Sfântul Ierarh Glicherie Mãrturisitorul

TRAIAN - FALCONILA - TEOFIL

      Deoarece Biserica Ortodoxa a facut de curand pomenirea celor trecuti la cele vesnice in Sambata Mortilor, care este cunoscuta in popor sub denumirea "Mosii de iarna", vom posta aici un material care doreste sa sublinieze importanta si valoarea rugaciunii pentru cei adormiti.
Se pot pomeni la sfintele slujbe toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine madulare ale Trupului tainic al lui Hristos (de aceea nu pot fi pomeniti nici ereticii, nici copiii morti nebotezati pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii, sinucigasii etc.). Invatatura Bisericii este stricta in privinta pomenirii si a mantuirii celor eretici/apostati. Celor manati de sentimente umaniste si ecumeniste referitoare la imposibilitatea mantuirii pentru cei necredinciosi, le raspunde limpede si raspicat Sfantul Ignatie Briancianinov, prin lamuriri la urmatoarea intrebare care i-a fost adresata printr-o scrisoare;

Intrebare: De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici? Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!

Raspunsul Sfantului Ignatie:
...toate faptele bune omenesti neputincioase, sunt pogoratoare in iad, ele au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: "Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu", Domnul le-a raspuns: "acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El", dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator! Crestini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu...

        In viata cuviosului Ieronim al Eghinei (chip luminos al rezistentei ortodoxe traditionale care a pastrat calendarul patristic „cu stilul vechiu”) gasim acelasi cuget patristic autentic exemplificat printr-o pilda vie impresionanta:

...„Odată, a venit să-l caute poliţia califului local. „Părinte, marele cadiu te vrea”. Vasilie (Ieronim), tulburat, ştia că aceasta nu putea anunţa nimic bun. Fără îndoială aga mai uneltea ceva împotriva romeilor, pentru a-i umili. De aceea, ei erau adesea chemaţi şi chestionaţi în legătură cu totul şi cu nimic. Şi rămânea la discreţia otomanului ca dacă nu-i plăcea răspunsul ori dacă avea chef, să-i trimită-la-moarte.
Părintele Vasilie îşi făcu semnul Crucii, apoi porni la drum gata fiind de orice, rostind încet: „Facă-se voia Ta, Doamne, iar nu voia mea.”
La tribunal cadiul îl primi cu bunăvoinţă. Scoase afară din biroul său pe toată lumea, apoi închise cu grijă uşile.
„Efendi” îi spuse el pe un ton respectuos, „din cele 6 livre pe care le câştig pe lună, opresc 2 pentru familia mea, iar pe celelalte 4 le dau săracilor. Căsătoresc orfani, ocrotesc săracii, dăruiesc bolnavilor. Postesc şi mă rog lui Dumnezeu cu credinţă. Când sunt la tribunal, judec şi achit după dreptate, fără nici o exceptie chiar daca mă împotrivesc vre-unui ordin al vizirului.” Apoi, coborând vocea, cu un ton în care fremăta o nelinişte bruscă, zise: „iar tu, efendi, spui că eu nu voi ajunge în rai? Spune-mi sincer: aşa cred creştinii?”
Lui Vasilie, i s-a părut atunci că întrevede în chip tainic ceva ca o nostalgie sinceră ce s-a furişat în inima agareanului. Aceasta i-a făcut impresia puternică că turcul i-a lăsat o portiţă deschisă spre sufletul său. Suflarea Duhului trezise sufletul judecătorul otoman – aceasta era o lucrare a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Nostalgiei după fericirea raiului, nu-i mai trebuia acum decât pecetea Bisericii. Vasilie şi-ar fi dorit să-l scoată din gheena în care se afla şi să-l ridice pe înălţimile uimitoare (uluitoare) ale Adevărului. Dar aceasta, el o ştia bine, ar fi fost cu preţul vieţii sale. Însă nu îl speria acest lucru; Sfântul Duh avea să-i insufle ceea ce trebuia să spună.

– Spune-mi efendi cadiu, tu ai copii?
– Da, am, spuse arhijudecătorul.
– Tu ai slugi?
– Am de asemenea.
– Şi îţi iubeşti sclavii?
– Îi iubesc, pentru că sunt disciplinaţi şi pentru că îmi fac voile.
– Dar când vei muri, îi vei lăsa ca moştenitori peste averile tale?
– Sigur că nu.
– Şi de ce aceasta?
– Pentru că bunurile părinteşti se cuvin numai fiilor prin dreptul de moştenire.
Aici a urmat o pauză, diaconul a marcat un timp… apoi, cu un ton incisiv, al celor ce ştiu ce spun, a tranşat: „Prin tot ceea ce faci tu, stăpân cadiu, tu eşti un bun servitor al lui Dumnezeu; dacă tu vrei să devii moştenitor al acestei case părinteşti care este raiul, trebuie cu adevărat să fii fiu al lui Dumnezeu; trebuie să îmbrăţişezi credinţa Orthodoxă, şi să primeşti Botezul.”
Judecătorul suprem, (superior) a primit învăţătura insuflată a Părintelui Vasilie; a fugit din cetate, căci dacă l-ar fi prins agarenii i-ar fi venit de hac. A îmbrăţişat credinţa Orthodoxă şi a primit Sfântul Botez”.

       In istoria bisericii si in vietile sfintilor exista insa si cateva cazuri exceptionale de pagani nebotezati care s-au mantuit dupa ce au murit. Prezentam aici aceste intamplari nu din dorinta de a contrazice (cum gresit unii ar putea intelege) invatatura de baza a bisericii, ci numai pentru a o intari si pentru a sublinia prin contrast puterea rugaciunii celor vii si dreptcredinciosi pentru cei adormiti. Subliniem inca odata faptul ca aceste cazuri pe care le vom prezenta mai jos, sunt exceptii si sunt numai rodul rugaciunii fierbinti a unor sfinti praznuiti si cinstiti de toata biserica.

Stăpânul Hristos a poruncit să ne rugăm pentru dusmanii nostri, si El S-a rugat pentru cei care L-au răstignit pe Cruce si l-a însufleţit pe întâiul Mucenic Ştefan când era ucis cu pietre, să facă asemenea. Unii dintre sfinţii parinti s-au rugat uneori nu doar pentru cei credinciosi adormiti intru nadejdea invierii ci chiar si pentru cei pagani raposati si lipsiţi de nadejdea mantuirii si au fost auziţi, iar prin rugăciunea lor i-au mântuit de chinul cel vesnic. 

Scopul declarat al postarii acestor intamplari minunate este acela de a transmite un mesaj legat de necesitatea aducerii aminte fata de cei raposati, aducere aminte manifestata prin pomeniri, rugaciuni si milostenii. Purtarea noastra de grija sa fie fata de toti cei adormiti intru nadejdea invierii. Fata de toti ceilalti eretici, apostati si necredinciosi raposati, sa avem inima indurerata lasand la mila si judecata Lui Dumnezeu soarta lor. Pomenirea acestora se face mai ales prin formula cuprinzatoare „cei din veac adormiti”.

Incheiem acesta introducere cu textul condacului intai din Acatistul pentru cei adormiti:

CONDACUL 1
Cela ce cu iconomia Ta cea nepatrunsa îi pregatesti pe toti pentru pacea cea vesnica si pentru fiecare ceasul si felul sfarsitului randuiesti, iarta Doamne pacatele celor din veac adormiti si în lacasul Luminii si bucuriei primeste-i si le deschide lor bratele Tale cele parintesti.
Doamne, Tatal nostru, Iubire nemarginita, pomeneste sufletele adormitilor robilor Tai  

    Traian, împăratul Romei (98-117)
 
  Se scrie şi aceasta pentru sfantul Grigorie Dialogul, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, că pe Traian, împăratul Romei (98-117), care a fost închinător la idoli, după mulţi ani de la moartea lui l-a izbăvit sfîntul din veşnicele munci cu rugăciunile sale. De acest lucru Sfîntul Ioan Damaschin, în cuvîntul său pentru cei adormiţi, scrie astfel: "Grigorie Dialogul, episcopul Romei celei vechi, precum ştiu toţi, era vestit întru sfinţenie şi înţelegere şi, cînd slujea, avea părtaş un înger din cer slujind împreună cu dînsul. Acesta, călătorind oarecînd pe podul cel de piatră şi stînd într-adins, a făcut rugăciune către Domnul cel iubitor de suflete pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Atunci, a auzit îndată glas de la Dumnezeu, zicînd: "Rugăciunea ta am auzit-o şi dau iertare lui Traian; iar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgîni".
Aceasta intamplare este redata mai pe larg si în câteva din Vieţile cele dintâi ale Sfantului Grigorie:

„Se mai istoriseste într-o întâmplare povestită de romani despre felul în care sufletul împăratului Traian a primit odihnă si chiar a fost botezat prin lacrimile Sfântului Grigorie, o poveste minunată de spus si minunată de auzit. Să nu se mire nimeni că spunem că a fost botezat, fiindcă fără botez nimeni nu-L va vedea vreodată pe Dumnezeu; iar un al treilea chip al botezului este prin lacrimi. Într-o zi, pe când trecea prin Forum, i s-a descoperit Sfântului o faptă prea minunată despre care se spune că a făcut-o Traian, si cercetând-o cu mare grijă, a socotit că desi Traian era păgân, făcuse
o faptă atât de bună, că părea mai degrabă să fie fapta unui crestin decât a unui păgân. Căci se povesteste că, pe când se afla în fruntea ostirii sale, în goană mare asupra dusmanului, i-a fost mare milă de cuvintele unei văduve si împăratul lumii întregi s-a oprit cu toată oastea ca să o asculte pe văduvă. Ea a zis: ‘Doamne Traiane, iată bărbaţii care mi-au ucis fiul si nu voiesc ei să-mi dea plată pentru aceasta.’ El a răspuns: ‘Spune-mi despre aceasta când mă întorc si-i voi sili pe ei să-ţi dea plata.’ Dar ea a zis: ‘Doamne, dacă nu te mai întorci niciodată, nu va mai fi nimeni care să mă ajute.’ Atunci, asa cum era înarmat, i-a silit pe cei împricinaţi să plătească numaidecât cele ce-i datorau aceleia, de faţă cu el. Când Grigorie a descoperit această poveste, si-a dat seama că asta era tocmai ceea ce citim în Scripturi: Poartă de grijă celor fără de părinţi, fii sprijin văduvelor. Veniţi să cumpănim împreună, zice Domnul. Fiindcă Grigorie nu stia ce să facă pentru a usura sufletul acestui bărbat care i-a adus aminte de cuvintele lui Hristos, a mers la Biserica Sfântului Petru si a vărsat mări de lacrimi, după obiceiul lui, până când, în cele din urmă, prin descoperire dumnezeiască a aflat că rugăciunile lui au primit răspuns, văzând că nu mai ceruse niciodată aceasta pentru vreun alt păgân (fiindcă Biserica nu face rugăciuni pentru toţi necredinciosii răposaţi, este limpede că această scoatere din iad a fost rodul rugăciunii Sfântului Grigorie)”.

                                   Tanara Falconila (secolul I d.Hr.)

    Episodul salvarii din iad a paganei Falconila este pomenit in Acatistul Sfintei mucenite Tecla cea intocmai cu Apostolii. Despre acest lucru marturiseste insa si Sfantul Ioan Damaschin, zicand asa: "Deci, au doar pe Falconila nu a mantuit-o intaia mucenita dupa moarte? Dar vei zice poate ca aceasta s-a petrecut dupa vrednicie, caci fiind intaia mucenita, se cadea sa i se asculte rugaciunea. Insa eu la aceasta iti zic: "Bine, era intaia mucenita. Dar gandeste-te pentru cine era rugaciunea! Nu pentru o pagana si slujitoare de idoli si cu totul nesfintita si straina de Domnul?"

Redam acest episod asa cum este el consemnat in viata Sfintei Tecla:

...”si o trimisera iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla sanatoasa de la priveliste, se bucura foarte, caci fiica ei ce murise i se aratase ei in vedenie, zicandu-i: "Sa ai pe Tecla in locul meu si s-o rogi pe ea sa se roage pentru mine la adevaratul Dumnezeu, ca sa fiu mutata de aici la locul dreptilor". Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe Sfanta Tecla, ca pe o fiica a sa, si cu toata inima s-a lipit de dansa, vazand-o pe ea ca este roaba a lui Dumnezeu. Si a rugat-o pe ea sa mijloceasca pentru mantuirea fiicei ei celei moarte, Falconila.
Iar Sfanta Tecla a inceput cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi catre induratul Dumnezeu. Si atat de mult au putut sfintele ei rugaciuni, incat Falconila s-a mantuit dupa moarte”.

                 Teofil Iconoclastul imparatul Bizantului (813 - 842)

   Acest imparat pagan si sot al Cuvioasei Imparatese Teodora, s-a considerat pe sine instrument al proniei divine în lupta de stârpire a idolatriei. Iconoclastul Teofil a emis două edicte ce prevedeau pedepse aspre împotriva iconofililor (cinstitorii icoanelor), primul în anul 831, al doilea în anul 838, care vizau distrugerea icoanelor. El a dezlănţuit persecuţii cumplite, în special contra monahilor. Redam mai jos un extras din viata Cuvioasei Teodora legat de subiectul nostru:

...”dorind să izbăvească Biserica de negura eresului din trecut, în luna martie 843, imparateasa Teodora a convocat un sinod în Palatul Kanikleion (sediul cancelariei imperiale) din Constantinopol. Episcopii au întărit din nou hotărârile Sinodului VII Ecumenic (787) cu privire la venerarea icoanelor. Patriarhul Ioan VII Gramaticul a fost depus, iar Teodora a recomandat Sinodului să-l aleagă patriarh pe Metodie. La prima vedere, s-ar părea că Metodie a fost numit prin hotărâre împărătească; de fapt Dumnezeu a fost Cel care l-a ales pe acest om, care a fost surghiunit de către împăratul Teofil. Astfel, prin alegerea Sfântului Metodie, s-a reaşezat pacea în Biserică. Deşi Sinodul a aruncat apoi anatema asupra iconoclaştilor, totuşi el a fost unul al reconcilierii. Drept-credincioasa Teodora, fidelă memoriei soţului ei, a cerut sinodalilor să-l cruţe pe acesta de anatemă şi să facă rugăciuni fierbinţi pentru iertarea lui, pretinzând că pe patul de moarte s-a închinat sfintelor icoane, căindu-se de greşelile sale. După rugăciuni fierbinţi şi privegheri săvârşite de patriarh împreună cu clerul şi poporul, împărăteasa şi patriarhul au primit în vis înştiinţare că Dumnezeu l-a iertat pe Teofil. Mai mult decât aceasta, îndurarea Domnului s-a făcut vădită şi printr-o minune: Patriarhul Teofil a depus pe masa altarului din Catedrala „Sfânta Sofia“ un tomos pecetluit cu numele tuturor împăraţilor iconoclaşti. Înştiinţat de înger de iertarea divină a lui Teofil, patriarhul, deschizând tomosul, nu a mai găsit numele acestuia, fapt care a umplut de bucurie inima Teodorei, ce a mulţumit fierbinte lui Dumnezeu”.