Sfântul Ierarh Glicherie Mãrturisitorul

Mărturii despre Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul

EPISOD 5

Mărturia excepţională a părinţilor Agatanghel Butnaru şi Nifon Marinache

Pr. Arhim. Nifon Marinache

„Model ne este Biserica”

     Ce poate umple mai mult de bucurie în lumea aceasta mintea, inima şi sufletul însetat de cunoaştere, decât cuvântul unui urmaş al Sfinţilor Apostoli, al unui mare duhovnic ce îşi revarsă răbdarea şi bunătatea asupra ta, învăţându-te să păşeşti pe calea smereniei, a umilinţei şi a răbdării, şi să rezişti pe drumul strâmt dar sigur al mântuirii?...

Părintele Arhimandrit Nifon Marinache este unul dintre marii noştri duhovnici, un preot pe care îl afli în locul de taină al chiliei simple, la cei peste 90 de ani, mereu cu o seninătate şi cu o bunătate ce nu îţi pot aduce în suflet decât o imensă bucurie că te afli printre cei care i-au trecut pragul (minunată şi simplă cărare către duhul înţelepciunii) şi i-au ascultat povaţa (durabil material clăditor de minţi şi de suflete) ...

„Cei dinainte au fost oameni însemnaţi...Biserica are nevoie de oameni, nu de unii ca mine.. .Ce să fac eu, unul dintre aceia cu două clase primare? Noi suntem reduşi...” aşa a încercat părintele Nifon a mă determina să renunţ la înregistrarea discuţiei noastre... În ignoranţa mea, nu m-am priceput să-i răspund cu o vorbă de duh, murmurând doar că marii sfinţi, marii duhovnici au avut mai presus de toate şcoala mântuirii şi că, în faţa lui Dumnezeu, la Judecată, nu mai contează niciuna dintre şcolile şi învăţăturile lumeşti...

Reporter: Preacucernice Părinte Arhimandrit, vorbiţi-ne despre venirea Sfinţiei Voastre în Mănăstirea Slătioara şi despre cei care au fost marii duhovnici ai acestui sfânt aşezământ: Mitropolitul Glicherie (Sfântul Glicherie Mărturisitorul), Preasfinţitul Meftodie- fratele Sfinţiei Voastre, Preasfinţitul Evloghie...
Părintele Arhimandrit Nifon: Am avut mari greutăţi în viaţă. Noi ne-am făcut călugări înainte de a face armata. În 1934, atunci am început calea vieţii acesteia (eram aproape un copil, aveam 17 ani) iar din 1936 a început prigoana...Dar să ştiţi că nu aveţi de luat prea mult de la mine...

Reporter: Nu avem de „luat” ci de „primit”... Când spunem că luăm, poate că definim şi o formă de a „abuza de bunătatea cuiva” dar când recunoaştem că primim...atunci e altceva: recunoaştem că o parte din preaplinul înţelepciunii Sfinţiei Voastre se revarsă şi asupra noastră, a celor care vă trecem pragul...
Părintele Arhimandrit Nifon: Suntem săraci sufleteşte...aşa suntem. Dumneavoastră sunteţi mai bogaţi ca noi. Şi cunoaşteţi mai mult decât noi. Da! Noi suntem săraci...Aţi venit la cei săraci, fiind dumneavoastră înşivă bogaţi...Eu văd, citesc şi, până la uşă, am uitat. Nu mai ţin minte.

Reporter: Diferenţa enormă dintre Sfinţia Voastră şi noi este că noi vedem, citim, închidem cartea şi uităm. Sfinţia Voastră reuşiţi să deschideţi „o uşă” dar mi-e teamă că noi, cei tineri, le închidem pe toate...

Părintele Arhimandrit Nifon:Vedeţi...model ne este Biserica. Toţi oamenii mari care au fost, care au ţinut Sfintele Soboare, nu au fost oameni de rând. Au fost toţi cu ceva carte. Nici un sfânt nu vorbeşte de cultura lui dar, din Scrierile Părinţilor, se simte cât de învăţaţi au fost. Iar învăţăturile lor dăinuie şi acum. Noi, în veacul acesta, suntem cei de la urmă. Şi nu aveţi ce lua de la noi. Toate au trecut ale noastre, cu vremea... Sunt în lumea aceasta oameni care ştiu ce vorbesc şi ştiu ce vor... Dar noi!?...

Reporter: Sunt şi oameni care ştiu ce vor chiar dacă nu ştiu ce vorbesc. Aceasta e lumea cu toate ale sale... Lumea în care primim de la Dumnezeu diferite daruri: unii au darul vorbirii ori al scrierii, alţii au darul cântării...Dar important este ca, prin orice dar cu care ne-a învrednicit Creatorul nostru, să urcăm sufleteşte, nu să coborâm. Şi singurul drum ce urcă ştim care este... 
Părintele Arhimandrit Nifon: Eu, din partea mea, nu am cedat la nimeni nimic...Dar de luat, dacă e cazul să iau, iau... Însă nu ţine mult ci numai până acolo, la uşă... Uit, nu mai am ţinere de minte...

Reporter: Cum au fost primii ani în mănăstire, pentru tânărul de 17 ani?

Părintele Arhimandrit Nifon: Nu era ridicată Mănăstirea Slătioara pe vremea aceea, în 1934. Construcţia ei a început în 1947. În timpul acela (1934), eu cu PS Meftodie am plecat din Bucureşti, de scârba oraşului şi de cele ce se petreceau acolo. Casa părinţilor mei era aproape de fabrica de avioane şi, când la vreun aparat de zbor se făcea proba la motoare, nu mai înţelegeai nimic din ceea ce era acolo. Nu se auzea om cu om, căci la 300m se afla fabrica. Şi am zis la un moment dat: „Plec de aici, să nu mai aud  huietul la motoarele astea...Şi aş vrea să merg în adâncul unei păduri dacă se poate”. Dar unde să te duci, că toate în ziua de azi sunt „descoperite”... şi nu mai trăim cum trăiau Sfinţii Părinţi care se retrăgeau în marile pustiuri ale Egiptului unde nu mai dădea nimeni de ei, poate numai beduinii, barbarii îi găseau şi îi ucideau... Aveau unde să fugă şi tot îi găseau... Era de la Dumnezeu ca să pătimească... Dar noi, atunci, unde să ne fi ascuns?

Reporter: Aţi ajuns în codrii Sucevei... şi ce v-aţi spus?...
Părintele Arhimandrit Nifon: Am ajuns...Şi ce să găsim în codrii Sucevei? Mănăstirea este în mijlocul lumii, nu este o mănăstire cum am avut prima dată când am plecat la călugărie... Noi am fost la schitul din Călăraşi Ialomiţa. Când a început prigoana din 1936, când s-au dărâmat bisericile şi au fost arestaţi toţi călugării de stil vechi, ne-au găsit şi pe noi... Ne-au ridicat, iar părintele nostru a stat trei ani la închisoare. Noi eram copii, ce învăţaserăm până atunci?! Dar el, părintele, era un om foarte înţelept...Am plecat de acolo şi nu am mai găsit un om aşa de pregătit ca el...

Reporter: Cum a fost prima întâlnire cu cel care avea să devină Mitropolitul Glicherie? 

Părintele Arhimandrit Nifon: (oftând) Ca Părintele Glicherie, nu mai găsim noi altul... Eu l-am cunoscut înainte a de veni în Slătioara, ne-am întâlnit la Covasna. El era cu Părintele David. Şi eu l-am întrebat: „Mă primiţi şi pe mine în Slătioara?” Dar noi deja făcuserăm casă în pădure, la Panciu. Începuse prigoana comunistă iar în păduri se retrăseseră oamenii care credeau că vin americanii şi „ne scapă de ruşi şi de comunism”. Aşadar, în timpurile acelea, am făcut o casă în pădure cu PS Meftodie... Un bătrân a venit şi el la noi, pe urmă alţi doi tineri. Ne-am adunat aşadar acolo cinci persoane. Asta se întâmpla în 1945, după război.

În locul acela am stat patru ani... Ne cunoşteam cu Sfântul Părinte Glicherie şi, în timpul acesta, am mai făcut un drum până aici (n.n. la Slătioara). Pe urmă m-am sfătuit cu PS Meftodie: ”Ce facem, plecăm?”. Am muncit mult la casa aceea, o ridicaserăm noi amândoi. Dar începuseră să ne încolţească autorităţile care veneau cu maşina încărcată de poliţişti, de la 30 km distanţă, de la Panciu. Gândeau că suntem „un mare pericol pentru ei”. Ce să găsească într-o casă pustnicească? Dar ei căutau să vadă arme. Ceva am avut noi, că un frate de-al nostru era bun meşter în fierărie. Mi-a făcut o suliţă mică pe care o ţineam după uşă. Ne gândeam că, dacă cineva ne ameninţă afară, noi o să-i arătăm suliţa aceea ca să se ferească. Controlul poliţiei a găsit-o aşadar: „Acum ne convingem că nu aveţi arme de foc...” au spus jandarmii. Noi aveam suliţa... era ca cea din icoana Sfântului Gheorghe... Cum puteam face o ispavă ca asta să lovim pe cineva?
Controalele se îndeseau din ce în ce mai mult, aşa că m-am sfătuit cu PS Meftodie: ”Mă duc la Slătioara să văd ce a făcut părintele Glicherie cu ai lui. Să vedem, nu ne-o primi şi pe noi acolo?” În 1950 am părăsit locul acela, rugându-l pe bătrân să aibă grijă de casă, măcar să nu rămână pustie. I-am spus că, dacă ne-om împăca în Slătioara, venim să-l luăm şi pe el...
Când am venit aici, eu care eram învăţat cu tipicul slujbei am fost pus imediat la strană...Cântăreţ nu eram dar tipicul îl cunoşteam. A venit cu mine şi PS Meftodie şi am stat până a venit şi PS Galaction. Nu a mai durat mult însă şi ne-a arestat miliţia (în 1952). Ne-am trezit duşi la Canalul Dunăre-Marea Neagră (Capul Midia), la muncă silnică pentru doi ani. Atunci au fost arestate opt persoane din mănăstire printre care Sfântul Părinte Glicherie şi Părintele David - începătorii aşezământului.
La canal, maşina mortuară căra în toată ziua trupurile celor căzuţi...de oboseală sau din lipsă de hrană. A dat Dumnezeu (eram tânăr pe vremea aceea, aveam puţin peste 30 de ani) şi am scăpat de acolo, după doi ani. Miliţia de aici, de la judeţ, a început să ne ia declaraţii că ne ducem în altă parte, că plecăm din Slătioara. Răspunsul meu era de fiecare dată acelaşi: „Nu plec din Slătioara! Am mutaţie acolo, acolo mă duc!”
La ieşirea de la canal, după 24 de luni, ni s-au adus în faţă nişte formulare completate pe care trebuia să le iscălim. Ce conţineau acele formulare: avertismentul că nu vom divulga nimic despre ceea ce am întâmpinat la închisoare, despre ce am văzut acolo şi cum a fost... Eram nelămurit: am stat plecat atât din mănăstire...Ce să le spun celor de acolo, pentru ce am fost închis? Nici măcar nu fusesem condamnat, am fost luat pur şi simplu şi dus la canal. Eram ameninţaţi că nu plecăm până nu semnăm formularele acelea... Noi nu voiam să le iscălim. Eu cu părintele Dionisie... Noi doi am cam fost peste tot împreună. S-a întâmplat să fim şi acolo... Era un părinte bun dar, cu toate întămplările acestea, nu a stat până la urmă în mănăstire, a plecat...

Aici, când veneau miliţienii la noi... ei intrau pe poartă, noi ieşeam pe din dos... Mi-aduc aminte că Părintele Eftimie care se ocupa cu tâmplăria avea o bardă pe care o ţinea pe-aproape. Când au venit oamenii legii, au zis: „Plecaţi de-aici, că vă băgăm la închisoare!”. Părintele Eftimie a răspuns: ”Băgaţi-ne la închisoare, noi de aici nu plecăm!”. L-au înfierbântat de supărare şi el s-a lipit de barda aceea. Ei au crezut că ia barda pentru ei, să-i lovească şi au dat să fugă. Părintele le striga însă din urmă: ”Staţi dom’le, nu fugiţi... că dau în mână... las capul!”. „Sunteţi nişte nebuni” ni s-a spus... „Da, Domnule, dar e dreptul nostru, e mănăstirea noastră!” am răspuns de fiecare dată. Şi am rămas.         

Reporter: Preacucernice Părinte Nifon, care a fost totuşi momentul ce a marcat revirimentul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit (de Stil Vechi), după acea perioadă de grele încercări despre care ne-ați vorbit?

Părintele Arhimandrit Nifon: După ce am venit din închisoare, Dumnezeu a făcut în aşa fel de a venit PS Galaction în mijlocul nostru. Sfantul Părinte Glicherie a ales câțiva călugări pentru preoție. Eu... ce să zic... m-am simțit neputincios... şi-atunci, ca şi acum... Ce să fac eu în preoție, cu câteva clase? Am spus: eu nu mă fac preot! Şi... le-am stricat socoteala lor... Că făcuseră listă: întâi pe unii călugări să-i facă preoți şi pe urmă să facă şi preoții de mir... M-au iertat în momentul acela dar, când am mers să cerem binecuvântare de la chilie de la poartă (că acolo era chilia PS), ceilalți au primit binecuvântare dar eu... M-a luat Preasfințitul de mână şi m-a certat. Nu ştiam că dacă nu vreau să mă fac preot e un aşa mare pericol... „Iertați-mă, iertați-mă şi iar iertați-mă, că nu ştiu ce am greşit!” am spus... ”Iertați-ne că noi nu am avut oameni mari printre noi...” PS Galaction îl însoțea pe regele Carol al II-lea, era un arhiereu foarte bine pregătit... Poate nu-l meritam noi pe el dar l-a adus Dumnezeu în mijlocul nostru... Tare m-a certat atunci...

Reporter: Într-un fel... Preasfinția Sa a adus cu sine salvarea Bisericii noastre... 

Părintele Arhimandrit Nifon: Să ştiți că da... Acum cred că avem peste 150 de preoți... slavă Domnului!... Dar Biserica s-a ridicat atunci prin PS Galaction şi prin Sfântul Părinte Glicherie... În acea perioadă, Preasfințitul Părinte Glicherie era la Răchitoasa, alungat de aici, din mănăstire... După ce s-a făcut prima serie de preoți, pe ei i-au arestat: PS Părinte Glicherie, Părintele David, Părintele Agatanghel [...]

Eu am plecat de tânăr la călugărie... Fără armată făcută... După un an de mănăstire, am plecat la armată... Am făcut armata... 6 ani. Şi acum mai visez... zilele acelea. Până a nu pleca la mănăstire, din mila lui Dumnezeu (ce face Dumnezeu... nu ştie omul!) învățasem două meserii: maşinist-tipograf şi rotativist. Am lucrat trei ani în tipografie... După cearta pe teme politice pe care a avut-o patronul cu maestrul principal al maşinilor, s-a retras din tipografie ziarul Curentul al lui Pamfil Şeicaru, pentru a fi scos în altă parte. Tipografia a dat faliment şi 150 de muncitori au intrat pe... linia moartă. Printre ei mă aflam şi eu, aveam pe atunci vreo 15 ani. Noi eram opt copii la părinți şi a trebui să muncim de tineri căci nu puteau să ne întrețină doar cele două palme ale tatălui nostru. Mama ne spunea: „Duceți-vă şi învățați meserie!”... Învățasem tipografie dar dacă fabrica s-a închis... A trebuit să învăț apoi croitorie... La început, mi-era urât acul... Preasfințitul Ghenadie ştie şi el croitorie iar Părintele Timotei a fost ucenicul meu...

Reporter: Să nu uităm că şi Sfântul Glicherie a avut o preocupare de suflet: îngrijirea grădinii de legume şi mai ales a florilor...
Părintele Arhimandrit Nifon: Sfântul Părinte Glicherie era patronul florilor... Acolo unde se află acum veşmântăria, se afla odată câmpul lui... El nu se depărta de Biserică... Ori săpa în grădină, ori se afla în Biserică... În zilele de post... luni, miercuri, vineri... cerea anafură de la noi... Mânca o dată pe zi, seara... ne-a dat pildă bună nouă. Niciodată n-a mâncat mai devreme de ora trei după-amiaza. El a fost un mare păzitor al tipicului mănăstirii... Era călugăr de Neamț... Mănăstirea Neamțului şi Mănăstirea Căldăruşani din Muntenia... putem spune că au fost marile lavre ale ținuturilor noastre...

Astea au fost timpurile pe care le-am trăit noi... Dar acum nu ne putem aduce aminte chiar toate [...] Şi uite aşa, când a venit Preasfințitul Galaction, eu nu voiam să mă fac preot... Ştiți ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Mărgăritarele sale: „preoția este o misiune foarte grea”... De asta spuneam eu: ”nu mă fac preot, ferească Dumnezeu! Numai asta nu-mi trebuie mie acum, fără pregătire!...Ce să mă fac eu în fața poporului... care e mai deştept decât mine?” Aşa m-am văzut şi atunci, aşa mă văd şi astăzi: un gunoi care... împiedică o lume întreagă... Numai anii... lumea se sperie de anii mei... Încolo... restul... nimic.

Reporter: Spuneam la un moment dat: ”Călugăria este precum o grădină de măslini...”Măslinul e un arbore rezistent şi are rădăcinile puternic înfipte în pământ, chiar dacă vântul ori arşița îl mai bat, îl mai lovesc... De aceea, cred că Sfinția Voastră reprezentați un măslin puternic, cu ramurile întinse protector peste alți măslini mai tineri care învață a-şi adânci rădăcinile în minunata grădină a călugăriei...

Părintele Arhimandrit Nifon: Vine la noi lumea ca la nişte învățați... Că suntem călugări bătrâni, se zice... Dar noi, vai de capul nostru! Atâta ştim, cât ne pregătim şi noi de pe o zi pe alta. În rest, numai uitare. Întreb pe altul ”ce e astăzi?” Ori e miercuri, ori e vineri... Am şi eu o grijă mare: să mănânc. Nu sunt mare postitor, de-abia aştept să vie ora mesei... Mă uit pe fereastră să văd... nu vine cu mâncarea?... Cu atâta am mai rămas eu acuma...
(Plin de smerenie, foarte reținut în afirmarea propriilor concepte despre lume şi viață... şi totuşi cu o deosebită dăruire şi bunăvoință, Părintele Arhimandrit Nifon ne-a vorbit în continuare şi despre lecturile zilnice ale Sfinției Sale...)  

Părintele Arhimandrit Nifon: [...] cu atât am mai rămas eu acuma... Altă treabă nu mai am. Uite, îl citesc pe Ioanichie Bălan. Am găsit ceva interesant. Ştiţi că are învăţături frumoase? Ioanichie Bălan e călugăr. Nu ştiu dacă are şcoală de-a lumii dar sigur are înţelepciune. Dacă îi ajută mintea pe unii... Ce zdruncin mare am avut noi şi cu războiul!... Şase ani am îmbrăcat uniforma militară. Şi eram şi... călugăr.

Reporter: Acest lucru a fost şi mai dificil ţinând cont de postura în care vă aflaţi: eraţi deja călugărit... Vorbiţi-mi despre Preasfinţitul Meftodie, fratele Sfinţiei Voastre... Poate, întorcându-vă cu privirea, cu mintea şi cu sufletul în timp, reuşiţi să îl revedeţi copil, în curtea părintească.

Părintele Arhimandrit Nifon: El a plecat înainte la călugărie, prin 1934. Şi, ca frate, şi eu aveam plăcere dar îmi era frică. Ziceam că, dacă mă duc la călugărie din vreme... La 13 ani voiam să mă duc. Dar m-am gândit apoi: dacă nu stau la călugărie, mă fac de râsul lumii. Nici călugăr, nici mirean. Râdea lumea de mine. Mi-a fost frică şi am urmat sfatul: „învaţă meserie, să ai tu siguranţă pe pâinea ta”.

Reporter: Şi... Preasfinţitul Meftodie când a plecat la mănăstire,  câţi ani avea? 

Părintele Arhimandrit Nifon: El era cu trei ani mai mare decât mine. A plecat la mănăstire în 1932 (la 18 ani), iar eu l-am urmat în 1934. De-aş avea acum o scânteie din câtă plăcere am avut atunci de călugărie!... Ziceam că mă fac mucenic... Douăzeci de milioane de morţi a avut biserica ortodoxă în Rusia comunistă... La noi cine ştie câţi or fi fost.

Nu ştim ce va aduce viitorul şi aici. Acum, Uniunea Europeană vine cu libertatea mare, cu libertatea „votată”. Dar, de fapt, ei vin cu planurile lor care nouă nu ne vor mai conveni într-o bună zi. Am văzut scris în revista „Lumea Credinţei” că li s-a impus instituţiilor să scoată icoanele din sălile de clasă sau din birouri.

Reporter: Poate Sfinţia Voastră ştie... eu sunt profesor. Predau limba română la un liceu din Piatra Neamţ. La noi în şcoală, timp de mai bine de un an a fost un adevărat şantier, renovându-se clădirea pe tronsoane. După ce ne-am „gospodărit”, principala noastră preocupare (atât a elevilor, a Comitetului consultativ al părinţilor cât şi a profesorilor) a fost să reaşezăm icoanele ortodoxe în fiecare clasă şi să cerem sfinţirea clădirii. Se pare că tendinţele iconoclaste contemporane nu ne impresionează... Cel puţin în Moldova, unde nu au proliferat sectele ca în alte regiuni ale ţării, tradiţia e respectată şi credinţa strămoşească nu e motiv de sfială, ruşine sau reticenţă.
Să ştiţi că a ajuns această propunere (de renunţare la icoane în locurile ...”publice”) şi în Parlamentul României dar nu a fost votată... sau nici nu a atins acest stadiu de dezbatere, parlamentarii refuzând dezvoltarea subiectului în cauză... De altfel, din câte am văzut, Sfânta Cruce şi Biblia încă există la loc vizibil în sălile de şedinţe uni sau...bicamerale. Sfinţia Voastră are însă dreptate: nu ştim când va veni totuşi o astfel de reglementare şi...e posibil să fie într-o bună zi cu valoare imperativă: scoateţi însemnele creştine şi... atât! Fără discuţii, fără... votări.

Părintele Arhimandrit Nifon: Noi suntem neputincioşi...Nici nu ştim ce va fi. Dumnezeu ştie ce va fi de noi şi cum ne vom purta noi în timpul acela. Important e să nu ne fie frică, orice ni s-ar întâmpla. Că şi frica este un păcat. Hristos veghează asupra noastră şi trebuie să avem tăria să murim pentru El. Armele sunt făcute să ucidă numai trupul. Nu există armă să ucidă sufletul, decât propria renunţare la lupta pentru mântuire.
Acum gândim numai că vine sorocul acela. Dar mai ştim de ce suntem capabili să facem atunci? Nu ştim. Nu ştim ce putere o să avem dar trebuie să aşteptăm mila lui Dumnezeu peste noi. El să ne întărească şi noi să răbdăm.

Dar vremurile muceniciei sunt un dar mare de la Dumnezeu. Ca Dumnezeu să-ţi dea darul răbdării ţie, şi ca tu să te jertfeşti pentru Dumnezeu, nu poate fi dat oricui. Duhul credinţei trebuie să ni-l dea Dumnezeu, al smereniei şi al răbdării. Pe Dumnezeu îl avem cu adevărat în noi, când se văd faptele bune ale credinţei noastre.
Cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie sunt „Cel ce mă iubeşte pe Mine, poruncile mele va păzi. Eu şi Tatăl aici vom veni şi locaşul ni-l vom face...”Asta e porunca Mântuitorului: să îl iubim şi să păzim poruncile Lui. Vine apoi Sfântul Apostol Pavel şi spune: „Cel ce nu crede în Domnul Iisus Hristos, anatema să fie!”
Eu... ca om, în general, cred în Dumnezeu... Dar ce fel de credinţă e credinţa mea? Cel ce are două haine, să-i dea şi celui ce n-are. Fac eu asta? Nu! Fiecare zice: „nu mă îndur să dau că... îmi trebuie mie”. Şi cel ce are mâncare, să facă aşijderea... Adică, din mâncarea lui să mai hrănească omul şi pe altul. Nu încetăm să ne gândim la ziua de mâine, de parcă ea ar depinde de noi...
Uite, am aici două beţe. Nu pot fără ele. Dacă plec numai cu unul, mă cumpănesc... aproape să cad. Nu-s în stare nici pentru mine să fac mare lucru, d-apoi... pentru altul?! Cum v-am mai spus eu, dumneavostră, cei bogaţi, veniţi la cei săraci...

Reporter: Sunteţi foarte bogat sufleteşte şi, în orice secundă, avem multe de învăţat din pilda Sfinţiei Voastre...
Părintele Arhimandrit Nifon: Să ştiţi, adevăr vă spun: sunt slab. Vai de capul meu şi de credinţa mea!...
Reporter: Există în memoria afectivă vreo întâmplare care v-a marcat viaţa? Nu spuneţi: ”nu interesează pe nimeni, nu e important sau... nu vreau să mai povestesc”.
Părintele Arhimandrit Nifon: Nu mai ştiu. Atât ştiu că am plecat la vârstă crudă şi am făcut o greşeală că n-am cunoscut... Să mă facă călugăr înainte de armată! Noi avem făgăduinţe: canon, pravilă... Cine a făcut canonul meu timp de 6 ani, cât am fost în armată? Cine? Sunt dator vândut înaintea lui Dumnezeu. Acum nu mai pot să revin la prima mea făgăduinţă. Nu mai pot. Am îmbătrânit şi... am îmbătrânit degeaba. Nu văd nimica bun în mine. Da...

Reporter: Cum a fost pentru Sfinţia Voastră ziua în care s-au descoperit moaştele Sfântului Glicherie?

Părintele Arhimandrit Nifon: Pentru mine?... Am fost alături de toată scena aceasta...Până în momentul în care a trebuit să i se facă toată rânduiala. Când l-au scos din groapă, l-au aşezat pe masă... După ce i-au spălat osemintele, l-au pus într-un sicriu şi l-au dus unde e veşmântăria. Acolo nu m-au primit, au rămas vreo doi-trei care au citit continuu Psaltirea la capul lui. Au avut ceară multă..I-au aşezat oasele aşa cum le are corpul. I le-au aşezat în sicriu şi toată ceara aceea multă şi moale a îmbrăcat sfintele moaşte... Şi apoi, s-a făcut sfinţirea cuvenită.
Suntem bucuroşi că Sfântul Glicherie face minuni cu noi, unele au fost scrise şi în această revistă. Era o femeie bolnavă, descurajată de viaţă. Şi a auzit, din vorbe spuse de alţii: ”Du-te la Slătioara. Acolo o să-ţi găseşti sănătatea...Şi, cu adevărat, femeia s-a făcut sănătoasă.

Reporter: Care ar fi gândul pe care îl îndreptaţi către tineretul de astăzi... Sfatul pentru viitor...

Părintele Arhimandrit Nifon:  Dacă citiţi cărţi duhovniceşti, faceţi ce scrie acolo că n-o să vă păcăliţi. Dacă aveţi cartea aceea pentru rugăciunea minţii, Sbornicul... Ce învăţăturră bună e adunată acolo! De la toţi sfinţii părinţi.
Au venit de la Bucureşti odată doi jurnalişti. Şi mi-au luat tot aşa... interviu. M-am trezit cu PS Sofronie aicea, şi cu cei doi. Cu aparate, cu cabluri... Am zis „oameni buni, ce înregistrare să luaţi de la mine, când eu n-am pentru mine? Ce să vă zic eu, că sunteţi oameni mari, cu multe cunoştinţe”... Şi unul zice: ”Am citit Sbornicul”... ”Păi, ce mai aşteptaţi de la mine, dacă aţi citit Sbornicul? Puneţi în aplicare ce scrie acolo şi e de ajuns. Dacă o să faceţi ce scrie acolo, sunt sigur că vă mântuiţi”.

Reporter: Şi un sfat pentru mine?

Părintele Arhimandrit Nifon: Să vă ţineţi de ce v-aţi apucat, că este bună treabă. Iar mai pe urmă, când să luaţi plata la osteneală, aceea e aparte... Să vă dea Dumnezeu răbdare ca să puteţi duce... Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea la toţi darul răbdării. Dacă ne dă Dumnezeu acest dar, vom  câştiga. Dacă Dumnezeu vrea să ne smerească pe noi, n-o să ştim să ne apărăm... Nu ne apărăm noi. Dacă Dumnezeu nu ne întăreşte şi nu ne dă în cugetul nostru, în mintea noastră cum trebuie să lucrăm... Dumnezeu ne lasă în voia noastră şi... e greu dacă eşti lăsat în voia ta. Mila lui Dumnezeu să fie cu noi, cu toţi, ca să putem să ne apărăm de cele ce vor veni. E plină de peripeţii viaţa omului. Nici nu poţi să ţi le aduci aminte pe toate. Mi-a plăcut să-mi aduc aminte de unele întâmplări ale vieţii mele...

Reporter: Sufletul mi se bucură că am avut eu plăcerea şi şansa să ascult sfaturile Sfinţiei Voastre. Şi cred că toţi cei care vă trec pragul, toţi cei care vă văd şi vă ascultă primesc ca pe un mare dar orice clipă pe care, cu multă smerenie şi totuşi cu generozitate, le-o oferiţi.

Părintele Arhimandrit Nifon:  Credeţi-mă că văd în mine o mare neputinţă. Mă simt neputincios cu mintea. Nu mai am putere...Cândva, mi s-a părut că mintea mea lucra. La închisoare la Jilava, pe vremea când nu fusese încă omorât Corneliu Codreanu (şase luni am stat acolo) m-a apucat Duminica tuturor Sfinţilor, după Pogorârea Sfântului Duh. Erau închişi acolo foarte mulţi legionari absolvenţi de teologie. Alţii fuseseră în momentul arestării studenţi în anii I, II, III la teologie... 
S-a găsit unul şi, referitor la viaţa sfinţilor părinţi, a ţinut o cuvântare aşa de frumoasă încât am fost toţi impresionaţi. După ce a terminat, am început să feresc aşa... uşor din calea mea pe cei care erau acolo şi am ajuns la persoana care a ţinut cuvântarea. Şi i-am spus: „Tare sunt mulţumit că s-a găsit cineva şi pe-aici ca să vorbească despre sfinţii părinţi şi despre Dumnezeu. Ai vorbit cum a vorbit Sfântul Ioan Gură de Aur şi... pe mine m-ai zidit până la cer...” „Dragă frate, mi-a răspuns acela, sunt mulţumit eu că s-a mai găsit câte cineva să asculte...” „Dar... mai lipseşte ceva, am adăugat eu”...Şi m-am dat pe faţă că sunt pe vechi... Când a auzit că sunt pe vechi, a rămas uimit o clipă, s-a uitat lung la mine, apoi a răspuns: „Ce să-ţi spun, noi suntem pe nou dar... n-am schimbat regula bisericii.” „Da, poate n-aţi schimbat dar...s-au schimbat de la sine multe în biserică, de la schimbarea calendarului...”

A început apoi un scandal între legionari. O parte ţinea cu mine şi altă parte era împotriva mea. S-au făcut două cete. S-a găsit în cele din urmă un bătrân legionar, avocat dintre cei pregătiţi. El a spus: „Camarazi, de ce vă certaţi între voi? Lăsaţi-l pe mâna mea!”
M-a luat din adunare avocatul acela şi m-a ţinut de vorbă de la masa de prânz până seara. Atât ce s-a discutat între noi despre sinoadele ecumenice, din vieţile sfinţilor părinţi şi din învăţăturile Mântuitorului, încât l-am convins că, dacă nu ţii credinţa curată, nu te mântuieşti. Aveam puţină pregătire dar a fost întemeiată.
Mi-a cerut apoi adresa, să ne întălnim în libertate şi să discutăm mai mult... I-am răspuns: „Domnule, de la mine nu aveţi ce să aflaţi mai mult. Aţi luat destul acum...”

S-a dus apoi la ceilalţi spunându-le: „Ei...eu am stat de vorbă cu băiatul... Care dintre voi are curajul ca mâine să stea de vorbă cu el? Pe mine m-a corectat în multe pe care le ştiam greşit... Dacă aveţi curajul, maine staţi la discuţie... Eu am terminat. M-a adus în starea asta ca să... zic ca el.” Asta se întâmpla în 1938...

Reporter: Vă mulţumesc din suflet pentru că mi-aţi împărtăşit din înţelepciunea şi din experienţa Sfinţiei Voastre...

Părintele Arhimandrit Nifon:  Nu cred că am spus ce trebuia....

Reporter: Poate, dacă o să mă mai primiţi şi altădată, voi îndrăzni să mai pregătesc şi alte întrebări...

Părintele Arhimandrit Nifon: Vă doresc înţelepciune şi răbdare cu treaba pe care o faceţi cu revista [Tradiţia Ortodoxă] şi cu „cuvântările” pe care le pregătiţi... Să vorbiţi despre ortodoxie mult şi să vorbiţi... bine. Dumnezeu să vă ajute!
 

Reporter: Ana Vîrlan

 [7 februarie/ 26 ianuarie s.v. 2007]

Interviul a fost publicat în revista de educaţie şi cultură religioasă Tradiţia Ortodoxă (partea I, iunie 2007-nr.16; partea a II-a- septembrie 2007-nr.17; partea a III-a, decembrie 2007-nr.18)

Sursa, http://www.anavirlan.ro/interviuri_nifon.html