Pliroma Bisericii și rolul credincioșilor în
receptarea și validarea Sfintelor Sinoade
Vom aborda în acest material un
subiect important care frământă de ceva vreme cugetul credincioșilor și al slujitorilor,
mai ales al celor din bisericile unde se dorește păstrarea unei linii conservatoare
opuse ecumenismului. Acea normalitate și unitate a bisericii desăvârșită prin
conlucrarea armonioasă dintre cler și laicat, reprezintă tematica de interes
abordată aici.
Vom vorbi despre acea legătură între cler şi credincioşi ce are un
fundament simbiotic, unde ierarhia sacramentală (sinodalitatea) se îndeplineşte
în cadrul larg al sobornicităţii (preoţia universală), a Bisericii, ele depinzând
una de alta, fără a se exclude şi nici a se amesteca.
Aceste rănduri de mai jos sunt rodul unei analize axată pe istoria și practica
bisericească și sunt adunate din mai multe articole și publicații, datorate mai
ales unor autori greci și români (clerici și teologi). Aceștia mai mult decât alții
s-au aplecat și au studiat această tematică. Noi am extras doar unele dintre
cuvintele lor de învățătură ancorate în practica, tradiția și istoria
bisericească, deoarece materialele sursă sunt foarte lungi.
Mirenii. În înţelesul corect, prin acest termen sunt desemnaţi
credincioşii care nu aparţin clerului. Ca parte vie a Bisericii, au un rol la
fel de important ca treptele ierarhice în participarea activă la viaţa
Bisericii. Mai mult decât atât şi ei devin responsabili de „soarta” instituției
bisericești (I Cor. III, 9,16,17), fapt pentru care toate mădularele acesteia
sunt chemate să facă parte din viaţa Bisericii, să contribuie prin anumite
activităţi la zidirea duhovnicească.
Pliroma Bisericii. Prin această formulă se înţelege
totalitatea credincioşilor care formează Biserica lui Hristos, fără a uita, mai
ales rolul lor în receptarea Sfintelor Sinoade, fie ele și Sinoade Ecumenice. Sfânta
Biserică formulează şi proclamă dogme prin Sfintele Sinoade Ecumenice dar așa cum
poate formula şi propovădui dogme, tot aşa poate recepta un Sinod ca fiind
Ecumenic sau eretic. Cele şapte Sfinte Sinoade au căpătat această calitate de,”Ecumenice”,
numai după ce au fost recunoscute și receptate astfel de către pliroma
Bisericii, adică de către totalitatea credincioșilor ei.
Să începem așadar materialul nostru cu pași mici întorcându-ne spre
începuturile creștinismului. Ar fi bine să nu uităm că în epoca primară a
creştinismului, în Biserica primului mileniu, au existat laici cu funcţia de a
învăţa în Biserică, printre care amintim de didascăli, iar mai apoi de
cateheţi. Realmente nu putem vorbi de o îndatorire şi o activitate exclusivă a
ierarhiei în ceea ce priveşte puterea de a învăţa, deşi legislaţia canonică
prevede aceasta ca fiind una dintre datoriile clericilor (can. 36, 39, 58
Apost., 19, 20, 33 Trulan, 2, 10 VII Ec., 12, 19, 46 Laod., 123 Cart., 3, 11
Sard., etc.).
În viaţa creştinilor din Biserica primară mărturisirea credinţei făcea
parte din datoriile de suflet, pe care nu pregetau să le îndeplinească. Un
exemplu elocvent în acest sens sunt Aquila şi Priscila (Romani XVI,3), care au
predicat ca laici la Efes înaintea Sfântului Apostol Pavel, precum şi
predicatorii laici din Tesalonic care au vestit cuvântul lui Dumnezeu în Ahaia
şi Macedonia (I Tes. I, 7-8).
Prin întreaga lor activitate de propovăduire laicii au devenit
misionari, vestind cuvântul Evangheliei ori de câte ori aveau ocazia, dar şi ca
persoane special autorizate pentru acest lucru. În acest sens avem exemplul
cateheţilor care îi instruiau pe catehumeni (can. 78 Trulan, 26, 46 Laod.,
etc.), al didascălilor, al apostolilor, al învăţătorilor, activitatea de
propovăduire a diaconeselor, etc.
Deşi primul dintre aspectele poruncii primite de la Mântuitorul de către
Apostoli a fost acela de a învăţa (Mergând învăţaţi… Mt. XXVIII, 26), totuşi,
în perioada Bisericii primului mileniu această funcţie a fost exercitată
deopotrivă de către laici şi clerici, aceştia din urmă având de îndeplinit două
dintre funcţiile specifice, care nu puteau fi încredinţate mirenilor,
indiferent de pregătirea intelectuală sau ţinuta lor morală, deoarece este
vorba despre puteri izvorâte din Taina Hirotoniei.
Acestea se referă la activitatea sacerdotală şi jurisdicţională, fapt
care l-a determinat pe teologul român Teodor M. Popescu să afirme că, în ceea
ce priveşte „clerul, nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii, nici cel
puţin un privilegiu al ei, deosebitor de laici, întrucât funcţiunea lui
principală nu era cea învăţătorească, ci cea liturgică, pastorală şi
administrativă”.
În acelaşi sens, şi Constituţiile Apostolice subliniază posibilitatea
mirenilor de a propovădui: „cel care învaţă, chiar laic să fie, încercat în
cuvânt şi curat în obiceiuri, să înveţe căci toţi trebuie să fie învăţaţii lui
Dumnezeu”.
Ulterior însă, exclusiv pentru a se evita abuzurile, s-au impus unele
restricţii care se păstrează până astăzi. Limitarea unor drepturi ale mirenilor
a fost determinată din anumite considerente (spre ex. de ordin disciplinar) iar
nu de incompatibilitatea stării de laic cu respectivele drepturi.
Slujitorii conştienţi ai Sfintei Biserici, ca urmaşi ai Sfinţilor
Apostoli, încă din epoca apostolică și până astăzi, au dat credincioşilor laici
nu numai cinstirea cuvenită unor purtători vii ai credinţei celei mântuitoare
şi unor împreună lucrători cu clerul sau cu preoţia, pentru dobândirea
mântuirii personale şi a semenilor lor, ci le-au recunoscut şi poziţia şi
importanţa pe care o au în viaţa Bisericii. Această realitate reiese din actele
normative care stau la temelia organizării vieţii bisericeşti şi care statuează
drepturile şi îndatoririle credincioşilor ca stare aparte în viaţa Bisericii.
Aşadar, de-a lungul întregii istorii a Bisericii, elementul laic a fost
şi este o prezenţă activă, în îndeplinirea celor trei funcţii ale puterii
bisericeşti, în virtutea unor drepturi recunoscute, şi nu doar pe temeiul unor
îndatoriri sau a unor eventuale concesii clericale. Astfel, credincioşii sunt
invitaţi să participe la lucrarea de păstrare a adevărului revelat, de
propovăduire a acestuia, de sfinţire a vieţii şi de cârmuire sau conducere a
întregului corp al Bisericii şi, în acelaşi timp, sunt datori să participe la
toate acţiunile Bisericii, care vizează latura spirituală a vieţii (can. 78
Trulan, 26, 46 Laod.), având conştiinţa că sunt mădulare vii ale acesteia.
În acest context, multă lume se întreabă astăzi, care a fost aportul
mirenilor la sinoadele ecumenice, dacă a existat un asemenea aport, și care
poate fi acesta în prezent. Se întreabă în ce fel episcopii care participă la
Sinoade exprimă credința credincioșilor lor și a întregului, a pliromei
Bisericii. Și, în direcție inversă, se întreabă în ce mod practic se
pecetluiesc hotărârile Sinoadelor prin receptarea lor de către credincioși, și,
în general, de către pliroma Bisericii. Putem extrage niște concluzii din
istoria Bisericii, având în vedere afirmația din Enciclica din 1848 a
Patriarhilor Ortodocși către Papa de la Roma, în care se afirma că în Ortodoxie
nu un ierarh anume a păstrat credința dreaptă, ci însuși poporul s-a făcut păzitorul ei, uneori chiar în pofida
ierarhilor.
Totusi, așa cum atrage profesorul Nikolaos Matsoukas atenția, simpla
existență a criteriilor formale, nu este de ajuns. Aceasta ar fi o viziune
juridică și, în final, lumească: „Corectitudinea formală și convocarea canonică
a unui sinod nu sunt niciodată singurele garanții și criterii ale existenței
unei identități a hotărârilor lui cu adevărul plinătății pliromei Bisericii.
Corectitudinea formală este suficientă doar societăților pur juridice și
lumești. Desigur, de multe ori în acestea corectitudinea formală ucide
corectitudinea esențială”.
Proclamarea sinodală solemnă și corectă dpdv. formal dar rgreșită din
perspectivă dogmatică, poate fi la nevoie oricând înlocuită prin ceea ce se
numeşte consens unanim al Bisericii.
Astfel, acel consens unanim al Bisericii este de fapt glasul Bisericii întregi,
al Bisericii celei una şi, aşa fiind, adică exprimând acelaşi înţeles de
pretutindenea a unei învăţături de credinţă, poate fi considerat ca suficient
temei pentru calitatea de dogmă a respectivei învăţături. Prin acest fapt, nu
se atinge autoritatea de drept a Sinodului Ecumenic de a formula şi proclama
dogmele, ci numai arată şi altă posibilitate excepţională a Bisericii de a-şi
îndeplini totdeauna şi fără scăderi misiunea.
În Biserica Adevărului se întâmplă exact contrariul pretinselor forme
fără fond deoarece aici, nu sunt uitate cuvintele Sfântului Apostol Pavel care
spune că ”litera ucide, iar duhul face viu”.
Corectitudinea formală nu spune nimic în sine. Un sinod poate fi
convocat formal ca ecumenic, iar în final poate fi total opus spiritului
universalității. Cu alte cuvinte, este necesar ca în Biserică, corectitudinea
formală și taina Sfântului Duh să-și găsească pe deplin identitatea în trupul
Bisericii. În acest punct se localizează taina infailibilității Bisericii”
(Nikolaos Matsoukas, Teologia dogmatică și simbolică, II: Expunerea credinței
ortodoxe, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 333).
Sinodul trebuie să se exprime pe baza și în continuitatea vieții
Trupului Bisericii, iar acest Trup viu trebuie să pecetluiască aceste hotărâri,
să se recunoască în ele. Acesta este un proces care durează, o discernere care
poate fi imediată sau poate dura un timp. Pentru că trupul trebuie să discearnă
dacă aceste hotărâri sunt în continuitate cu viața lui și o sprijină, sau să le
respingă ca pe niște corpi străini, prin lucrarea Duhului Sfânt care a fost
asupra Bisericii ca Cincizecime permanentă, și înaintea Sinodului, dar lucrează
și după, mai ales prin aleșii săi, prin diferite harisme care există în
Biserică.
Iar pentru ca deciziile ierarhiei sacramentale actuale să poată fi
receptate și discernute în general, de pliroma Trupului Bisericii, aceste
decizii trebuie să fie publice și să se ia plecând și de la o dezbatere publică
transparentă fecundă nicidecum „cu ușile închise”. De altfel, și cunoscutul
teolog Ierotheos Vlahos, protesta anii trecuți printr-un text public despre
secretomania din spatele dialogurilor cu heterodocșii, secretomanie soldată cu
semnarea unor documente care nici măcar membrilor Sf. Sinod al Bisericii
Greciei nu le-au fost aduse la cunoștință.
Mai mult, domnul profesor Matsoukas atrăgea atenția că istoricii
bizantini pomenesc prezența activă la Sinoadele Ecumenice a mirenilor în
calitate de consilieri sau sfătuitori ai episcopilor: „Și mulți laici, cu experiență în cele ale dialecticii, au luat parte
la sinod, doritori fiind să apere de fiecare dată dreapta credință” (cf.
Socrate, Istoria Bisericească, 1, 8, PG 67, 64A).
A nu se uita faptul că cel care l-a demascat public pentru erezia sa,
oprindu-l în timpul Liturghiei din predică pe Patriarhul Ecumenic Nestorie
(considerat până atunci „mâncător de eretici”, dar, iată, ajuns arhi-eretic și
el și anatematizat), a fost un laic, un
avocat mirean din Constantinopol. Părintele profesor Ioannis Romanidis,
citat de Ierotheos Vlahos, afirmă în chestiunea infailibilități presupuse a
Sinoadelor Ecumenice:
„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice.
Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie
ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină
infailibilitatea Bisericii. Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre
Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o
instituţie infailibilă. Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi
de Dumnezeu, deoarece și doar pentru că s-au întrunit într-un Sinod Ecumenic şi
prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o
nicăieri.
Aflăm de la unii ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea
autoritate a Bisericii şi astfel aceștia pun la îndoială faptul că autoritatea
sunt de fapt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii
Bisericii Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că
Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem
«cei 318 Părinţi au spus». Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic,
pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.
Ierotheos Vlahos comentează: „Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt
inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau
inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci
prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi.
Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi
şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil exact contrariul.
Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi
aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii,
constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”.
Cu alte cuvinte, există un curent bisericesc mai nou care devalorizeză
și desconsideră întreaga istorie bisericească, care istorie și tradiție, ne
învață că în problemele credinței participa întotdeauna și poporul lui Dumnezeu.
Era totdeauna activă prezența și participarea clericilor, a monahilor și a mirenilor.
Sfântul Teodor Studitul subliniază categoric că: ”Atunci când Credința e
primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de
Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am
nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă
vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența?… Nu am nici
cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veți tăcea și veți
rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și
dezinteresat?”.
Poporul credincios al lui Dumnezeu este
ultimul judecător al corectitudinii și valabilității hotărârilor oricărui
Sinod: este cel care prin conștiința sa bisericească și dogmatică validează sau
respinge cele pe care le hotărăsc Sinoadele. Așa cum subliniază Ierotheos Vlahos: ”…și mirenii sunt
martori ai adevărului, sunt păstori (în mod indirect) ai poporului lui
Dumnezeu, sunt împreună-lucrători cu Păstorii, participă și ca sfătuitori la
Sinoadele Ecumenice și în plus acceptă sau resping hotărârile Sinoadelor
Ecumenice. Poporul (deopotrivă cler și mireni) nu a primit spre exemplu unirea
”Bisericilor”, care a avut loc la Ferrara-Florența.
Poporul credincios al lui Dumnezeu este păzitor și apărător al
adevărului credinței noastre ortodoxe; este cel care întotdeauna stă în calea
oricărei încercări de inovație în credință; este cel care se opune oricărui
demers de alterare și falsificare a adevărului dogmatic; este cel care rămâne
străjerul neadormit al tradiției noastre. Mirenii și clericii alcătuiesc
poporul Ortodox! Poporul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sunt doar clericii,
nici doar mirenii, ci unitatea și comuniunea în Hristos a mirenilor, monahilor
și clericilor”.
Starețul Gheorghios Kapsanis menționează în acest sens: ”Cât privește
administrația și învățătura, participarea poporului este fundamentală, dat
fiind că acesta, dacă are har și este învățat fiind lumiat de Dumnezeu,
constituie dimpreună cu clerul conștiința veghetoare a Bisericii. Adică se
raportează mărturisitor (judecă, distinge, aprobă și acceptă sau osândește și
respinge) învățătura și documentele ierarhiei, așa cum au hotărât și Patriarhii
Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848”.
Ea a fost întocmită de Patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea, a
fost validată de Sinoadele celor patru Patriarhii ale Răsăritului şi semnată şi
editată de patru Patriarhi. Această vestita Enciclică se încheie cu următoarea
proclamație: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată
a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca
veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”.
Teologul Gheorghios Florovski, comentând această enciclică, explică
faptul că: ”Întregul trup al Bisericii are dreptul să adeverească sau, ca să
fim mai exacți, dreptul și nu numai dreptul, ci datoria de a «adeveriri». În
acest sens, Patriarhii Răsăritului scriau în cunoscuta lor Epistolă Enciclică
din 1848 că ”însuși poporul, de la sine, a fost apărător al credinței”. Aceasta
e moștenirea pe care ne-a predat-o Sfânta noastră Biserică și pe aceasta suntem
datori să o păstrăm și ne luptăm să o păstrăm.
În tradiția noastră bisericească, pe care ne-o descrie sugestiv Gheorghios
Florovski: ”…Episcopul trebuie să îmbrățișeze întru sine întreaga sa Biserică,
trebuie să declare, să pună în lumină experiența și credința acesteia. Nu
trebuie să vorbească de la el, ci în numele Bisericii. Deplinătatea lucrării
învățătorești episcopul nu a primit-o de la turma sa, ci de la Hristos, prin
succesiunea apostolică. Dar această lucrare care i-a fost încredințată, este
putința lui de a da mărturia experienței sobonicești a Bisericii. El este îngrădit
de această experiență. Prin urmare, pe
teme de credință, poporul trebuie să îl evalueze pe episcop în funcție de
învățătura sa. Datoria de a asculta încetează să mai fie valabilă, atunci
când episcopul iese din matca sobornicească, iar atunci poporul are dreptul să
îl mustre și chiar să îl caterisească”.
Și în alt punct completează: ”Episcopii, deci, lucrează ca
reprezentanții anumitor biserici locale și aceste biserici ele însele, întreaga
Biserică, lucrează în persoana lor. De aceea, hirotoniile de episcopi fără
turmă, adică hirotoniile fără titlu, fără atribuirea unei reședințe, deci, fără
turmă, sunt cu strictețe interzise (Canonul 6 al Sinodului de la Calcedon)”.
Despre pretinsa infailibilitate a hotărârilor sinoadelor, observă
cunoscutul teolog și predicator Athanasios Zontakis că părerea aceasta ”iese
din adevăr, pentru că în istoria bisericească multe sinoade au învățat și au
legiferat dogme eronate și eretice, iar poporul credincios le-a respins și a
păstrat credința ortodoxă și a făcut să triumfe Mărturisirea Ortodoxă. Nici un
sinod fără popor, fără pliroma Bisericii, nici un popor fără sinod al
Episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica lui Hristos și
nu pot exprima corect trăirea și dogma Bisericii”
În completarea acestei idei, profesorul Dimitrios Tselenghidis
subliniază la rândul său: ”În problemele dogmatice, după cum se știe, adevărul
nu se află în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este
majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate ipostatică”.
Adevărul este însuși Hristos și de aceea, fie și un singur om, atunci când îl
exprimă, acesta este majoritar în fața tuturor celorlalți, oricâți ar fi
aceștia (a se vedea spre ex. cazul Sfântului Maxim Mărturisitorul).
Sunt exemple în istoria bisericească care adeveresc trezvia, implicarea,
rolul și autoritatea mirenilor, a credincioșilor creștini, adică a pliromei, în
evenimentele și hotărârile sinodale importante ale bisericii.
Menționăm ca fiind reprezentativă
aici, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al
Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care
l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a
numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever.
Credincioșii, în ciuda propunerilor conciliante și liniștitoare ale
Patriarhului insistau și cereau: ”Pe Sever, acest Iuda, șterge-l (din diptice)…
Pe Eufimie și pe Macedonie al II-lea (adică pe Patriarhul ortodox, iar nu pe
ereziarhul cu același nume) așează-i în Dipticile Bisericii… Scrisorile
sinodale să fie trimise acum la Roma… numele lui Eufimie și al lui Macedonie al
II-le să fie consemnate acum în Diptice… (de asemenea) cele patru Sinoade
(Ecumenice) să fie înscrise în Diptice. Leon, episcopul Romei, să fie consemnat
în Diptice… Dipticele să fie citite la amvon… acum adu Dipticele”.
După această insistență a credincioșilor, Patriarhul ”luând Dipticele… a
poruncit să se treacă cele patru Sfinte Sinoade… și numele Arhiepiscopilor care
s-au săvârșit întru cuvioasă pomenire ai cetății împărătești, Eufimie și
Macedonie și, de asemenea, al lui Leon care a devenit Arhiepiscop al Romei”.
Atât de mare a fost îndoiala poporului, încât ”și după citirea Sfintei
Evanghelii după obiceiul săvârșirii dumnezeieștii liturghii și după ce ușile au
fost închise și după ce s-a spus cuvântul de învățătură, la timpul dipticelor
cu multă liniște s-a apropiat toată mulțimea în jurul jertfelnicului și asculta
și se rosteau de către diacon doar numele sfintelor patru Sinoade amintite și
ale Arhiepiscopilor Eufimie și Macedonie și Leon, de cuvioasă pomenire, și cu
glas mare au strigat toți: Slavă Ție, Doamne! Și după aceasta, cu toată buna
rânduială s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, cu ajutorul Domnului”.
A se vedea, legat de aceasta
SCHWARTZEDUARDUS, Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomus tertius, Berolini
MDCCCCXXXX (= 1940), pp. 71-76 și ΚΟΝΤΟΓΙΑΝΝΗ ΣΠΥΡΙΔΩΝΟΣ ΔΗΜ. Actele oficiale
cu conținut canonic și bisericesc, din colecția Patriarhului Ierusalimului
Diodor I, Atena 1982, p. 17.
Este adevărat că la sinoade participă episcopi și nimeni nu le contestă
autoritatea sau rangul, dar să nu uităm, determinant este şi rolul poporului
(clerici şi credincioşi) în primirea sau respingerea hotărârilor Sinoadelor.
Exemplele din Biserica Ortodoxă sunt multe: Sinoadele de la Efes (449), Sinodul
din Hieira (754) şi de la Ferrara-Florenţa (1439) care au fost respinse dintru
început de conştiinţa bisericească a poporului lui Dumnezeu (cler şi
credincioşi) ca fiind tâlhăreşti, şi abia apoi a venit formularea sinodală a
hotărârii bisericeşti a poporului.
În 449, la Efes, a avut loc sinodul I numit tâlhăresc, din motivele
cunoscute. N-a fost condamnat de un Sinod ulterior, dar cu toate acestea a
intrat în istorie ca fiind ,,tâlhăresc’’, întocmai cum l-a receptat pliroma
Bisericii.
În anul 754 a avut loc un ,,mare sinod’’ la Hieira lângă Calcedon, cu
participarea a 338 de episcopi, având pretenţia de a fi al VII-lea Sinod
Ecumenic! Sub presiunea forţelor externe, sinodalii au hotărât, nota bene, în
unanimitate, ca sfintele icoane să fie înlăturate din sfintele biserici şi din
casele credincioşilor.
A fost vremea ca Biserica lui Hristos, pliroma, să-şi spună cuvântul:
,,Dacă majoritatea clerului superior (episcopii), terorizat de puterea
împăratului, s-a plecat, călugării au manifestat o rezistenţă dârzâ faţă de
hotărârile pseudosinodului VII ecumenic şi ale voinţei împărăteşti.
Îndârjiţi de lupta dreaptă şi de protestele venite din Apus şi din
eparhiile răsăritene… rezistenţa călugărilor şi a femeilor pioase, precum şi a
mulţimii dreptcredincioase, a umplut de mânie pe împăratul Constantin’’ (Rămureanu, Şesan, Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, EIBMO, Bucureşti, 1975, pag. 311). Niciun sinod
ulterior n-a condamnat sinodul iconoclast din 754, şi cu toate acestea, prin
intervenţia pliromei, au fost zădărnicite hotărârile iconoclaste ale acestuia.
Această frumoasă tradiție a noastră bisericească intenționează să o
altereze un nou curent ecumenist modernist care bântuie mai nou chiar și prin
bisericile tradiționaliste conservatoare. În același timp se intenționează
impunerea unui anumit tip de sistem episcopo-centric de luare a deciziilor,
care se sprijină pe folosirea autorității episcopale, nu doar ca rezultat al
experienței în Duhul Sfânt și a harului, ci ca o consecință automată a rangului
lor (ex officio).
Se prefigurează și configurează, astfel, un establishment episcopal
secularizat, care nu numai că nu participă la lucrarea pastorală patristică și
la formarea conștiinței dogmatice ortodoxe în Duhul Sfânt a poporului lui
Dumnezeu, ci o subminează prin pervertiri și opinii străine de duhul Sfinților
Părinți.
Acest eșafodaj bisericesc inovator susține și exprimă o teologie scolastică
cerebrală, speculativă și lipsită de Duh, o teologie a congreselor, a
grupurilor închise și a ”alor noștri”, despărțită de trupul și pliroma bisericească.
În acest sens, Mitropolitul fostei Herțegovine, Athanasie,
încă din anul 1976, bine spunea: ”Păstori ai unei turme pustii (sau cu totul
lipsiți de turmă), teologi fără răspundere pastorală, diverși închipuiți
înțelepți și slugi ale Cezarului niciodată nu au putut, de-a lungul istoriei
Sinoadelor Bisericii, să fie recunoscuți nici ca reprezentanți ai Bisericilor,
nici ca revigoratori și continuatori ai tradiției vii și mântuitoare, ci doar
ca un ”sinod al impostorilor”. Să amintim doar de acele ”delegații” de la
pseudo-sinoadele din Lyon și Ferrara-Florența și de reacția față de acestea a
păstorilor ortodocși și a pliromei Bisericii”.
Păstorii și episcopii oare, nu au obligaţia să vină să dialogheze cu
turma lor, să se îngrijească, aşa încât hotărârile lor să fie în duhul Adevărului,
să fie bine înţelese? În mod paradoxal o ierarhie care adoptă un sistem de
gândire centralist-piramidal bazat pe putere și autoritate, ajunge să se teamă
până la urmă de propria turmă pe care o marginalizează și exclude de la
împreună-lucrarea în sfera sinodală și
organizatorică. Prea ușor se uită faptul că nu există episcopie/preoție
fără comunitate, fiecare hirotonie se face pe seama unui altar în jurul căruia
există o comunitate.
Turma credincioșilor este oare necuvântătoare, aşa încât să fie cenzurată
și mânată doar după dorinţele păstorilor, fără ca ea să îşi poată exprima nici
cea mai mică nelinişte a conștiinței dogmatice? Din păcate, se importă și
copiază atitudinea pe care o vedem din partea ortodocşilor care sunt implicaţi
la vârf în mişcarea ecumenică. Aceștia promovează trâmbiţând cu putere dialogul
cu eterodocşii şi cu cei de alte credinţe, dar evită provocator, tremură
efectiv, la cea mai mică discuţie cu fraţii lor de aceeaşi credinţă, cu fiii
lor duhovniceşti şi împreună-slujitori ai Trupului lui Hristos!
Vedem prin exemplul acestora, marele pericol al dublei măsuri,
deschiderea către dialog cu cei din afară și secretomania și practica ușilor
închise față de propria turmă pe care o desconsideră în atribuțiile ei de
conștiință vie a bisericii și veghetor al adevărului de credință. Mai mult,
aici poate apărea și ispita autocratică cu iz papist, exprimată generic prin
această expresie adresată mirenilor, ”nu e treaba voastră, în materie de
credință doar sinodul prin episcopi este autosuficient, competent și suveran”.
Contrar acestui mod de gândire, viaţa Bisericii mărturiseşte că persoane
(de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, Sfinți Cuvioşi, Mucenici şi Mărturisitori, fie
ei clerici sau mireni), sau grupuri de credincioși, şi în sfârşit întreaga
pliromă a poporului lui Dumnezeu, urmând tradiţia apostolică a sfinţeniei, au
invalidat mari Sinoade din trecut, care aveau numeroși membri. Pentru
caracterul obligatoriu al deciziilor lor, era necesar chiar și pentru Sinoadele
Ecumenice, să fie în deplin acord cu învățătura Sfinților Părinți și să fie
primite de pliroma Bisericii. Până la urmă toată istoria bisericii și însăși
bunul simț elementar contrazice această închipuită și autosuficientă
infailibilitate autoproclamată.
Și totuși această atitudine antipatristică și sfidătoare persistă, iată
un exemplu recent si relevant în sensul cel mai negativ posibil. Spre deosebire
de Sinoadele Ecumenice, la tâlhărescul sinod din Creta, a avut loc excluderea
monahilor și a mirenilor de la ședințele sinodului. No comment!
Încheiem acest material exprimând dorința de a învăța cu toții cât mai
multe din istoria bisericească. La nivel sinodal este de dorit a nu fi repetate
greșelile falselor autoproclamate sinoade și de a nu ceda ispitei oferită de
duhul papist al stăpânirii și al puterii, manifestat prin limitarea accesului preoților și a
mirenilor la ședințele și lucrările sinoadelor.
La nivel de laicat, ne dorim ca mirenii să se smerească, să învețe
ascultarea, să își cunoască locul și să respecte ierarhia fără a ceda ispitei
de a judeca clerul mult prea repede și mult prea ușor, exceptând desigur
situația când există suspiciuni temeinice legate de propovăduirea de către
aceștia a unor erezii sau a neadevărului. Dimpotrivă atunci sunt chiar obligați
să intervină în calitatea lor de veghetori ai adevărului, de conştiinţa
bisericească, de pliromă și popor al lui Dumnezeu.
Surse:
http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.com/2016/03/23-03-2016_14.html
https://www.youtube.com/watch?v=ThNn1v3udhE
http://thriskeftika.blogspot.com/2016/04/blog-post_36.html
http://ortodoxie.trei.ro/istoric/ist/4f_sinoadele_ecumenice.html
https://youtu.be/aLpZi7ksLTE?t=2441
RăspundețiȘtergere