
Ateii sunt oameni indurerati, sunt oameni care sufera in plan spiritual mai mult decat cei credinciosi. Ei au mai multa nevoie de caldura si mangaiere decat acestia din urma si cu atat mai mult nevoie de dragoste si in mod paradoxal, tot ei sunt cei care le refuza.
Multe constatari m-au determinat sa cred ca ateii sunt mai degraba oameni rau credinciosi, decat necredinciosi.
Prin afirmatia generica, “eu nu cred in Dumnezeu”, ateul face o veritabila marturisire. In primul rand da dovada de credinta, alege sa creada ca Dumnezeu nu exista iar “credinta” sa este puternica si ii calauzeste toate actiunile in mod direct sau indirect. Practic aceasta necredinta manifestata are in spate ca si motor implicit un puternic act de credinta.
Apoi ateul nu crede in Dumnezeu. In cine nu crede? In Dumnezeu pe care il si marturiseste in mod implicit.
Cred ca realitatea este de fapt mult mai dureroasa decat pare la prima vedere. Ateul este omul care alege sa nu creada in Dumnezeu. Alegerea sa este un act constient de vointa prin care prefera sa nu creada in Dumnezeu din diferite motive (cel mai des este invocata lipsa de logica pentru nedreptatea si suferinta care macina lumea). Imi este greu sa cred ca cineva care se declara ateu, poate cu adevarat la modul profund si deplin sa nege existenta Lui Dumnezeu si a oricarei divinitati (adica sa fie ateu “perfect” conform dictionarului).
Este posibil si mult mai probabil ca realitatea sa fie alta si anume aceea ca Dumnezeu este recunoscut indirect, fiind insa preferata necredinta in El.
Chiar daca exista o diferenta intre un ateu si un nihilist, este greu de imaginat un nihilist care sa nu fie la baza ateu. Nihilistul este un soi de ateu revoltat dar sincer care nu se amageste pe sine cu speculatii de fatada, de negare a existentei Lui Dumnezeu, el striga prin gura celebrului filosof nihilist Nietzsche, “Dumnezeu este mort”. Nihilistul declara deschis razboi Lui Dumnezeu si oricaror valori, traditii si norme morale. Ateul nu este razvratit si revoltat in mod manifest, el nu-i declara razboi Lui Dumnezeu despre care stie in mod intuitiv ca exista, ci prefera necredinta in El.
In fond aceasta necredinta aduce un confort aparent. Este mai simplu sa crezi ca esti liber, ca poti face ce vrei, ca nu exista canoane sau reguli morale de respectat si in final ca nu exista viata dupa moarte. Este convenabil sa crezi ca nu vei da socoteala, ca totul se termina odata cu moartea biologica. Credinta in Dumnezeu nu este usoara, ea conditioneaza si presupune angajamente.
Aceasta spaima trebuie acoperita cumva iar necredinta este capacul perfect. Apoi pentru a fi si mai credibila aceasta optiune, este nevoie de argumente si cele mai la indemana sunt cele legate de "habotnicia, fanatismul, si naftalina" mentalitatii de credincios. Odata indreptata atentia spre altii pe acest subiect, este foarte greu sa te mai ocupi de propria persoana, sa te studiezi pe tine in lumina acestor framantari.
Eu ii inteleg pe atei, as fi putut fi ateul perfect. Acesti oameni sunt in mare masura credinciosi dar, din pacate,  doar rau credinciosi. Potentialul lor este fantastic. Convertitii dintre atei sunt exemplul concret, intoarcerea lor este una totala. Trebuie mentionat totusi ca acestia sunt in marea lor majoritate convertiti dintre acei atei autentici si putini la numar, adica cei care neaga profund ideea de Dumnezeu sau divinitate. Este mult mai grea convertirea pentru cei care se declara atei dar nu sunt in realitate atei adevarati. Acestia prefera confortul unei vieti usoare fara angajamente suplimentare. Crezul lor daca ar fi sincer exprimat ar putea fi rezumat si asa, “chiar daca Dumnezeu exista, aleg si prefer sa nu cred in El”. Ateul caldicel risca sa moara asa. Ateul sincer si autentic are in linii mari 2 optiuni.
1.     Disperarea sa nu suporta amagiri si pacaleli care tin de confort personal, ea degenereaza si se transforma in nihilism si revolta si in final intr-un razboi declarat Lui Dumnezeu, care este vinovat pentru toate si tot. Este acel razboi impotriva “Dumnezeului mort” care astfel nu mai exista.
2.     Durerea si disperarea duc in timp la cautare autentica, este cautarea unui Dumnezeu “vinovat” dar “Viu”. Aceasta cautare are ca si finalitate convertirea.
Nu imi permit sa cred despre atei ca sunt oameni rai (chiar daca este mult mai usor sa fii rau neavand o moralitate superioara sau frica de Dumnezeu) si nu cred ca noi cei care ne numim credinciosi, avem voie sa-i judecam, sau sa ne consideram mai valorosi sau mai buni.
Nu ii judec si ma doare ca se supun singuri judecatii prin alegerea lor. Liberul arbitru functioneaza perfect pentru toti. Din pacate nu exista destin sau predestinare care sa-i absolve de vina, nici pe ei, nici pe noi pentru pacatele si alegerile noastre.
Pana la urma problema reala NU este cea a existentei sau inexistentei Lui Dumnezeu, cea a credintei sau a necredintei (care este tot un soi de credinta contrara), haideti sa fim sinceri, singura problema adevarata este cea a alegerii personale. Aleg sa cred in Dumnezeu care exista, sau aleg sa nu cred in Dumnezeu care exista. Cei care aleg sa nu creada, o fac nu pentru ca Dumnezeu n-ar exista cum singuri se amagesc, sau pentru ca n-au argumente, ci pentru ca aparent este mai confortabil si convenabil asa. Daca Dumnezeu li s-ar arata, probabil L-ar ignora, refuza sau L-ar rastigni pentru ca nu este Dumnezeul asteptarilor personale (croit dupa calapodul asteptarilor si doleantelor individuale).
De regula argumentele nu functioneaza pentru atei, eventuala lor convertire nu se bazeaza pe logica, ratiune sau argumente, cum fals se proclama, ci numai pe dragoste. Acesti oameni au mai multa nevoie de dragoste decat noi.
Nu vreau prin acest articol sa incerc sa conving pe nimeni sa creada si nici n-as putea. Vreau sa transmit mesajul simplu al durerii personale pentru durerea lor si mai ales imi doresc sa redirectionez atentia de la falsa problema a existentei/inexistentei Lui Dumnezeu, la adevarata problema a alegerii personale.
As vrea ca cei care sunt sau se declara atei, sa fie pe deplin sinceri, sa nu se amageasca singuri. Ateismul este o alegere, ea nu umple golul sau inexistenta Lui Dumnezeu ci se impotriveste Lui. Fratilor atei, daruiti ravna, zelul, indarjirea si pana la urma credinta voastra, nu luptei impotriva Creatorului ci mai degraba luptei pentru El. Decat sa riscati sa pierdeti totul, mai bine riscati sa castigati totul (Pariul lui Blaise Pascal, “Daca Dumnezeu nu exista si tu ai crezut in El, nu ai pierdut nimic. Dar daca Dumnezeu exista si tu nu ai crezut in El, ai pierdut totul”. Cu atat mai mult ai castigat totul crezand in Dumnezeu daca El exista.).
Faceti un studiu simplu si vedeti cum reactioneaza de obicei un ateu comparativ cu un credincios, la situatii diferite (o calamnitate, un deces, o boala, un necaz), cum se raporteaza in fata unor provocari (sansa unor castiguri sau beneficii nedrepte sau necuvenite) si mai ales care este optica si atitudinea sa generala in fata vietii (bucurie, impacare, optimism sau, nemultumire, stress, deznadejde?). Analizati singuri si decideti in consecinta cum vreti sa traiti (daca nu pentru eternitate, macar aici in lumea asta trecatoare).
Acest material nu idealizeaza notiunea de credincios. A fi credincios este doar inceputul, urmeaza apoi stagiul de binecredincios pentru a se ajunge in final la statutul de, dreptcredincios. Este un drum plin de provocari, un drum minunat, mai frumos si intens decat oricare altul, dar asta este o alta “poveste”.
Un ateu nu va crede niciodata doar datorita unor argumente, el are tot timpul contra-argumente, ateul nu poate fi convins decat numai de sine insusi. Si totusi in finalul acestui articol, de dragul frumusetii argumentelor, redam mai jos un dialog imaginar:
Dialog imaginar intre 2 gemeni in burtica Mamei
(este exemplul perfect al dialogului intre un credincios si un necredincios).

- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja de acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni niciodata sa confirme existenta vietii de dupa nastere, nu exista dovezi. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine daca ar exista, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo…

      Cer iertare celor care se considera atei daca i-am suparat cumva prin acest articol, departe de mine aceasta intentie, le doresc sa aiba parte de binecuvantarea, bucuria si lumina dreptei credinte.