O
MARE MINUNE A SFÂNTULUI IERARH NECTARIE FĂCĂTORUL DE MINUNI
Măturia
lui Stavros Kalkandis
Foto
- Starețul Filotei Zervakos cu Stavros Kalkandis
în
curtea Bisericii Sf. Nectarie din Paros
“Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă
bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii
mici şi nici o creaţie artificială care serveşte vreun scop dinainte stabilit.
Este adevărată, istoria mea personală, istoria vieţii mele, a unei vieţi care,
în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferinţă, prin multe lupte şi
zbuciumuri sufleteşti, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens şi
adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.
Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în
vîrstă de 20 de ani, şi l-am servit în aviaţia de război. În aprilie 1941, în
timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva
coloanei vertebrale şi mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o uşoară
paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.
A venit după aceea ocupaţia germană şi,
deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în
Orientul Mijlociu ca ofiţer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la
ceafă, ceea ce a adus înrăutăţirea situaţiei mele.
După ce s-a sfîrşit al doilea război
mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns
acolo, am solicitat o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din
salonul de operaţie am ieşit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost:
tetraplegie spastică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît şi picioarele urmau
să paralizeze complet.
Am rămas în America pînă în 1951, cînd am
revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără
rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou şi am plecat
pentru a a doua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961
cu tetraplegie completă, aşa cum am amintit mai sus.
Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat,
am stat la Aşezămîntul Naţional de Recuperare a Invalizilor, în cartierul
„Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat
din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask
pentru a mă examina şi a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce
chip mă vindecasem).
Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva
rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîţia ani, referitor la evoluţia
stării mele şi la tulburarea sufletească care m-a însoţit în toţi aceşti ani. Îmi
este greu să descriu în ordine cronologică mulţimea simţămintelor pe care le-am
încercat: speranţe care veneau să mă ia pe aripile lor diafane şi deznădejdile
care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere
şi ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă
copleşeau diferitele simţăminte, purtîndu-mă încoace şi-ncolo, apoi lăsîndu-mă
adînc scufundat în deznădejde.
Nu este posibil să descriu chinul pe care îl
sufeream cînd o muscă mi se aşeza pe frunte şi nu puteam face nici cea mai mică
mişcare pentru a o alunga, sau cînd transpiraţia mi se rostogolea atît de
supărător pe faţă şi mă aflam în neputinţa de a-mi ridica mîna pentru a o
şterge. De aceea, nu scriu pur şi simplu istoria vieţii mele, ci mă
mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum
veneau valurile vieţii şi mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care
durerea le-a lucrat asupra lui şi, mai mult decît atît, pentru a face evidentă
schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace şi bucurie, prin lucrarea
Dumnezeiescului Har.
În vremea aceea, după operaţie, am cunoscut
un mare om de ştiinţă, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la
Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a
invalizilor, care, văzîndu-mă decepţionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog,
Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine,
chiar dacă tu nu crezi în El…“
Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea
mea: „Ce ironie… Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul
american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam şi ziceam:
„Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine
L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e uşor acest
lucru?” Şi încep să-mi cercetez şi să-mi examinez gîndirea: „Cine este
Dumnezeu?” Şi ore în şir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, aşteptînd
un răspuns care, fireşte, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste
gînduri şi îndoieli, încît, la sfîrşit, am suferit o zăpăceală, o inerţie în
gîndire.
Îndată ce mintea mea începea să cerceteze şi
să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea şi aştepta… Ce aştepta? Nu
puteam să înţeleg. Şi în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit
dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu ştiu
cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea fiinţă a tresăltat şi toată
puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un
cuvînt mic, dar cu o semnificaţie foarte mare. Felul în care îl vom pronunţa
are valoare: călduţ, cald sau fierbinte?
Trebuie să ne încredinţăm întreaga noastră
voinţă în mîinile Atotputernicului Dumnezeu şi atunci El va acţiona ca
Dumnezeu, în chip desăvîrşit, şi ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde
întreaga noastră fiinţă. Aceasta aveam s-o înţeleg mult mai tîrziu. Cînd m-am
întors din America, m-am internat la Aşezămîntul de Recuperare a Invalizilor,
în cartierul „Palaio Psihico”.
Printre altele, mă chinuia încă întrebarea:
„Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?” Începusem deja să cred că acest „VREAU“, pe care
I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit şi, pînă la
urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Şi, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept
răspuns la rugăciunea mea – a făcut mulţi paşi spre mine, păcătosul şi
nevrednicul.
Trecuseră suficiente zile de cînd venisem
din America, cînd, într-o dimineaţă, în ziua de 30 mai 1961, îşi făcu apariţia
la Aşezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, şi îl
aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din
străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine şi mă întrebă:
„Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte“, îi răspund. Iar el îmi
întinde mîna. „Dar mîinile mele“, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le
ridic“. „Şi picioarele?” mă întrebă. „Şi picioarele sunt la fel“, îi zic.
„Preamărit fie numele lui Dumnezeu!“, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A
început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt şi altele. Crezînd
că mă întreabă din simplă curiozitate şi, întrucît voiam să înceteze acest
interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutaţi? Spuneţi-mi ca să vă pot
ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit…” „Pentru
mine? Dar, părinte“, îi zic, „dacă aţi venit pentru mine, luaţi loc pe scaun şi
spuneţi-mi ce doriţi“.
Într-adevăr, a luat loc şi mi-a zis: „Fiule,
să fii fericit că te afli în acest loc…” L-am privit cu mirare şi i-am răspuns:
„Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?…” “Da, fiule, însă acum
eşti aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredinţat că El te
iubeşte. Şi ia aminte, să nu cîrteşti niciodată împotriva Lui, pentru că nu
ştii ce ţi-a rezervat pînă la sfîrşitul vieţii tale. Întotdeauna să-ţi îndrepţi
nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părinteşti de mîngîiere“, îmi ziceam în sinea
mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.
Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat:
„Dar, părinte, nu-mi spui cine eşti?” „Da“, răspunse, „mă numesc Filotei
Zervakos şi sînt stareţul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Şi cine te-a
trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie şi cu zîmbetul pe buze îmi
spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi şi eu te voi ajuta“. M-a
binecuvîntat, m-a salutat şi s-a întors să plece. „O ultimă întrebare,
părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul
meu, pe cît ţi se pare de greu, pe atît e de uşor. E suficient s-o doreşti, să
crezi şi să te rogi pentru asta. Mărturisirea şi Sfînta Împărtăşanie sînt prima
treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?” „Dacă sînt numai acestea, este foarte
uşor“, îi răspund. I-am mulţumit şi a plecat.
La cîteva luni după mărturisirea mea
sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie
să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferinţa mea. Ne-am dus la Eghina şi,
întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am
ascultat cu adîncă emoţie şi pioşenie. Credeam că mă aflu în cer şi că Dumnezeu
se apropie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o uşurare, ca ceva care a
plecat şi care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul.
După ce s-a terminat Paraclisul, aflîndu-mă
încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă şi m-a întrebat: „Cine era
celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?“ „Cine altul, părintele
Filotei a fost“, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre
celălalt“, îmi spuse iarăşi. Şi, întrucît eu susţineam că am văzut doar pe
părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis şi alt
preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost şi un
alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am
văzut, părinte“. „Ce făcea?“, continuă părintele. „Binecuvînta“, răspunse
aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl
întreb şi eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfinţia voastră l-aţi
văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut!” îmi răspunse, „Şi mi-a vorbit despre
tine“.
O nouă tulburare în
sufletul meu, o nouă zguduire. Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită,
de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte. Cînd m-am întors la
Aşezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai
multe ori, cere restabilirea sănătăţii trupeşti, în timp ce Dumnezeu, ca
Atotştiutor, îi dăruieşte mîntuirea sufletului care este infinit mai preţioasă
decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este
necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai
întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel
nou.
Din ziua aceea am început să mă simt ca şi
ceilalţi oameni care sînt sănătoşi trupeşte. Simţeam că înlăuntrul meu se află
o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Aşezămînt) şi am văzut din
nou pe acei invalizi disperaţi, pe chipul cărora se putea citi sentimentul
părăsirii şi uitării, cum îşi tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins
o mîhnire inimaginabilă. Ah! Cît aş mai vrea ca şi aceşti semeni ai mei
îndureraţi să încerce acea emoţie şi tulburare pe care am simţit-o eu acolo, în
Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!
După aceea, vizitele mele la Sfîntul
Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu
rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea şi să mă
rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la
Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga
muştele şi ţînţarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult şi trebuia să-i
rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simţeam foarte întărit
sufleteşte. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine,
cea trupească mi se tot înrăutăţea. În 1969, am suferit o tromboflebită
Am făcut o mică operaţie la călcîiul
piciorului drept şi am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la
părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne
rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situaţie, n-am pregetat o
clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credinţa în puterea rugăciunii
prinsese deja rădăcini înlăuntrul fiinţei mele şi nimic nu mă putea împiedica
să exploatez fiecare prilej.
Am mers împreună cu părintele Filotei, cu
părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu şi cu cei doi militari care mă
ajutau. Era sărbătoarea Sfinţilor Părinţi. După ce ne-am împărtăşit cu toţii în
timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorinţă puternică să mă închin
la moaştele Sfîntului şi am rugat pe părintele Filotei să ceară stareţei să
sprijine sfintele moaşte pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru
pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moaştele
Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)…
Atunci m-au ajutat băieţii şi mi-am înălţat
mîinile deasupra moaştelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simţit că îmbrăţişam
Sfîntul întreg, iar nu o bucăţică de moaşte… Şi, deodată, au ieşit dinlăuntrul
meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ţi cer nimic astăzi, ci am
venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu ştii ce trebuie să-mi
dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învredniceşte-mă să devin un ostaş al lui
Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aş
afla, drept sau invalid, şi arată-mi, Sfinte, că asculţi rugăciunea mea, ca să
mă întăresc în suferinţa mea.“
Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat
mulţumit şi foarte liniştit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur
deja că minunea va veni, pot să spun că am aşteptat-o. Am aşteptat în fiecare
clipă o mînă nevăzută care să mă ridice… Şi după 10 zile de la ultima mea
închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineaţă, ca să îmi
fac exerciţiile mele obişnuite, deodată am simţit că ceva s-a desprins
inlăuntrul meu, ca şi cum eram legat şi fusesem eliberat de legături; şi, nu
numai asta, dar am simţit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe
băieţi, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis şi şoferul Ioan Hatzakis, şi le-am
spus: „Băieţi, ajutaţi-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze“. (În
fiecare dimineaţă îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească
picioarele).
„Dar vei cădea!” îmi spun băieţii. „Nu!“, le
răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutaţi puţin.” Ezitau, dar
pentru că vedeau că insist, m-au ridicat… Şi… O, MINUNE!!!… Văd că stau drept
şi genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată…Vreau după aceea să-mi deschid
picioarele ca să umblu, însă, credeţi-mă, uitasem cum păşeşte omul. Cei de faţă
mă priveau uluiţi şi-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în faţă, apoi pe
celălalt. Încerc şi văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în
postura mea psihologică din acel moment şi să vă transmit zbuciumul meu sau să
vă explic dorinţa şi puterea care mă împingeau să-mi mişc picioarele odată cu
primii paşi, fără să mă tem că voi cădea şi mi le voi frînge.
Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci
cînd am văzut că m-am ridicat şi am şi păşit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră
să vi-o imaginaţi. Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a
fost să-mi îndrept primii mei paşi spre bisericuţa Aşezămîntului şi să-i dedic
Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoştinţă. Nu aveam nimic
altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Aşezămîntului,
Dimitrie Mouroulis şi Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere şi pe cei de la
secţia de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe
Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, şi le-am pus întrebarea: „Credeţi că
este posobil să umblu cîndva? Ştiu că am paralizie completă, atrofierea
muşchilor şi mai multe afecţiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, aş vrea
să-mi spuneţi dacă voi putea să mă ridic vreodată.”
Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist,
şi-mi spuse: „Noi ştim că eşti invalid trupeşte, nu şi intelectual. Prin
urmare, întrucît îţi cunoşti situaţia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule
Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb şi pe ceilalţi:
„Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de
la fizioterapie, doamnelor şi domnilor?” Toţi au răspuns în sens negativ. „Însă
eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept şi să umblu.”
Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu
şi numai pe El“, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei
ridica acum?“am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica
mîine. Doresc să dedic primii mei paşi lui Dumnezeu“: Cu aceste cuvinte am
plecat. Am spus băieţilor să nu spună nimănui nimic.
După prînz, am chemat pe toţi bolnavii în
biserică să vadă minunea şi acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu şi
că trebuie să aibă credinţă fierbinte şi încredere totală în Dumnezeu, iar
într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni şi rîndul lor, deoarece
Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai
bun dintre dumneavoastră“, am continuat, „dar judecăţile lui Dumnezeu sunt necercetate“.
Printre cei de faţă, soseşte la un moment
dat părintele Thiseus, parohul Aşezămîntului, şi ne întreabă: „Ce se întîmplă
fiilor, ce aşteptaţi?” „Părinte“, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă
Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinţilor doctori fără
de arginţi.” „Cu atît mai bine“, îi răspund. Apoi îmi dă şi sărut icoana
Sfinţilor doctori fără de arginţi. Mă apucă de braţe, mă ridic şi încep să
umblu drept prin bisericuţă, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU
mare ca Dumnezeul nostru…?” Ce clipă a fost aceasta…! Toţi invalizii au început
să plîngă şi să strige cu putere: „Şi noi, Doamne, vrem să umblăm astfel,
ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere
sufletească, toţi împreună, plîngînd, am făcut paraclis şi am preamărit pe Domnul
cerului şi al pămîntului…
După cum vă daţi seama, după aceea, cei care
m-au văzut, au rămas fără glas. Şi acum, cei care stau încă departe de
Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor ştiinţifice, cînd mă văd cum umblu,
cum mişc mîinile, cum conduc maşina şi cum fac canotaj, toţi aceştia rămîn
uluiţi, ridicînd din umeri. Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă factorii care m-au
ajutat să mă ridic: credinţa mea în Dumnezeu – tovarăşul plin de afecţiune al
omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte şi rugăciunile duhovnicului meu,
părintele Filotei, şi ale mamei mele.
Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi
durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun… Ce mare binefacere
mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam
această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu.Omul cel vechi îmi copleşise
sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa
nemărginită, a trimis această mare suferinţă care m-a ajutat să găsesc
adevăratul sens al vieţii, sens pe care în uitasem cu desăvîrşire. Iată marea
semnificaţie a durerii. Fericiţi cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla
LUMINA care este HRISTOS.
Hristos se află totdeauna aproape de noi,
lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm. Numai Hristos este
Lumina lumii, Adevărul şi Viaţa. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veţi
avea, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“.
Sursa:
https://stranaortodoxa.wordpress.com/2018/06/02/vindecarea-minunata-a-unui-paralizat-de-catre-sfantul-ierarh-nectarie-si-marturia-duhovnicului-sau-fericitul-filotei-zervakos/