Sfântul Ierarh Glicherie Mãrturisitorul

Atac la BOSVR – “Studiu de Caz”

A trecut ceva vreme de cand atacurile repetate prin intermediul internetului la adresa BOSVR au devenit o constanta, ne-am obisnuit de acum cu acest statut si stigmat cu care suntem etichetati de “fratii” nostrii din biserica oficiala si ne straduim sa mergem inainte fara a-i judeca deoarece cu totii vom avea candva parte de acea Judecata la care ne vom aduce aminte de cuvintele Mantuitorului, “Nu judecati ca sa nu fiti judecati” iar prin aceste cuvinte unii vor fi osanditi iar altii izbaviti.

Intotdeauna atacurile si ispitele cele “de-a dreapta” au fost cele mai periculoase si mai dureroase iar lor le-au cazut prada cei ravnitori si foarte credinciosi (ravna fara cunostinta-Romani X-2) Acestora le-a lipsit mai ales dreapta socoteala sau discernamantul duhovnicesc si socotind ca fac bine au ajuns in inselare (1). Sfintii Parinti considera aceasta virtute si dar ceresc drept coroana si acoperamant al celorlalte virtuti fara de care toate acestea din urma se pot risipi indata ca praful in vant la sosirea primei ispite serioase. Tocmai pentru ca noi in marea noastra majoritate nu avem binecuvantarea acestui dar, trebuie sa lucram toate faptele credintei sub ascultarea de duhovnic. Aceasta suplineste lipsa discernamantului duhovnicesc si ne mentine pe calea de mijloc imparateasca si mantuitoare departe de cele doua extreme ale caderii de-a stanga sau de-a dreapta (2).

Cel mai puternic si virulent atac la adresa bisericii noastre vine tocmai din interior si s-a transformat treptat intr-o veritabila cruciada furibunda care a depasit de mult hotarele bunului simt. In spatele setei de adevar si dreptate care cu siguranta la inceput s-au bazat pe bune intentii, acum se ascunde un veritabil demers justitiar care nu poate fi justificat in nici un caz de sloganul in numele caruia acest “crestin misionar” lucreaza neobosit. Maxima care apare la finalul tuturor materialelor sale a devenit un fel de semnatura personala asumata, un soi de fundament calauzitor in temeiul caruia toate actiunile sale isi cauta indreptatirea si se straduiesc a parea legitime. Se doreste implicit asimilarea acestor actiuni cu gesturile, faptele si lipsa de compromisuri sau concesie in materie de credinta a marilor sfinti marturisitori ai bisericii, dar ce diferenta, ce distanta colosala… nu are oricum nici un sens sa dezvoltam aceasta idee deoarece faptele vorbesc de la sine.

Iata si maxima, despre intelegerea careia vom face referire spre sfarsitul acestui articol: ’’Când Biserica lui Hristos este necinstitã trebuie sã ai fricã de tãcere, iar adevãrul sã fie pâinea cea de toate zilele.’’

In acest material nu vom raspunde punctual la toate acuzele care sunt aduse pentru ca suntem incredintati ca exista alti oameni mult mai in masura sa o faca. Pe de o parte ar fi nefiresc sa ne pronuntam, noi mirenii, inaintea Sfantului Sinod; iar pe de alta parte ar fi absolut firesc ca Sfantul Sinod sa nu raspunda acestor acuze ofensatoare deoarece pentru a te angaja intr-o disputa “teologica”  este nevoie sa ai mai intai un partener de dialog care sa aiba apoi macar o atitudine decenta si respectuoasa, adica normala pentru asa o situatie (noi ne permitem insa acest mesaj deoarece nu ne depasim statutul ci ne plasam in decenta unei relatii ca de la mirean la mirean). Cum spuneam nu vom incerca aici sa raspundem tuturor acestor acuze (cu toate ca am fost tentati sa o facem, dar nu vrem sa ne depasim atributiile), ci doar ne rezumam la a face o analiza a ceea ce putem numi de acum, un studiu de caz. Asta nu inseamna ca nu am studiat toata “recuzita acestui proces public de tip inchizitoriu”, in mod temeinic si in repetate randuri de multa vreme incoace si marturisim ca nu este usor sa intelegi lucrurile in profunzimea, esenta, complexitatea si subtilitatea lor, fara sfatul constant al unui duhovnic si ajutorul unor parinti imbunatatiti. Aparent situatia se prezinta ca fiind simpla iar tentatia de a trage concluzii pripite, fara o intelegere aprofundata care sa ia in calcul toti factorii implicati, este mare. Ne rezumam pe acest subiect doar la a spune ca in nici un caz toate faptele trecute si prezente, care se imputa bisericii noastre, nu conduc si nu pot justifica acuzele grosolane care i se aduc in mod sistematic si repetat.

Acuzatiile de erezie si obedienta in fata masoneriei sunt varfurile de lance ale acestei cruciade, care tocmai in numele adevarului devine in mod ironic una mincinoasa. Spunem mincinoasa pentru ca aceste reprosuri si injurii pe care autorul nostru le profereaza sunt rezultatul unei constructii retorice foarte interesante, care pornind de la anumite exemple si fapte, reuseste prin distorsionarea lor sa construiasca niste false concluzii in baza carora mai apoi intemeiaza un atac furibund. Trebuie sa recunoastem ca dialectica agresiva si teoria argumentarii prin manipularea limbajului in acest caz este foarte eficienta pentru atingerea scopului propus sau poate indus… cine stie. Nu cunoastem care este acest scop in realitate, dar constatam ca mesajul sau serveste perfect acelor idei de a ii sminti repede si eficient pe toti cei nefamiliarizati cu aceste subiecte si mai ales pe aceia cu ’’dinti de lapte’’ care sunt mai la inceput pe drumul credintei.

Spre exemplu, repetand obsesiv ca slujitorii bisericii sunt, vicleni, mincinosi, aserviti, obedienti, inselatori, nevrednici, rataciti, cripto-ecumenisti, tradatori, cazuti, slugarnici, blestemati de sfintele canoane, dezgoliti de cele duhovnicesti, falsi si egocentrici, vanduti, compromisi si eretici (ne rezumam doar la cateva dintre aceste ’’complimente’’, lista este lunga si debordeaza in fel si fel de acuze unele mai nastrusnice si mai sonore decat altele si cerem iertare tuturor pentru indrazneala de a reda aici asa ceva, sperand totodata ca astfel chiar autorul lor va realiza dimensiunea raspunderii ce si-a luat-o pe umeri), in timp cu siguranta cresc sansele ca cititorul sa ajunga sa aiba o oarecare indoiala si sa inceapa treptat sa dea crezare celor auzite. Repetitia este mama invataturii, iar cu cat acuzele sunt mai mari cu atat cresc sansele de a se crea un percept de vinovatie.

Tot asa, spre exemplu, luand doua simboluri: ochiul incadrat de triunghi (3) si sfesnicul cu sapte brate (4) precum si imaginea unui panou al UE pentru finantarea unui proiect prin fonduri Phare pentru asfaltarea unui drum si facand analogie cu faptul ca acestea sunt folosite si de masonerie, prin aceiasi constructie sistemica a limbajului si prin puterea asocierii si aceleia a similitudinii, autorul nostru forteaza concluzia obedientei si aservirii bisericii noastre in fata ocultei. Acelasi sistem bazat pe manipularea limbajului, pe analogie, deductie, asociere si similitudine, este folosit pentru a da greutate si celorlalte acuzatii. Noi nu spunem ca nu sunt greseli, ca nu au fost si poate sunt gesturi si fapte reprobabile, noi nu ne erijam in oameni  fara pacate si nu pretindem ca istoria tumultoasa a bisericii si a comuniunii noastre este fara pata…dar de aici si pana la a trage concluzii si a emite judecati de valoare care in final vor sa conduca la ideea centrala ca BOSVR este cazuta si eretica, este o cale lunga.

Scriem acest mesaj (celui care fiind, sa nadajduim ca inca mai este un fiu al bisericii noastre si despre care mai credem, ca la inceput a ales sa lupte pentru binele ei, dar a sfarsit prin a purta un veritabil razboi, iar asta chipurile in numele Adevarului) adresandu-i si  rugamintea de a-si aduce aminte de unde a pornit si de a face mai apoi un exercitiu de sinceritate pentru a vedea unde a ajuns si cum se plaseaza acum in raport cu Biserica si mai ales fata de constiinta sa. Lupta pentru adevar si pentru binele bisericii nu se duce cu reprosuri, calomnii, insulte si injurii, prin manipularea ideilor, prin verdicte fortate, prin depasirea statutului personal si arogarea unor competente si atributii de tip justitiar.

Aceasta ’’cruciada’’ a facut-o publica prin internet si astfel si-a asumat toate consecintele care decurg de aici, binele propus trebuie pus in balanta cu raul produs. Nu suntem in masura sa judecam actiunile sale dar am vrea totusi sa il intrebam un singur lucru:

Daca tot a ales aceasta maniera publica, sa-i zicem oficiala, si tot acest demers al sau urmareste si are nobilul scop de a trezi credinciosii si ierarhia si de a le arata unde si cum au gresit si ce anume trebuie sa faca, atunci de ce nu s-a rezumat doar la a expune corect, echitabil, echilibrat si respectuos problema. De ce toate postarile sale mustesc de acuze, jigniri si osande, cum si de ce se adreseaza pastorilor sai astfel?

Nu il intrebam cum indrazneste sau cum isi permite sau cine se crede  (iata un alt exemplu de adresare si supraexagerare, prin care se cere socoteala…”in numele Sfintei Treimi intreb nominal membrii Sfantului Sinod al Mitropoliei Slatioara: - Trebuie spus cu toata taria si revolta, cu toata puterea, cu glas pana la Sfanta Treime…”) ci doar vrem sa stim, de ce nu condamna doar pacatul, iar nu persoana, asa cum ne invata Sfintii Parinti? Sa admitem cumva ca toate acuzele sale ar fi fondate si juste, chiar si asa bunul simt si simpla conduita morala, precum si rusinea pe care trebuie sa o aiba un crestin in fata mai marilor sai (fie ei si nevrednici), ar impune un mod de adresare respectuos si politicos.

Frate crestin, chiar daca nu te cunoastem personal si nu am fost niciodata si cu atat mai mult nici acum de acord cu maniera in care ai procedat, credem totusi ca putem intelege ravna si setea de adevar cu care ai pornit pe acest drum primejdios si tocmai de aceea te rugam, din nou, cu dragoste frateasca sa te gandesti in taina inimii tale daca este bine ceea ce faci acum si mai ales cum ai ajuns sa o faci.

Nu uita de Sfantul Ierarh Glicherie Marturisitorul pe care stim ca il cinstesti, dupa cum singur marturisesti in postarile tale. Credem ca el nu va lasa biserica sa prada lupilor rapitori, mai ales daca si noi il vom ruga pentru aceasta. Biserica este luptata acum in acest veac al apostaziei mai mult ca oricand, spun profetiile ca va veni o vreme si mai rea cand masura duhovniceasca a clerului va fi aceea a mirenilor, iar acestia din urma vor fi asemenea dracilor. Ispitele si incercarile sunt mari si cu siguranta nicaieri nu exista padure fara uscaturi, DAR cu toate vitregiile si ispitele vremii trecute si de acum, Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din Romania sta in picioare, nu este aservita nici unei forte oculte si nici cazuta datorita vreunei comuniuni (exista un timp ingaduit pentru a rezolva orice problema, iar istoria bisericeasca ne arata ca toate problemele de acest gen s-au rezolvat in timp, cu rabdare, si uneori dupa studiu amanuntit si indelungi tratative) iar Marturisirea ei de Credinta precum si Ecleziologia au fost si sunt curat ortodoxe.

Credem ca lupta adevarata se da in interiorul sufletului si nu in exterior. Razboiul in numele dreptatii se poarta nu cu ierarhia exterioara vazuta (chiar daca si aceasta poate gresi), ci in interior cu puterile cele cazute. Pentru noi, mirenii, oameni de lume asa cum suntem cu totii, singura modalitate ingaduita de lupta pentru bunul mers al bisericii, este aceea care se face in taina. In taina inimii noastre, cu umilinta si multa cainta, cu rugaciune fierbinte pentru iertarea pacatelor noastre mai intai si apoi pentru propasirea bisericii. Curatindu-ne de pacate si indreptandu-ne mai intai pe noi, vom indrepta asa si biserica.

Aceasta este minunea si indreptarea de care avem cu totii nevoie, a ne vedea mai intai pe noi cine suntem cu adevarat, a intelege unde si cum avem menirea sa stam, si a cunoaste ce anume trebuie si ne este ingaduit sa facem.

Niciodata in istorie, Biserica nu s-a indreptat prin lucrarea unui mirean. Noi, ca si mireni, putem ajuta la o mai buna informare a clerului, putem ridica si semnala anumite probleme (iar asta nu in mod public), dar niciodata nu putem da verdicte, cere socoteala si profera injurii la adresa bisericii si a slujitorilor sai, ”vai de acela prin care vine sminteala”.

’’Când Biserica lui Hristos este necinstitã trebuie sã ai fricã de tãcere, iar adevãrul sã fie pâinea cea de toate zilele.’’ Da, ca si mireni atunci cand biserica este necinstita, trebuie sa avem frica de tacere si sa mergem la duhovnic sa primim sfat, iar daca nu vrem asta sau suntem nemultumiti de duhovnic sau sfat, atunci da, sa strigam din toata puterea la Dumnezeu in taina inimii noastre si sa ne indreptam mai intai noi viata pentru a-i indrepta asa si pe conducatorii pe care intotdeauna ii meritam. Noi suntem primii care necinstim biserica, indreptarea ei vine din si prin indreptarea noastra.

Daca cumva, misiunea si darul proorocilor de a mustra si indrepta biserica si poporul, ni s-ar transfera noua mirenilor, precum si sau daca biserica, mai exact toti slujitorii si ierarhii sai ar ajunge sa fie eretici dovediti (nu clevetiti sau banuiti) in invatatura si fapte, atunci da, noi fii ei, am putea iesi la marturisire in mod public, fara concesii si fara menajamente. Pana atunci sa ne pazim sa nu ne exludem singuri si sa ajungem anatema (sa nu fie) datorita faptelor noastre.

Si iarasi da, adevarul trebuie sa fie painea noastra cea de toate zilele, iar aceasta paine trebuie sa o mancam personal si nu sa risipim firimiturile ei, iar adevarul suprem pentru un mirean intr-o asemenea situatie este sa inteleaga ca nu este el in masura sa se pronunte asupra adevarului bisericii, ci sa lucreze numai cat si ce ii este ingaduit.

Sa stam bine, sa stam cu frica, sa plecam capul mandriei noastre, sa fim smeriti, sa vedem mai intai barna din ochiul nostru si da, sa fim ravnitori, sa avem credinta, dar cu dreapta socoteala, sa iubim biserica, sa patimim pentru slabiciunile si neputintele ei si mai mult decat toate, sa ne rugam pentru ea.

Sa nu uitam ca intotdeauna este loc pentru intoarcere si pocainta...

(1)  Sfantul Ignatie Briancianinov a scris un veritabil Tratat despre inselare, care ar trebui citit de catre toti crestinii si in special de catre cei ravnitori. Ne rezumam doar la cateva idei pe acest subiect si prezentam aici modalitatea clasica in care reactioneaza cel inselat. In general isi depaseste competentele si atributiile socotindu-se pe sine vrednic a se amesteca acolo unde n-are ce cauta, apoi ii place sa lucreze de capul sau fara sfatul duhovnicului pe care nu il mai cauta de la o vreme, sau chiar il ignora daca nu se preteaza la aspiratiile sale inalte. Se numeste uneori pe sine pacatos in fata oamenilor dar atunci cand este mustrat sau atentionat sare in sus ca ars si se indreptateste pe sine. In primul rand un inselat nu primeste nici un fel de atentionare sau mustrare iar atunci cand este certat, primul lucru pe care il face, este acela de a nega din start orice posibilitate care l-ar putea vadi drept vinovat catusi de putin. Pur si simplu isi cauta justificare si indreptatire argumentandu-si, logic, rational, si canonic pozitia sa si chiar folosind citate din Scriptura sau sfintii Parinti in aparare. Exista sanse de indreptare si pentru un om inselat iar primul pas este acela de a-si deschide sufletul si de a fi receptiv atunci cand cineva ii atrage atentia ca poate gresi. Apoi trebuie doar sa se aseze sub ascultarea unui duhovnic si sa primeasca ca din gura Domnului sfaturile acestuia (cei bine inselati ii vor socoti chiar si pe toti duhovnicii cazuti si nevrednici si nu vor merge sa ia sfat si indreptare, motivand “just nu-i asa” ca nu au de la cine, pentru ca toata biserica este cazuta…).

Citim in Pateric o pilda frumoasa. Sfantul Simeon Stalpnicul dupa ce a ajuns la masuri inalte si a primit darul facerii de minuni si  tulburat fiind pentru aceasta de norod, s-a urcat sa vietuiasca in nevointa pe un stalp inalt. Parintii pustiei auzind de aceasta au trimis pe unii dintre ei sa-l incerce daca nu cumva este inselat. Ei trebuiau sa-l intrebe de ce nu urmeaza calea ascetica batatorita de sfintii parinti si cum de a aflat el primul alta noua… sa-i spuna ca parintii ii poruncesc sa coboare de pe stalp. Apoi daca va asculta sa-l lase pe el acolo caci asa vor intelege ca de la Domnul este acest nou chip de nevointa, iar daca nu va asculta, indata sa-l traga pe el cu de-a sila jos ca pe unul care este inselat. Imediat ce a primit mustrarea si porunca parintilor de a se da jos de pe stalp, Sfantul Simeon degraba s-a pornit sa coboare, facand ascultare, dar a fost imediat oprit. Sa ne gandim la purtarea sa minunata, a fost mustrat pe nedrept, el cel care era atat de cinstit si care lucra minuni mari si care era incredintat ca noul sau chip de nevointa pe stalp este pe placul Domnului si totusi indata a plecat capul, s-a smerit pe sine grabindu-se a face ascultare fara cartire sau indreptatire.

(2)  Temeiul scripturistic al notiunii de “cale imparateasca” il regasim in special in doua dintre cartile cuprinse in Pentateuh. Mai exact este vorba despre Numeri ,XX-17 si Deuteronom, V-32 si XVII-11. Invatatura despre calea de mijloc a fost dezvoltata de unii dintre sfintii parinti si mai ales de catre Avva Dorothei in “Sfaturi Duhovnicesti” si Sfantul Ioan Casian in “Conversatii asupra Trezviei”. Mai nou si poate intr-o maniera oarecum novatoare, cel care a aplicat acest concept si in domeniul ecleziologiei, a fost Parintele Seraphim Rose (“The Royal Path: True Orthodoxy in an Age of Apostasy”). Sensul original si contextul in care a fost inteleasa si dezvoltata aceasta invatatura  de catre parintii bisericii, este acela al aplicarii ei in domeniul personal al eforturilor ascetice pentru lepadarea patimilor si dobandirea virtutilor. Crestinul trebuie sa se straduiasca sa dobandeasca trezvia sau discernamantul duhovnicesc, care il va invata sa umble pe calea imparateasca evitand ambele extreme, fara a cadea nici in ispitele cele de-a stanga si nici in cele de-a dreapta (acestea din urma sunt mult mai primejdioase pentru ca duc la mandrie unde greu mai incape apoi, smerenia salvatoare). Pentru un mirean una dintre ispitele cele de-a dreapta, este si aceea de a se socoti pe sine vrednic a se amesteca in domeniul dogmelor, al ecleziologiei sau al invataturilor canonice ale bisericii, in ideea “salvatoare” de a o corecta, indrepta si mustra. Ne straduim sa incheiem acest subiect complex si vast, care tine de corecta intelegere a felului si mai ales a domeniului caruia se aplica in mod propriu conceptul de cale imparateasca, dorind sa atragem atentia asupra faptului ca este riscanta aplicarea lui in cele ce tin exclusiv de credinta si adevar.

In materie de credinta nu este loc nici de concesie si nici de compromis, nici o cale de mijloc nu isi gaseste rostul aici. Adevarul dogmatic revelat este absolut, el nu poate fi o medie intre extreme.

Dupa cum stim in Biserica exista doua feluri de chivernisire si indreptare care sunt transpuse in canoane, iar acestea se aplica conform scumpatatii (acriviei) sau pogoramantului (iconomiei). Iconomia isi intra insa in drepturi numai atunci cand acrivia ar fi daunatoare si nu poate intr-o situatie anume sa-si serveasca scopul, adica mai pe scurt, atunci cand litera nu este compatibila cu duhul. Iconomia apoi are masuri si are hotare si este justificata, numai pana la o vreme cand iarasi intra in stapanire scumpatatea. Am facut aceasta completare pentru ca unii credinciosi sunt tentati sa foloseasca “vehiculul” caii de mijloc pentru a “calatori” confortabil intre, iconomie si pogoramant, pentru a sfarsi mai apoi acest “pelerinaj” definitiv in patria ospitaliera a pogoramintelor, a tolerantei, iertarii si ca sa spunem mai pe scurt, a ecumenismului cel plin de dragoste fatarnica.

(3)  Ochiul incadrat in triunghi este un simbol folosit atat de biserica, cat si de catre masonerie. Nu se stie exact cand si cine a inceput sa foloseasca primul acest simbol (informatiile sunt contradictorii si sunt emise fel si fel de teorii prin care acest simbol este disputat de-a lungul istoriei mai recente cu toate ca, in opinia  unora, aparitia lui dateaza inca de pe vremea egiptenilor). Stim insa ca masoneria este aceea care si-a insusit simboluri crestine pervertindu-le semnificatia originala si creand confuzie.

Mai stim ca acest simbol apare reprezentat de-a lungul istoriei, in foarte multe, icoane si carti de rugaciune, precum si in arhitectura si iconografia multor biserici si manastiri ortodoxe. Nu indraznim sa ne pronuntam daca prezenta Ochiului Atotvazator incadrat in triunghi, in reprezentarile imagistice ale bisericii ortodoxe are un fundament real, istoric, canonic sau iconografic, dar stim si intelegem pe deplin cat este de pueril, derizoriu si demagogic, sa deducem apartenenta  la masonerie doar din si prin aparitia sau reprezentarea acestui simbol (cu atat mai putin atunci cand este cunoscuta predica si atitudinea ferma impotriva ocultei, sustinuta constant de-a lungul anilor, de catre toti cei invinuiti pe nedrept ca ar fi pactizat cu ea). Sunt chestiuni care tin de un minim bun simt rational si nu trebuie dezvoltat mai mult.

Parerea noastra personala este ca acest simbol, a aparut sau a fost preluat mai intai in arta bisericeasca apuseana, de unde a migrat apoi cu succes in cea rasariteana. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în timpul controversei palamite, odată cu atacul filozofiei pagane, se inmultesc si imprumuturile din arta laica a antichitatii. Biserica Apuseana introduce treptat in arta elemente realiste legate de  renasterea umanista, amalgam ce arata si subliniaza lupta dintre isihasm si umanism. Motivele antice se întrepatrund cu elementele creştine, dand nastere unor reprezentari putin specifice artei bizantine. Pictarea bisericilor isi pierde unitatea şi concizia ce o caracterizau în perioada anterioara, post-iconoclasta. Astfel, desi nu se renunta la principiul dogmatic, slabeste legatura dintre pictura si ahitectura. Mai apoi, credem ca aceasta imagine a fost preluata alaturi de altele, de catre ’’cea de-a treia Roma’’ prin intermediul reformei initiate de catre Patriarhul Rusiei Nikon pe la 1650 (care avand, dupa cum afirma unii autori ’’bune intentii’’ a schimbat slujbele si obiceiurile rusesti potrivit cu ceea ce considera el atunci ca reprezinta o norma in celelalte patriarhii, urmarind astfel indreptarea unor greseli din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, sesizate inca din urma cu un secol de catre un sinod bisericesc). Aceasta reforma a fost continuata apoi de catre Tarul Petru I, care a si desfiintat pentru prima data in istorie Patriarhia Moscovei. Incet dar sigur reprezentarea acestui simbol s-a raspandit in intreg spatiul slav, iar astazi biserica mosteneste in imagistica ei iconografica multe elemente si reprezentari straine de traditia si erminia intregii picturi bisericesti autentice bizantine. Merita a fi amintite aici spre exemplificare doar alte doua situatii relevante in acest context:

- mai intai, reprezentarea atipica sau necanonica, a Sfintei Treimi altfel decat S-a aratat si descoperit Patriarhului Avraam la stejarul Mamvri in chipul celor trei Sfinti Ingeri. Spunem, necanonica, atunci cand ne referim strict la punctul de vedere al iconografiei ortodoxe traditionale. Totusi subiectul acesta este delicat si exista chiar autori care sunt oarecum de alta parere, dintre care poate cel mai important este chiar Dionisie din Furna, cel care a scris Erminia Picturii Bizantine. Acesti autori isi intemeiaza argumentatia, bazandu-se si pornind de la vedeniile din proorociile vechi testamentare, mai ales ale Profetilor Isaia si Daniel.

- apoi adoptarea in pictura bisericeasca actuala, mai intai a stilului neobizantin, iar apoi a celui realist care in prezent este, din pacate, asimilat si perceput ca fiind normal chiar de multe dintre bisericile ortodoxe.

 (4)   Menora sau sfesnicul cu sapte brate, este unul dintre cele mai vechi obiecte de cult, modelul acestuia fiind descoperit prin revelatie dumnezeiasca Proorocului Moise. In realitate, in biserica unde este pictat, acesta reprezinta un model decorativ, o planta sau floare asezata intr-o mica vaza, care are noua ramuri dintre care sapte in chip de sfesnic. El se afla la baza aproape de podea si nu ocupa un loc de cinste. Chiar daca am presupune ca intentia a fost aceea de a reprezenta un sfesnic iudaic cu sapte brate, tot nu este nimic in neregula cata vreme prezenta lui are un rol pur decorativ, ornamental. Acest simbol revelat se regaseste intr-una din cartile cuprinse in Vechiul Testament, care este asa cum bine stim, mai mult decat canonic si recunoscut de catre biserica. Atunci cand acest simbol ar fi asezat la loc de cinste si spre inchinare sau inlocuind sfanta cruce (asa cum se intampla in ritualul si practica masoneriei, care a preluat si acest simbol pervertindu-i menirea si rostul original), atunci cu siguranta s-ar putea face acuzatii. Toate acestea nu sunt probe si dovezi asa cum se incearca a fi invocate si prezentate, sunt facaturi speculative... marota unei gogorite demne de prima pagina a unui ziar de scandal.

Nota.

Consideram necesara si intemeiata aceasta ’’luare de pozitie’’ deoarece si noi suntem crestini care ne iubim biserica si insetam dupa Adevar, dar nu putem ramane nepasatori atunci cand cineva dintre noi, in loc sa lucreze spre binele acesteia, sub pretextul indreptarii si intoarcerii ei (din ceea ce autorul intelege in mod nejustificat sa numeasca, cadere, obedienta si erezie), mai mult se straduieste in ultima vreme sa o discredideze parca in fel si chip. Care este rostul acestui atac calomnios, insistent si perseverent desfasurat constant si repetitiv cata vreme lucrurile esentiale au fost spuse de mult? Cum pot fi deduse din acest tip de lucrare, bunele intentii sau buna credinta pe care cu drag am vrea cu totii sa i le atribuim? Aceasta este imaginea pe care insasi autorul o vrea pentru sine si pentru care s-a straduit prin toate mijloacele (limbaj, ton, acuzatii, atitudine, insistenta etc) sa o creeze si sa si-o insuseasca. De ce oare cineva ar dori sa se arunce in penibil si derizoriu stirbindu-si cu zel credibilitatea cata vreme doreste sa fie luate in seama doleantele sale ? De ce oare face acelasi lucru si cu biserica sa, cum poate oare cineva sa curete biserica (presupunand in mod abstract ca i s-ar cuveni acest drept si ar avea aceasta putere), atunci cand tocmai el o improasca in mod repetat cu noroi ?

N-ar fi fost oare mult mai decent si mai simplu, ca dupa ce ai expus o problema in mod onorabil si te-ai asigurat ca ai fost auzit, sa astepti cu rabdare ? Da, uneori este nevoie de indelunga rabdare si merita cu prisosinta, mai ales atunci cand ai fost incredintat ca problema ta a fost luata in considerare si ca se lucreaza (mai bine incet dar sigur decat in graba si prost) la rezolvarea ei. Tot acest mesaj este rezultatul mahnirii si al durerii duhovnicesti provocate de toate actiunile fratelui nostru. Noi nu ne permitem sa il judecam personal (ba din contra am fi bucurosi sa avem motive sa il luam drept exemplu ca pe unul care vrea sa isi ajute biserica sa depaseasca anumite incercari), ci doar am facut o analiza a tuturor actiunilor sale. Nu avem pretentia ca am epuizat acest subiect sau ca l-am abordat in cea mai potrivita sau buna maniera. Mentionam si faptul ca tot acest mesaj nu reprezinta pozitia oficiala a bisericii noastre. Totusi suntem intemeiati sa credem ca ne-am pozitionat in acord cu simtirea si cugetul ei.

Prin aparitia acestui material si cu toate ca nu impartasim nici viziunea si nici modul sau maniera de lucru alese de catre acuzatorul nostru, nu vrem sa lasam falsa impresie ca ignoram sau minimalizam anumite aspecte sau probleme care au fost ridicate de el. Cu atat mai putin nu ne dorim sa desconsideram problematica si implicatiile firesti semnalate, care decurg din actul comuniunii intre doua biserici, dar cu riscul de a ne repeta, afirmam in mod cert ca intelegerea in profunzime precum si discernamantul absolut necesar pentru a aborda in mod competent asemenea situatii, nu ne apartine in nici un caz noua, precum nici caderea sau autoritatea de a pronunta verdicte si de a cere socoteala bisericii.

In final trebuie sa marturisim ca nu am luat usor decizia de a face public pe internet acest material, am tot ezitat si  amanat in repetate randuri postarea lui. Motivul principal tine de faptul ca ne straduim sa nu gresim fata de aproapele nostru, luarea unei asemenea pozitii induce implicit o anumita stare duhovniceasca de tip conflictual (cu totii trebuie sa ne straduim sa pastram dragostea frateasca si pacea duhovniceasca). Departe de noi dorinta de a judeca sau denigra pe cineva. Nu apreciem in nici un caz toate polemicile si controversele si cu atat mai putin pe cele purtate intr-o maniera impersonala si iresponsabila prin internet. Acolo majoritatea crestinilor se transforma subit in mari teologi, care acuza lejer si dau verdicte infailibile si mai lejer.

Dorim sa subliniem inca odata faptul ca nu avem nimic personal cu acest crestin (ramane fratele nostru care asemenea noua este si el ispitit si are nevoie de indreptare, ca si noi toti, atunci cand gresim), ci doar nu am putut ramane nepasatori si am fost determinati intr-un final de faptele sale, sa luam decizia de a face public acest mesaj.

Ne cerem iertare daca cumva am gresit prin aceasta postare, atat fata de el, cat si fata de vreunii dintre cititorii nostrii  Doamne ajuta tuturor si post usor!