Minunea Cantarii Heruvimice de 300 de Ani
Un călugăr simplu, evlavios, care
trăia într-o mănăstire departe în munţi, păzind orânduielile creştineşti cu
mare frică de Dumnezeu, nu putea înţelege cuvintele proorocului David, din
Psaltire, unde zice că: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca
ziua de ieri care a trecut!”. Fiindcă acea mănăstire nu avea pe cineva iscusit
pe care să-l întrebe, a făcut rugăciuni către Domnul ca să-i descopere ce
înseamnă aceste cuvinte, şi aşa, rugându-se de multe ori, l-a ascultat Domnul.
Într-o zi, după ce s-a terminat
slujba din biserică şi s-au dus toţi fraţii la chiliile lor, el a rămas mai
mult în biserică rugându-se, şi iată că deodată aude un fâlfâit de aripi, şi
când se uită, văzu o pasăre mare nespus de frumoasă zburând prin biserică.
Apropiindu-se de ea, el s-a veselit mult de aşa frumuseţe şi a început să
alerge după pasăre să o prindă, iar pasărea a ieşit afară din biserică şi câte
puţin se lăsa în jos la o distanţă mică; el alerga s-o prindă, dar pasărea
zbura mai departe, şi aşa s-a dus după ea, până departe în vârful munţilor,
într-o pădure mare. Acolo, în acea pădure, a fost atras de frumuseţea ei
nespusă, iar pasărea s-a aşezat pe o creangă a unui copac şi a început să cânte
o cântare ce nu s-a auzit vreodată pe faţa pământului, nemaipomenit de
frumoasă. Această frumoasă pasăre nu era o pasăre obişnuită; ea cânta cu glasul
ei cel ceresc, din grădina raiului, un heruvic ceresc, sfânt, căci era un
heruvim din rai, şi prin cântare l-a împuternicit cu trupul atât de mult că n-a
mai simţit frigul, foamea, şi nici o nevoie a trupului şi ca şi cum ar fi fost
în rai, aşa s-a simţit lângă pasăre, la cântarea ei. A ascultat acolo în
pădure, trei sute de ani; după aceea s-a înălţat pasărea la cer, iar călugărul
simplu s-a întors înapoi la mănăstire, crezând că el a lipsit numai o oră, atât
i s-a părut.
Când a ajuns la mănăstire,
portarul l-a întrebat de unde este. Mare i-a fost mirarea, când n-a mai
cunoscut călugărul pe nimeni. A început să spună că a fost cu un ceas mai
înainte, că el este veşmântarul acelei mănăstiri. Toţi s-au umplut de spaimă
şi-şi schimbau feţele văzând cu câtă încredere vorbeşte şi cu câtă siguranţă.
Stareţul acelei mănăstiri, cercetând dosarele cele vechi, l-a găsit scris pe
călugărul cel simplu, că fusese acolo cu trei sute de ani în urmă. L-au rugat
cu toţii să le spună şi lor întâmplarea şi ce fapte bune a făcut, de a fost
învrednicit cu asemenea dar, să trăiască atât de mult.
După ce a început să le spună
toată întâmplarea cu pasărea, cum s-a dus, cu a auzit, au înţeles ce taină mare
a lucrat Dumnezeu prin el şi plângând de bucurie, l-au sărutat cu toţii şi-l
priveau ca pe un înger din cer, iar el după ce a slăvit pe Dumnezeu, a
plâns mult şi a cerut să se împărtăşească cu Sfintele Taine. După ce s-a
împărtăşit cu multă credinţă, a zis rugăciunea care se spune după împărtăşanie:
„Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…”, şi îndată
şi-a dat sufletul în măinile lui Dumnezeu, zburând şi el spre pasărea cea
minunată din grădina raiului.