Adevarul despre cum a fost IMPUS calendarul ”îndreptat”

Adevarul despre cum a fost IMPUS calendarul ”îndreptat”.

Pentru a înţelege ce s-a întâmplat în acele vremuri se impune o cercetare a faptelor şi refacerea succesiunii evenimentelor. Din documentele oficiale aflăm că la Constantinopol s-a ţinut un congres la care au fost aproape toate Bisericile ortodoxe locale. La acest congres „pan-ortodox” s-au hotărât o serie de schimbări ce aveu în cult, rânduiala canonică şi relaţiile cu eterodocşii. Printre aceste schimbări, era la ordinea zilei şi aşa-numita „îndreptare a calendarului”. Din toate schimbările preconizate, care s-au impus cu repeziciune cea principala a fost „îndreptarea calendarului”.

Poziţia oficială.

Sa vedem în continuare cum au decurs evenimentele şi care au fost acţiunile de culise trecute sub tăcere de către oficialităţile ecleziastice. După război patriarhia de Constantinopol se afla într-o stare jalnică din punct de vedere financiar, iar scaunul de patriarh ecumenic era vacant. În acea vreme locotenenţa patriarhală era asigurată de mitropolitul Dorotei de Brusa, care umbla şi statea mai mult prin Occident.

Pe plan religios, masoneria intensifica prin agenţii săi protestanţi, acţiunile ce aveau ca scop atragerea creştinilor, indiferent de confesiune, într-o uniune creştină care să militeze pentru promovarea păcii între popoare şi care să promoveze idea şi idealurile sociale ale acestei Biserici.

La acea vreme nu se putea vorbi de o mişcare ecumenică, ci doar de acţiuni cu caracter „ecumenic”, adică inter-creştine, cu caracter pacifist şi socialist, organizate şi conduse de câteva persoane legate de masonerie şi mişcările socialiste.

Pe plan politic, în 1919, masoneria reuşeşte înfiinţarea organizaţiei internaţionale „Liga Naţiunilor”. În acest context o delegaţie protestantă începe să colinde lumea în lung şi în lat ca să cheme pe toti creştinii la promovarea păcii şi idealurilor socialiste prin Biserici. Acţiunea prindea cu atât mai bine, cu cât lumea creştină era zdruncinată de pe urma razboiului, iar creştinii erau dornici de pace şi linişte.

Această delegaţie întâlneşte pe Dorotei de Brusa la Paris şi-i propune să se alăture mişcării creştine pentru promovarea pacii şi idealurilor socialiste prin biserici. I se cerea favorul de a sensibiliza lumea ortodoxă faţă de noile priorităţi ale lumii creştine occidentale. Altfel spus, era o invitaţie de angajare a Bisericilor Ortodoxe în acţiuni cu caracter social-politic de orientare marxistă. Astfel, în ianuarie 1919 sinodul Patriahiei de Constantinopol accepta propunerea Bisericii anglicane, a Bisericii vechi-catolice şi a Bisericii armeno-gregoriene pentru colaborarea şi unirea Bisericilor. În ianuarie 1920, Biserica de Constantinopol emite o Enciclica sinodală în care se adresează un apel tuturor Bisericilor din lume, în care se afirmă că diferenţele dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea apropierii şi colaborării Bisericilor unele cu altele, până se va putea ajunge la unirea lor deplină. Să ne reamintim că în anul 1914, era înfiinţată, la Constanz, Elvetia „Asociaţia mondială pentru promovarea păcii internaţionale între naţiuni prin Biserici”, care a avut ca vicepreşedinte din 1920 pe mitropolitul primat de atunci Miron Cristea. Preşedinte a fost ales primatul Bisericii Anglicane. Aşadar, protestanţii masoni reuşesc prin Dorotei de Brusa sa cheme Bisericile Ortodoxe la susţinerea mişcarii creştine pentru pace şi promovarea socialismului între popoare.

Enciclica sinodală a Bisericii din Constantinopol din 1920, este recunoscută de teologi ca documentul de bază al aderarii Bisericilor Ortodoxe la mişcarea ecumenică de mai târziu.

Analizată cu atenţie Enciclica se dovedeste primul document anti-ortodox şi necanonic emis oficial de către un sinod. Deşi documentul chema la studiu şi emitea doar recomandări, în fapt a fost interpretat de multe administraţii bisericeşti şi sinoade ale Bisericilor locale drept un act cu putere de lege, care chipurile ar fi permis ortodocşilor să întreţină cu eterodocşii relaţii pe diverse planuri: social, cultural, teologic. Sa nu pierdem din vedere situaţia în care se afla administraţia Bisericii din Constantinopol. Ea ne va ajuta să înţelegem cum s-a ajuns că unii ierarhi ortodocşi să facă atâtea concesii eterodocşilor şi în mod special anglicanilor.

La scurt timp, în anul 1921, prin intrigi, şantaj şi presiuni politice, scaunul Patriarhal de la Constantinopol, este ocupat de infamul mason Meletie Metaxakis. Un rol important în alegerea sa l-au constituit banii oferiţi de anglicani în cazul în care va fi ales Meletie Metaxakis (1921 - 1923), la care se adăuga şi sprijinul din partea primului ministru al Greciei Elefterie Venizeles (1864 - 1936), şi el mason. Era un personaj lipsit de caracter, prieten al ereticilor şi mason vădit.

Prima sa grijă a fost aceea de a convoca o conferinţă panortodoxă. În calitate de patriarh al Bisericii din Constantinopol avea autoritatea necesară inducerii în eroare a lumii Ortodoxe. Această conferinţă s-a ţinut între 10 mai şi 8 iunie 1923. Din manualul de Istoria bisericească universală, vol. II aflăm că „au participat aproape toate Bisericile ortodoxe, cu excepţia Bisericii ortodoxe ruse”, şi că o importantă contribuţie a avut la aceasta conferinta Biserica Ortodoxa Română”. [p. 534] Principala problemă pe care a discutat-o şi a rezolvat-o conferinţa a fost reforma sau îndreptarea calendarului vechi sau iulian. [IBU, vol II, p. 535]

Scopul masoneriei era acela de a convinge ţările răsăritene să adopte calendarul în uz din ţările apusene. Dar pentru aceasta avea nevoie de acceptul şi colaborarea Bisericii Ortodoxe.

Ca mason, Meletie Metaxakis, nu făcea decât să se grăbeasca să împlinească unul din obiectivele masoneriei de pregătire a formării Statelor Unite ale Europei. Delegaţii, au fost convinşi să accepte reforma calendarului şi să o susţină în ţările de origine.

Nu se cunosc informaţii care să ateste că membrii delegaţiilor ar fi fost şi membrii ai masoneriei. La aşa-zisul congres pan-ortodox au participat 9 persoane : din Constantinopol :

- masonul Meletie Metaxakis, patriarh şi preşedinte;

- mitropolitul Calinic de Cizic ;

- laicul V. Antoniadis, profesor la Facultatea de Teologie din Halki ;

Cipru :

- mitropolitul Vasile de Niceea ;

Serbia :

- mitropolitul Gabriel de Muntenegru ;

- Milutin Milankovici, profesor de matematica si fizica ;

Grecia :

- mitropolitul Iacob ;

România :

- arhimandritul Iuliu Scriban ;

Biserica Ruse din Afară :

- arhiepiscopul Anastasie de Chişinău şi Hotin, fără mandat din partea sinodului aflat întâmplator în Constantinopol. Au refuzat să participe patriarhiile de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Arhiepiscopul de Sinai şi ai Bisericii Bulgare au fost excluşi.

Astfel, mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe locale nu au participat, pe lângă faptul că autoritatea participanţilor este discutabilă. În spirit masonic şi secularizant s-au mai propus : micşorarea numărului de sărbători, problema căsatoriei a doua a preoţilor văduvi, scurtarea şi uşurarea posturilor, reducerea gradelor de rudenie, uşurarea piedicilor la căsătorie etc.

În urma acestei conferinţe Biserica din Constantinopol şi o parte din Biserica Greciei adoptă reforma calendarului. Patriarhia Ierusalimului refuză în mod diplomatic reforma. Patriarhia rusa şi cea sârbă au refuzat atât reforma cât şi legalitatea întrunirii congresului de la Constantinopol. Biserica rusă a încercat introducerea reformei, însă din cauza revoltei clerului şi a poporului a fost nevoită să revina asupra hotărârii. Biserica Finlandei a fost convinsă, prin înşelăciune, să accepte reforma.

În Biserica Ortodoxa Română, reforma a fost impusă cu forţa începând cu 1 octombrie 1924. Mitropolitul primat Miron Cristea, prietenul masonilor şi al anglicanilor, a găsit sprijin politic pentru impunerea în România a reformei calendarului. Nu aveau de ce să se plângă de un mitropolit aşa servil. Ca şi în Rusia intelectualitatea ortodoxă, clerul şi credincioşii au reacţionat la propunerea de reformă în măsura în care au fost informaţi asupra faptelor. Au existat reacţii de respingere a reformei mai ales în rândul călugărilor.

Din pacate membrii Sf. Sinod, au dat dovadă de laşitate şi lipsă totală de responsabilitate pastorală. Drept dovadă stau faptele puţin mediatizate legate de modul cum credincioşii au fost intimidaţi, ameninţaţi şi bătuţi de către organele de ordine ale statului acolo unde credincioşii refuzau să primească reforma calendarului.

Din acest motiv membrii sinodului din acele vremuri, se fac vinovaţi de suferiţele dreptcredincioşilor, care au suferit persecuţii şi chinuri pentru apărarea credinţei. La fel de vinovaţi, se fac şi preoţii, care au dezbinat credincioşii. Toate acestea au mărit confuzia din rândul credincioşilor, care s-au văzut părăsiţi de păstorii lor transformaţi în călăi. Nu a fost uşor pentru creştinii care au fost martorii acelor evenimente. Aserviţi intereselor străine de Biserică şi credinţa ierarhii şi profesorii de teologie au trădat credinţa şi poporul pe care trebuia să-l apere şi să-l păstorească. Iată contextul în care cu multă uşurinţă sinodalii au dezbinat Biserica şi au declarat schismatici tocmai pe cei care nu se faceau vinovaţi, care nu schimbă nimic şi nu lasă nimic din legea strabună. Nu putem ca sa trecem cu vederea aceste fapte !

După atâtea decenii, analizând cu simt critic şi responsabil evenimentele petrecute trebuie să recunoaştem că adminstraţia bisericească se face vinovată de abuzuri grave săvârşite asupra creştinilor dreptcredincioşi. Este nedrept să condamnăm la nesfârşit pe oameni nevinovaţi, care au fost şi sunt blamaţi doar pentru că şi-au iubit credinţa strămoşească: Ortodoxia.

Trădând poporul şi credinţa, sinodalilor de atunci le-a fost poate uşor să condamne ca schismatici pe apărătorii Ortodoxiei, să ameninţe cu caterisirea pe clericii şi episcopii care nu se supun directivelor masoneriei şi să ameninţe cu excluderea din monahism a monahilor care refuză să se supună aceloraşi ordine antiortodoxe.

Astfel în România, s-a ajuns la schisma, pe de o parte, în urma dispreţului arătat de sinodali faţă de poporul pe care-l păstorea, iar pe de altă parte laşităţii şi lipsei de curaj de care au dat dovadă.

A fost şi este o mare ruşine pentru ierarhii şi clericii, care şi-au alungat fiii duhovniceşti şi s-au lepădat de ei doar pentru că au iubit dreapta credinţă şi nu au acceptat reforma dorită de masoneria anticreştină. Este o mare ruşine şi astăzi pentru cei care continuă să mintă şi să susţină că “stiliştii” sunt vinovaţi de schismă. Schisma au produs-o cei care au introdus reforma, tocmai ierarhii. Credincioşii au fost ignoraţi şi bătuţi, ameninţaţi şi asupriţi pentru că puterea politică nu era de partea lor în această problemă. Puterea politică dorea reforma şi de aceea a susţinut-o şi a sprijinit administraţia bisericească să o impună acolo unde a fost nevoie chiar şi cu forţa. De ce sunt numiţi cei  care nu au acceptat reforma schismatici ? Pentru că cei care îi acuză au puterea de partea lor, dar nu pentru că au şi dreptatea de partea lor. Este o ruşine că şi astăzi unii ortodocşi pe stil nou (ne referim la aceia care sunt informati) refuză inca să accepte adevărul.