Mesajul Sinodului Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Romania
inaintea inceperii sinodului ecumenist din Creta
Joi,
13/26 mai 2016, în Acharnes, Grecia, a avut loc ședința Sinodului Bisericii
Adevăraților Creștini Ortodocși din Grecia, sinod care s-a întrunit cu ocazia
canonizării primului Mitropolit de după schimbarea calendarului în Grecia,
Sfântul Hrisostom de Florina. La acestă ședință a fost dezbătută și votată o
nouă mărturisire de credință pentru creștinii eleni, mărturisire care se află
în conformitate cu toate hotărârile apostolicești și patristice. De asemenea a
fost alcătuit și un „mesaj de trezvie” pentru toți creștinii ortodocși, pentru
a se putea exprima cu privire la viitoarele hotărâri ale sinodului tâlhăresc ce
se va întruni în Creta în luna iunie. Pe lângă întregul Sfânt Sinod din Grecia,
au luat parte și două delegații: una din partea Bisericii noastre Ortodoxe de
Stil Vechi din România, condusă de PS Episcop Sofronie Suceveanul și din care
au mai făcut parte și PS Episcopi Glicherie Ieșeanul și Evloghie Sibianul, și o
delegație din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, condusă de IPS Mitropolit
Agatanghel, alături de PS Gheorghe, Arhiepiscop de Chișinău și Moldova, care au
aprobat și semnat acel mesaj de marturisire.
Link download pdf,
http://manastireasfantulglicherie.ro/wp-content/uploads/2016/05/Mesaj-de-trezvie-pentru-toti-adevaratii-crestini.pdf
Învățătura sănătoasă a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți și a Sinoadelor
și așa numitul Mare Sinod al Ecumeniștilor
și așa numitul Mare Sinod al Ecumeniștilor
Adevărata Ortodoxie în
fața ereziei Ecumenismului sincretist
† Duminica
Samarinencei, 16/29 mai 2016
A. Introducere: Poziția critică și pregătirea
Iubiți frați și împreună slujitori în Hristos,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,
1. Noi, care ne-am
învrednicit, din mila și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, să slujim mica turmă a Adevăratei Biserici, ne rugăm din adâncul
inimii noastre pentru întărirea voastră în „Învățătura sănătoasă” a Sfinților
Apostoli, a Sfinților Părinți și a Sfintelor Sinoade, și vă îmbrățișăm în
lumina Învierii și a curatei noastre Credințe.
2. Pe parcursul acestor zile, cu Harul lui Dumnezeu și ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, păstori din Grecia, Rusia și România și reprezentanți ai Adevăraților Creștini Ortodocși din toată lumea, ne-am adunat împreună pentru a participa la evenimentul cu adevărat special, al includerii, în mod oficial, în Calendarul Sfinților Ortodocși a Mărturisitorului Ierarh Hrisostom de Florina (Kavuridis, +1955) și, cu această ocazie, a consfătuirii noastre, să vă adresăm câteva cuvinte de pace, mângâiere, întărire și înștiințare.
3. Considerăm acest lucru necesar, pentru că peste trei săptămâni este anunțată convocarea, de către ecumeniști, adică a așa-numitelor Biserici oficiale, a „Sfântului și Marelui Sinod” (numit de ei), pregătit de peste zeci de ani, a cărui autoritate este deja contestată foarte puternic chiar și de teologii inovatori, specialiști, clerici și laici, care au conștientizat pe deplin că ecumenismul constituie o pan-erezie eclesiologică atât în faptă, cât și în teorie.
4. Desigur, înainte de convocarea acestui „Sinod” al ecumeniștilor și înainte de hotărârile lui finale, nu putem să exprimăm niciun cuvânt definitiv și decisiv. Cu toate acestea, putem menține o atitudine critică față de acest „Sinod” și să ne pregătim pentru ceea ce va urma, atât timp cât sunt bine cunoscute și bine întemeiate atât începutul, evoluția, etapele și transformările lui, bazele și elementele lui structurale, precum și persoanele care au lucrat sistematic mai mult de un secol în vederea realizării acestui „Sinod”, însă fără respectarea condițiilor lăsate de Sfinții Părinți și de Sfintele Sinoade ale adevăratei Ortodoxii.
2. Pe parcursul acestor zile, cu Harul lui Dumnezeu și ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, păstori din Grecia, Rusia și România și reprezentanți ai Adevăraților Creștini Ortodocși din toată lumea, ne-am adunat împreună pentru a participa la evenimentul cu adevărat special, al includerii, în mod oficial, în Calendarul Sfinților Ortodocși a Mărturisitorului Ierarh Hrisostom de Florina (Kavuridis, +1955) și, cu această ocazie, a consfătuirii noastre, să vă adresăm câteva cuvinte de pace, mângâiere, întărire și înștiințare.
3. Considerăm acest lucru necesar, pentru că peste trei săptămâni este anunțată convocarea, de către ecumeniști, adică a așa-numitelor Biserici oficiale, a „Sfântului și Marelui Sinod” (numit de ei), pregătit de peste zeci de ani, a cărui autoritate este deja contestată foarte puternic chiar și de teologii inovatori, specialiști, clerici și laici, care au conștientizat pe deplin că ecumenismul constituie o pan-erezie eclesiologică atât în faptă, cât și în teorie.
4. Desigur, înainte de convocarea acestui „Sinod” al ecumeniștilor și înainte de hotărârile lui finale, nu putem să exprimăm niciun cuvânt definitiv și decisiv. Cu toate acestea, putem menține o atitudine critică față de acest „Sinod” și să ne pregătim pentru ceea ce va urma, atât timp cât sunt bine cunoscute și bine întemeiate atât începutul, evoluția, etapele și transformările lui, bazele și elementele lui structurale, precum și persoanele care au lucrat sistematic mai mult de un secol în vederea realizării acestui „Sinod”, însă fără respectarea condițiilor lăsate de Sfinții Părinți și de Sfintele Sinoade ale adevăratei Ortodoxii.
* * *
B. Formă și esență: nu „Sfântul și Mare Sinod”
Iubiți frați și împreună slujitori în Hristos,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,
1. În primul rând, acest „Sinod” al ecumeniștilor nu poate
fi numit și considerat „Sfânt”, pentru că nu există nicio perspectivă de a
ratifica Sinoadele Ecumenice și Pan-Ortodoxe precedente, ci a programat să
stabilească legi împotriva acestora, atât timp cât – după cum este bine
cunoscut – diverse recursuri pentru ca acesta să recunoască Sfinții de la al
VIII-lea și al IX-le Sinod Ecumenic au fost respinse, pentru a nu nemulțumi pe
heterodocșii de Apus și, în acest fel, ecumeniștii neagă în faptă continuarea
Sfintei Tradiții și „canonul de aur”, după cuvintele Sfântului Benedict de
Lerin: „Id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est”,
adică: „aceasta ținem, ceea ce pretutindeni, ceea ce dintotdeauna, ceea ce de
toți a fost crezut”
2. Mai mult, pe baza tematicii și a textelor pentru aprobarea finală de către acest „Sinod” al ecumeniștilor rătăciți, se evidențiază că acest așa-numit Mare Sinod nu va fi și nu este posibil să fie considerat Mare nici după formă, nici după esență; dimpotrivă va fi mic și nesemnificativ, după cuvintele Mântuitorului nostru (Mat. V, 19) și cu siguranță se va abate de la hotarele adevăratei conștiințe ortodoxe.
3. Din punct de vedere formal, acest Sinod nu va fi Mare, în ceea ce privește numărul de reprezentanți, pentru că – pe baza regulamentului – acesta va constitui în cele din urmă o Reuniune largă a primaților, bazată pe un principiu de reprezentare potrivit căruia fiecare Biserică locală va avea doar un singur vot, lucru de neconceput pentru un adevărat Sinod Bisericesc al Sfintei noastre Tradiții.
4. În acest fel, acest Sinod al ecumeniștilor inovatori nu îndeplinește condițiile unui Sinod cu adevărat tradițional, pentru că duhul autentic sinodal al Ortodoxiei, care exprimă esența Ortodoxiei, cere totalitatea episcopilor, în numele credincioșilor creștini din fiecare eparhie, să dea mărturie despre experiența Bisericii, încât – după eclesiologia Ortodoxă – episcopul reprezintă la un Sinod Biserica locală de sub el, iar autoritatea acestei slujiri întreite (slujirea Tainelor, a învățăturii și a administrării), constituie și adeverește credința nezdruncinată atât a acestuia (episcopului), cât și a clerului și credincioșilor săi în Adevărul Evanghelic, adică în Ortodoxia adevărului și a vieții.
5. Acest sistem reprezintativ este în esență un sistem anti-sinodal, pentru că exclude participare la Sinod a acelor episcopi care ar fi exprimat dezacordul lor față de teoria și practica ecumenismului luptător împotriva Bisericii, și în același timp, în mod evident, urmărește evidențierea părerii unui număr foarte mic de reprezentanți preselectați, ca și cum ar fi o exprimarea a unui acord pan-ortodox.
6. În esență, acest Sinod de pseudo-învățători ecumeniști nu va fi Mare, din moment ce subiectele cu care se va ocupa nu sunt nici mari, nici principale, nici mântuitoare, ci mai degrabă mici și nesemnificative, neesențiale și fără îndoială, cu o perspectivă lumească. Acesta nu relevă, pe de o parte, nicidecum o Biserică vie, care își urmează calea în mijlocul diferitelor provocări ale vieții contemporane, iar pe de altă parte o lume lovită mortal de iubirea de slavă, iubirea de bani și iubirea de plăcere, adâncită din ce în ce mai mult în confuzie și în lipsa de sens a vieții.
7. Un adevărat Mare și Sfânt Sinod al Adevăratei Ortodoxii ar fi trebuit astăzi să se ocupe cu atenție nu cu teme care se înțeleg de la sine și s-au soluționat deja îndeajuns și complet de Tradiția Evanghelică și Canonică (nunta, postul, pacea și împăcarea popoarelor etc.), ci cu teme foarte serioase și actuale de credință – dogmă și viață – morală, în legătură cu periculoasele eresuri contemporane, diferitele rătăciri și influențe ideologice, care erodează în mod treptat, constant și de multe ori pe nesimțite societatea creștină în mod special, astfel încât acestea:
să anuleze Evanghelia mântuirii (erezia varintului ecumenism inter-creștin și inter-religios, relativizarea adevărului, atotcuprinderea eclesiologică – comprehensivness – laicizarea, mișcăr sincretiste de tip New Age);
să combată duhul evanghelic (bioetica, denaturarea antropologică, teorii social-economice) și, în sfârșit,
să propovăduiască „altă evanghelie, decât aceea care ni s-a vestit și am primit-o”, (o teologie academică, scolastică, filozofică și ecumenică ș.a.).
8. Acest „Sinod” este mic și nesemnificativ pentru că trădează nădejdea lumii și așteptarea căutătorilor bine intenționați ai adevărului și vieții, prin intermediul învățăturii ei anti-ortodoxe despre Biserică, conform căreia multe și variate comunități religioase eretice de Răsărit și Apus, care au falsificat în diferite moduri vestea Evangheliei, se presupune că sunt incluse în limitele canonice și harismatice ale Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești Biserici, și în cele din urmă pune clădirea zidită de Dumnezeu a Uneia și Singurei Biserici în locul și în legătură de egalitate și în paralelă cu așa-numitele religii ale lumii, desființând în acest fel chemare misiunii evanghelice adresată heterodocșilor și celor de altă credință la pocăință, întoarcerea și integrarea lor în Unul și Singurul ei Trup.
9. Alte dovezi ale absenței Duhului Sfânt de la pregătire așa-numitului Mare Sinod al diverșilor ecumeniști abătuți este faptul că textele care sunt promovate pentru a fi aprobate, nu sunt pătrunse de suflarea vie și dătătoare de viață a cuvântului evanghelic și patristic, și nici nu sunt inspirate de mărturia în Hristos, purtătoare de nădejde și reînnoioare a Duhului Sfânt, Mângâietorului.
10. Temele și textele acestui Sinod nu introduc numi concepții noi și eretice, ci introduc, de asemene, un mod nou și fără temei, literalmente secularist și la cel mai scăzut nivel, adresându-se lumii conform canoanelor unui limbaj birocratic, ideologic, profesionist, rece și rigid, și desigur, într-un climat de introversiune nesănătos.
Oare acest lucru ar fi așteptat ca Glas al Dumnezeului cel Viu, omul contemporan dezorientat, care se sufocă și suferă de depresie și de moarte spirituală într-o civilizație neo-păgână?
2. Mai mult, pe baza tematicii și a textelor pentru aprobarea finală de către acest „Sinod” al ecumeniștilor rătăciți, se evidențiază că acest așa-numit Mare Sinod nu va fi și nu este posibil să fie considerat Mare nici după formă, nici după esență; dimpotrivă va fi mic și nesemnificativ, după cuvintele Mântuitorului nostru (Mat. V, 19) și cu siguranță se va abate de la hotarele adevăratei conștiințe ortodoxe.
3. Din punct de vedere formal, acest Sinod nu va fi Mare, în ceea ce privește numărul de reprezentanți, pentru că – pe baza regulamentului – acesta va constitui în cele din urmă o Reuniune largă a primaților, bazată pe un principiu de reprezentare potrivit căruia fiecare Biserică locală va avea doar un singur vot, lucru de neconceput pentru un adevărat Sinod Bisericesc al Sfintei noastre Tradiții.
4. În acest fel, acest Sinod al ecumeniștilor inovatori nu îndeplinește condițiile unui Sinod cu adevărat tradițional, pentru că duhul autentic sinodal al Ortodoxiei, care exprimă esența Ortodoxiei, cere totalitatea episcopilor, în numele credincioșilor creștini din fiecare eparhie, să dea mărturie despre experiența Bisericii, încât – după eclesiologia Ortodoxă – episcopul reprezintă la un Sinod Biserica locală de sub el, iar autoritatea acestei slujiri întreite (slujirea Tainelor, a învățăturii și a administrării), constituie și adeverește credința nezdruncinată atât a acestuia (episcopului), cât și a clerului și credincioșilor săi în Adevărul Evanghelic, adică în Ortodoxia adevărului și a vieții.
5. Acest sistem reprezintativ este în esență un sistem anti-sinodal, pentru că exclude participare la Sinod a acelor episcopi care ar fi exprimat dezacordul lor față de teoria și practica ecumenismului luptător împotriva Bisericii, și în același timp, în mod evident, urmărește evidențierea părerii unui număr foarte mic de reprezentanți preselectați, ca și cum ar fi o exprimarea a unui acord pan-ortodox.
6. În esență, acest Sinod de pseudo-învățători ecumeniști nu va fi Mare, din moment ce subiectele cu care se va ocupa nu sunt nici mari, nici principale, nici mântuitoare, ci mai degrabă mici și nesemnificative, neesențiale și fără îndoială, cu o perspectivă lumească. Acesta nu relevă, pe de o parte, nicidecum o Biserică vie, care își urmează calea în mijlocul diferitelor provocări ale vieții contemporane, iar pe de altă parte o lume lovită mortal de iubirea de slavă, iubirea de bani și iubirea de plăcere, adâncită din ce în ce mai mult în confuzie și în lipsa de sens a vieții.
7. Un adevărat Mare și Sfânt Sinod al Adevăratei Ortodoxii ar fi trebuit astăzi să se ocupe cu atenție nu cu teme care se înțeleg de la sine și s-au soluționat deja îndeajuns și complet de Tradiția Evanghelică și Canonică (nunta, postul, pacea și împăcarea popoarelor etc.), ci cu teme foarte serioase și actuale de credință – dogmă și viață – morală, în legătură cu periculoasele eresuri contemporane, diferitele rătăciri și influențe ideologice, care erodează în mod treptat, constant și de multe ori pe nesimțite societatea creștină în mod special, astfel încât acestea:
să anuleze Evanghelia mântuirii (erezia varintului ecumenism inter-creștin și inter-religios, relativizarea adevărului, atotcuprinderea eclesiologică – comprehensivness – laicizarea, mișcăr sincretiste de tip New Age);
să combată duhul evanghelic (bioetica, denaturarea antropologică, teorii social-economice) și, în sfârșit,
să propovăduiască „altă evanghelie, decât aceea care ni s-a vestit și am primit-o”, (o teologie academică, scolastică, filozofică și ecumenică ș.a.).
8. Acest „Sinod” este mic și nesemnificativ pentru că trădează nădejdea lumii și așteptarea căutătorilor bine intenționați ai adevărului și vieții, prin intermediul învățăturii ei anti-ortodoxe despre Biserică, conform căreia multe și variate comunități religioase eretice de Răsărit și Apus, care au falsificat în diferite moduri vestea Evangheliei, se presupune că sunt incluse în limitele canonice și harismatice ale Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești Biserici, și în cele din urmă pune clădirea zidită de Dumnezeu a Uneia și Singurei Biserici în locul și în legătură de egalitate și în paralelă cu așa-numitele religii ale lumii, desființând în acest fel chemare misiunii evanghelice adresată heterodocșilor și celor de altă credință la pocăință, întoarcerea și integrarea lor în Unul și Singurul ei Trup.
9. Alte dovezi ale absenței Duhului Sfânt de la pregătire așa-numitului Mare Sinod al diverșilor ecumeniști abătuți este faptul că textele care sunt promovate pentru a fi aprobate, nu sunt pătrunse de suflarea vie și dătătoare de viață a cuvântului evanghelic și patristic, și nici nu sunt inspirate de mărturia în Hristos, purtătoare de nădejde și reînnoioare a Duhului Sfânt, Mângâietorului.
10. Temele și textele acestui Sinod nu introduc numi concepții noi și eretice, ci introduc, de asemene, un mod nou și fără temei, literalmente secularist și la cel mai scăzut nivel, adresându-se lumii conform canoanelor unui limbaj birocratic, ideologic, profesionist, rece și rigid, și desigur, într-un climat de introversiune nesănătos.
Oare acest lucru ar fi așteptat ca Glas al Dumnezeului cel Viu, omul contemporan dezorientat, care se sufocă și suferă de depresie și de moarte spirituală într-o civilizație neo-păgână?
* * *
C.
Retrospectivă istorică: Calea apostaziei
Iubiți frați și împreună slujitori în Hristos,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,
Iubiți fii în Domnul și în adevărata Ortodoxie,
1. Ar trebui însă să se sublinieze faptul că poziția critică
de dinainte și în cele din urmă respingerea din partea Adevăratei Ortodoxii a
așa-numitului Sfânt și Mare Sinod al ecumeniștilor decăzuți și caracterizarea
lui ca mic și nesemnificativ și desigur ca un pseudo-sinod, nu se datorează
numai pe principiul reprezintativ, precum și pe tematologia și textele lui, ci
în primul rând și în mod, ci în primul rând și în mod fundamenal pe persoanele
și decursul ei istoric, care datează de la începuturile sec. XX, și întotdeauna
în legătură cu preistoria atât a Sincretismului, cât și cu nașterea și
desfășurarea contemporanei pan-erezii a Ecumenismului, a cărei începuturi își
au/caută urmele în gnosticismul sincretist, care a fost condamnat sinodal de
către Biserică.
2. Este bine cunoscut faptul că așa-numită Mișcare Ecumenică, în sensul colaborării dintre diverse confesiuni creștine, sub pretextul de a sluji lumea împreună, având ca scop final unirea acestora, a apărut pentru prima dată pe la mijlocul sec. al XX-lea în lumea protestantă a Occidentului, pregătind astfel terenul în diferite moduri pentru cooperarea ecumenică a tuturor creștinilor. Ea (ME) a fost exprimată în mod instituțional prin formarea unei Organizații pan-creștine, membrii căreia nu vor vorbi adevărul în dragostea Credinței Ortodoxe, dar vor lucra în mod sincretitst în contextul unei iubiri și slujiri lumești.
3. Exact în acest moment critic intră în modul cel mai oficial în evenimentele ecumenice Patriarhia de Constantinopol și ia inițiative care constituie cu adevărat o inovație și anulează complet canoanele exacte și termenul exact al învățăturii credinței, al „formei de dreptar” apostolic (Rom. VI, 17).
4. La începutul sec. al XX-lea, când un climat inovator era deja răspândit în Biserica din Constantinopol, Patriarhul Ioachim al III-lea a trimis celorlalte Biserici Ortodoxe Locale două Enciclici Sinodale (1902 și 1904), prin intermediul cărora a pus problema relațiilor, precum și a unirii Bisericilor Ortodoxe <<în prezent și în viitor>>, <<cu cele două mari ramuri ale creștinismului, adică cu Biserica de Apus (Occidentală) și Biserica Protestanților>>. De asemenea, se propun moduri de netezire a căii spre unirea creștină universală, și în cele din urmă face un îndemn de a se grăbi unirea în special cu vechii catolici și anglicanii, pe care îi caracterizează ca „disidenți” (non-conformiști în limbajul anglican), și nu ca creștini rupți de la Una și Singura Vie; prin urmare căzuți, dar ca stând în credință, chiar dacă pentru moment nu sunt în comuniune cu Ortodoxia.
5. În aceste două Enciclici se reflecă în mod clar teoria anglicană a ramurilor și în acestea se găsesc rădăcinile și cele dintâi roade atât ale implicării Ortodocșilor, în practică și în teorie, în Mișcarea Ecumenică protestantă, cât și în așteptatul Mare Sinod al preudo-învățătorilor ecumeniști.
6. În luna ianuarie 1920, în Constantinopol, prin intermediul Proclamației Patriarhale, a „întemeierii hărții mișcărilor ecumenice contemporane”, se declară deja în mod oficial și într-un mod fără precedent, deschis și cu „capul descoperit”, pan-erezia ecumenismului, deoarece recunoaște în principal diferitele erezii nu „ca eretice și străine de adevăr, ci ca rudenii și casnice în Hristos și împreună moștenitoare ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos”. De asemenea, propune, în presupusul folos „al întregului trup al Bisericii”, în cadrul căruia se înțeleg ortodocșii și heterodocșii, întemeierea unei „Comuniuni a Bisericilor”, care s-a realizat în cele din urmă, după cum bine este cunoscut, în 1948, odată cu formarea așa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor.
7. La bazele Confederației inter-creștine propusă de Proclamația din 1920 se află cele trei concepții eretice principale ale ecumenismului: teologia baptismală, sincretismul dogmatic și perspectiva secularistă. Aceste concepții eretice se găsesc de atunci în centrul Mișcării Ecumeniste și, prin intermediul acestora, ortodocșii ecumeniști au sentimentul că aparțin unei noi fraternități ecumenice și dobândesc o nouă auto-conștiință eclesiologică.
8. O consecință directă a Proclamației Patriarhale din 1920 a fost schimbarea calendarului în 1924, deoarece Proclamația ecumenică a propus, printre altele, acceptarea „unui Calendar comun pentru sărbătorirea în același timp a marilor sărbători creștine de toate Bisericile”. Această schimbare a fost precedă de așa-numitul Congres Pan-Ortodox din Constantinopol (10.5 – 8.6.1923), participanții căruia, sub inovatorul-modernistul-francmasonul patriarh Meletie Metaxakis, aveau conștiința că constituiau „membrii frăției pan-creștine” și urmăreau schimbarea calendarului, încât să se realizeze „apropierea celor două lumi creștine de Răsărit și Apus”. Este cunoscut faptul că în numele acestei apropieri, în cele din urmă s-a rupt lunga și sfințita unitate sărbătorească liturgică a Ortodocșilor.
9. Enciclicile din 1902 și 1904, Enciclica din 1920 și Congresul Pan-Ortodox din 1923, precum și Comisia preliminară din 1930 (Sfânta Mănăstire Vatoped, Sfântul Munte), sunt considerate unitare, cu o perspectivă ecumenistă și referindu-se la Marele Sinod. Ele constituie „manifestări ale unei politici bisericești pe un interval lung de timp” ale Patriarhiei de Constantinopol, iar tematologia lor este axa principală a unui plan, care a fost descris în mod concret la Conferința Pan-Ortodoxă din Rodos (1961 – Prima Conferință, 1963 – A doua Conferință, 1964 – A treia conferință) și în Geneva (1968 – A patra Conferință).
10. Nu trebuie să se uite faptul că Marele Sinod al Ecumeniștilor inovatori, care a fost pregătit de mult timp, are în mod incontestabil ca bază Enciclica din 1920. Acest lucru s-a hotărât și a fost declarat în tematologia primei conferințe (Rodos – 1961): „Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică: a. Prezența și participarea Bisericii Ortodoxe la Mișcarea Ecumenică în duhul Enciclicii din 1920”. Această Enciclică anti-ortodoxă constituie, după cum s-a subliniat, „o epistolă a Patriarhului Meletie Metaxakis”.
11. Recunoașterea programată a eclesiologității Comunităților eretice de Apus și de Răsărit de așa-numitul Mare Sinod nu este scopul urmărit de ecumeniști, în lupta lor împotriva Bisericii, pentru că aceasta a fost deja declarată, acceptată la un nivel colectiv și pan-ortodox, trăită netulburat și în mod intenționat de aproape un secol, iar acum pur și simplu va fi legiferată sinodal. În acest fel, erezia polimorfistă a Ecumenismului va fi dogmatizată într-un mod foarte concret, după cum prevede litera și duhul Enciclicii din 1920: „Bisericile lui Hristos de pretutindeni care constituie împreună Noua Frăție Ecumenică nu se privesc una pe alta ca fiind necunoscute și străine, ci ca rude, alcătuind zidirea lui Hristos și fiind împreună moștenitoare, unanime și părtașe la făgăduința lui Dumnezeu în Hristos”.
2. Este bine cunoscut faptul că așa-numită Mișcare Ecumenică, în sensul colaborării dintre diverse confesiuni creștine, sub pretextul de a sluji lumea împreună, având ca scop final unirea acestora, a apărut pentru prima dată pe la mijlocul sec. al XX-lea în lumea protestantă a Occidentului, pregătind astfel terenul în diferite moduri pentru cooperarea ecumenică a tuturor creștinilor. Ea (ME) a fost exprimată în mod instituțional prin formarea unei Organizații pan-creștine, membrii căreia nu vor vorbi adevărul în dragostea Credinței Ortodoxe, dar vor lucra în mod sincretitst în contextul unei iubiri și slujiri lumești.
3. Exact în acest moment critic intră în modul cel mai oficial în evenimentele ecumenice Patriarhia de Constantinopol și ia inițiative care constituie cu adevărat o inovație și anulează complet canoanele exacte și termenul exact al învățăturii credinței, al „formei de dreptar” apostolic (Rom. VI, 17).
4. La începutul sec. al XX-lea, când un climat inovator era deja răspândit în Biserica din Constantinopol, Patriarhul Ioachim al III-lea a trimis celorlalte Biserici Ortodoxe Locale două Enciclici Sinodale (1902 și 1904), prin intermediul cărora a pus problema relațiilor, precum și a unirii Bisericilor Ortodoxe <<în prezent și în viitor>>, <<cu cele două mari ramuri ale creștinismului, adică cu Biserica de Apus (Occidentală) și Biserica Protestanților>>. De asemenea, se propun moduri de netezire a căii spre unirea creștină universală, și în cele din urmă face un îndemn de a se grăbi unirea în special cu vechii catolici și anglicanii, pe care îi caracterizează ca „disidenți” (non-conformiști în limbajul anglican), și nu ca creștini rupți de la Una și Singura Vie; prin urmare căzuți, dar ca stând în credință, chiar dacă pentru moment nu sunt în comuniune cu Ortodoxia.
5. În aceste două Enciclici se reflecă în mod clar teoria anglicană a ramurilor și în acestea se găsesc rădăcinile și cele dintâi roade atât ale implicării Ortodocșilor, în practică și în teorie, în Mișcarea Ecumenică protestantă, cât și în așteptatul Mare Sinod al preudo-învățătorilor ecumeniști.
6. În luna ianuarie 1920, în Constantinopol, prin intermediul Proclamației Patriarhale, a „întemeierii hărții mișcărilor ecumenice contemporane”, se declară deja în mod oficial și într-un mod fără precedent, deschis și cu „capul descoperit”, pan-erezia ecumenismului, deoarece recunoaște în principal diferitele erezii nu „ca eretice și străine de adevăr, ci ca rudenii și casnice în Hristos și împreună moștenitoare ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos”. De asemenea, propune, în presupusul folos „al întregului trup al Bisericii”, în cadrul căruia se înțeleg ortodocșii și heterodocșii, întemeierea unei „Comuniuni a Bisericilor”, care s-a realizat în cele din urmă, după cum bine este cunoscut, în 1948, odată cu formarea așa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor.
7. La bazele Confederației inter-creștine propusă de Proclamația din 1920 se află cele trei concepții eretice principale ale ecumenismului: teologia baptismală, sincretismul dogmatic și perspectiva secularistă. Aceste concepții eretice se găsesc de atunci în centrul Mișcării Ecumeniste și, prin intermediul acestora, ortodocșii ecumeniști au sentimentul că aparțin unei noi fraternități ecumenice și dobândesc o nouă auto-conștiință eclesiologică.
8. O consecință directă a Proclamației Patriarhale din 1920 a fost schimbarea calendarului în 1924, deoarece Proclamația ecumenică a propus, printre altele, acceptarea „unui Calendar comun pentru sărbătorirea în același timp a marilor sărbători creștine de toate Bisericile”. Această schimbare a fost precedă de așa-numitul Congres Pan-Ortodox din Constantinopol (10.5 – 8.6.1923), participanții căruia, sub inovatorul-modernistul-francmasonul patriarh Meletie Metaxakis, aveau conștiința că constituiau „membrii frăției pan-creștine” și urmăreau schimbarea calendarului, încât să se realizeze „apropierea celor două lumi creștine de Răsărit și Apus”. Este cunoscut faptul că în numele acestei apropieri, în cele din urmă s-a rupt lunga și sfințita unitate sărbătorească liturgică a Ortodocșilor.
9. Enciclicile din 1902 și 1904, Enciclica din 1920 și Congresul Pan-Ortodox din 1923, precum și Comisia preliminară din 1930 (Sfânta Mănăstire Vatoped, Sfântul Munte), sunt considerate unitare, cu o perspectivă ecumenistă și referindu-se la Marele Sinod. Ele constituie „manifestări ale unei politici bisericești pe un interval lung de timp” ale Patriarhiei de Constantinopol, iar tematologia lor este axa principală a unui plan, care a fost descris în mod concret la Conferința Pan-Ortodoxă din Rodos (1961 – Prima Conferință, 1963 – A doua Conferință, 1964 – A treia conferință) și în Geneva (1968 – A patra Conferință).
10. Nu trebuie să se uite faptul că Marele Sinod al Ecumeniștilor inovatori, care a fost pregătit de mult timp, are în mod incontestabil ca bază Enciclica din 1920. Acest lucru s-a hotărât și a fost declarat în tematologia primei conferințe (Rodos – 1961): „Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică: a. Prezența și participarea Bisericii Ortodoxe la Mișcarea Ecumenică în duhul Enciclicii din 1920”. Această Enciclică anti-ortodoxă constituie, după cum s-a subliniat, „o epistolă a Patriarhului Meletie Metaxakis”.
11. Recunoașterea programată a eclesiologității Comunităților eretice de Apus și de Răsărit de așa-numitul Mare Sinod nu este scopul urmărit de ecumeniști, în lupta lor împotriva Bisericii, pentru că aceasta a fost deja declarată, acceptată la un nivel colectiv și pan-ortodox, trăită netulburat și în mod intenționat de aproape un secol, iar acum pur și simplu va fi legiferată sinodal. În acest fel, erezia polimorfistă a Ecumenismului va fi dogmatizată într-un mod foarte concret, după cum prevede litera și duhul Enciclicii din 1920: „Bisericile lui Hristos de pretutindeni care constituie împreună Noua Frăție Ecumenică nu se privesc una pe alta ca fiind necunoscute și străine, ci ca rude, alcătuind zidirea lui Hristos și fiind împreună moștenitoare, unanime și părtașe la făgăduința lui Dumnezeu în Hristos”.
* * *
D. Epilog: Persistența în ceea ce ni s-a propovăduit și am primit
Iubiți frați în Hristos și fii iubiți în Domnul,
1. Ne rugăm ca
Acoperământul de neînvins al Maicii Domnului să nu îngăduiască o astfel de
decădere a așa-numitelor Biserici oficiale, și toți ecumeniștii rătăciți și
căzuți, să se întoarcă cu umilință și pocăință la cale Sfinților noștri Părinți
și să nu participe la un Sinod prost conceput, sau mai bine și mai exact la un
Congres Ecumenic, în duhul Sinodului II de Vatican al Catolicismului pan-eretic
(1962-1965).
2. Frații noștri bine intenționați, clerici și laici, care încă se găsesc în comuniune cu păstorii lor inovatori, cu toate că au o cunoștință clară despre abaterile dogmatice și canonice ale pan-ereticului Ecumenism, mai ales monahii aghioriți (din Sfântul Munte), este timpul să părăsească întunericul și minciuna eresurilor și să intre în lumina și adevărul curatei Ortodoxii, pentru că „dacă spun că au împărtășire cu Dumnezeu și umblă în întuneric, mințesc și nu săvârșesc adevărul” (I Ioan 1,6).
3. Clerul și poprul Adevăratelor noastre Biserici Ortodoxe din diferite țări, insuflețiți de mucenici și mărturisitori, au fost întâistătători de la începutul apariției Ecumenismului anti-bisericesc, luptând „lupta cea bună”. Au păstrat Credința nevătămată și adevărată a Sfinților noștri Părinți, suferind arșița și gerul prigoanelor. Astăzi, având în vedere punctul culminant al apostaziei sincretiste, simt nevoia să mulțumească Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că i-a învrednicit să rămână fermi și neclintiți în „Învățătura sănătoasă” a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți și a Sfintelor Sinoade, adică în „Mărturisire dreaptă a credinței” și să o mărturisească în cuvânt și în faptă.
4. Fiii Adevăratei Ortodoxii rămân statornici fără de nicio înclinația în Tradiția insuflată de Dumnezeu a Bisericii și transmit continuu „strălucitul și cuviinciosul nostru Canon al Tradiției noastre”, după cuvintele Sfântului Clement al Romei și sunt gata, când timpul o cere, să repete în mod colectiv, într-un Sinod Autentic și Anti-Ecumenist, ceea ce au făcut în trecut, în Sinoadele Locale, adică cuvintele apostolice:
2. Frații noștri bine intenționați, clerici și laici, care încă se găsesc în comuniune cu păstorii lor inovatori, cu toate că au o cunoștință clară despre abaterile dogmatice și canonice ale pan-ereticului Ecumenism, mai ales monahii aghioriți (din Sfântul Munte), este timpul să părăsească întunericul și minciuna eresurilor și să intre în lumina și adevărul curatei Ortodoxii, pentru că „dacă spun că au împărtășire cu Dumnezeu și umblă în întuneric, mințesc și nu săvârșesc adevărul” (I Ioan 1,6).
3. Clerul și poprul Adevăratelor noastre Biserici Ortodoxe din diferite țări, insuflețiți de mucenici și mărturisitori, au fost întâistătători de la începutul apariției Ecumenismului anti-bisericesc, luptând „lupta cea bună”. Au păstrat Credința nevătămată și adevărată a Sfinților noștri Părinți, suferind arșița și gerul prigoanelor. Astăzi, având în vedere punctul culminant al apostaziei sincretiste, simt nevoia să mulțumească Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că i-a învrednicit să rămână fermi și neclintiți în „Învățătura sănătoasă” a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți și a Sfintelor Sinoade, adică în „Mărturisire dreaptă a credinței” și să o mărturisească în cuvânt și în faptă.
4. Fiii Adevăratei Ortodoxii rămân statornici fără de nicio înclinația în Tradiția insuflată de Dumnezeu a Bisericii și transmit continuu „strălucitul și cuviinciosul nostru Canon al Tradiției noastre”, după cuvintele Sfântului Clement al Romei și sunt gata, când timpul o cere, să repete în mod colectiv, într-un Sinod Autentic și Anti-Ecumenist, ceea ce au făcut în trecut, în Sinoadele Locale, adică cuvintele apostolice:
„Chiar dacă un înger din cer vă va vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!...Dacă vă
propovăduiește cineva altceva decât ceea ce ați primit, să fie anatema!” (Gal.
I, 9-10)
Canonizarea Sfântului
Ierarh Hrisostom de Florina
Sâmbătă, 15/28 mai 2016, la Mănăstirea
„Adormirea Maicii Domnului”, din Trakomakedones, Grecia, a avut loc un
eveniment de o importanță copleșitoare pentru toți creștinii de stil vechi din
Grecia, pentru că în această zi, primul lor Mitropolit, Ierarhul Hrisostom de Florina, a fost recunoscut oficial
ca sfânt și trecut în calendar pentru a fi prăznuit. Acest ierarh a acceptat,
inițial, calendarul gregorian, ca mai apoi, după aproximativ 10 ani, să revină
la dreapta credință. Această trecere a fost greu de acceptat de „biserica
oficială”, astfel că toți preoții, arhiereii sau credincioșii care refuzau să
schimbe calendarul erau arestați. Printre aceștia s-a numărat și Sfântul Hrisostom. După
mărturiile unora dintre gardieni, în momentul în care păzeau celula Sfântului,
o lumină puternică se afla în acea cameră, semn al sfințeniei sale. După ce a
trecut la cele veșnice, în 1955, la șase ani a fost dezhumat, trupul emanând o
mireasmă puternică.
Slujba
Sfintei Liturghii și canonizarea au fost săvârșite de către IPS Arhiepiscop
Calinic, secondat de către IPS Mitropolit Agatanghel din ROCOR. Toți membrii Sfântului
Sinod din Grecia au participat la Sfânta Liturghie Alături de aceștia, trei din
ierarhii BOSVR: PS Episcopi Sofronie Suceveanul, Glicherie Ieșeanul și Evloghie
Sibianul, precum și patru preoți și un diacon au fost coliturghisitori la acest
frumos eveniment.
Actul Sinodal de canonizare al parintelui nostru
Hrisostom, fostul Mitropolit al Florinei Noul Marturisitor
Synodal Act of Glorification of Our Father
Among the Saints Chrysostomos, Former Metropolitan of Phlorina the New
Confessor
The great Apostle Paul says concerning the
Righteous Moses that he preferred rather “to share ill treatment with the
people of God, than to enjoy the pleasures of sin for a season, accounting the
reproach of Christ greater riches than the treasures of Egypt: for he looked
unto the recompense of reward” (Hebrews 11:25-26). Emulating this Prophet and
God-seer, the ever-memorable Chrysostomos, former Metropolitan of Phlorina,
preferred to undergo countless hardships and persecutions, together with the
people of God of the Genuine Orthodox Christians of Greece, than to enjoy
comfort, honors, and riches by conformance with the innovating Hierarchs.
Chrysostomos Kabourides (as he was known in the
world) hailed from Madytos in that most Hellenic region of Eastern Thrace, being
born on November 13, 1870, the day of the commemoration of St. John
Chrysostomos, whose name he received. Loving God from his youth and desiring to
offer himself to the service of the Church, he studied the sacred science of
theology and was ordained a Deacon of the Patriarchate of Constantinople.
Elevated to the ranks of Presbyter and Bishop, he served as Metropolitan of
Imbros, later of Pelagonia, and thereafter of Phlorina, attaining distinction
as a preacher of the true Faith and a teacher of virtue in deed and word.
Being a “zealot according to knowledge” of
the traditional Faith, the ever-memorable one opposed every contrivance against
the Orthodox Faith and took part in the formation of the Holy Synod of the
Church of the Genuine Orthodox Christians of Greece, over which he subsequently
presided illustriously. Having proved to be an excellent Shepherd of the
reason-endowed flock of Christ in difficult times of apostasy from the right
Faith, and having championed the Faith handed down by the Fathers in deed and
word into hoary age, he completed the course of his life on September 7, in the
year of salvation 1955.
In view of the naturally engendered recognition of him as a Confessor and wonderworker by his contemporaries and those who came after him, and taking into consideration all that His Eminence, Metropolitan Cyprian of Oropos and Phyle set forth by report and proposal, which was affirmed by the Holy Synod, when he made a formal motion concerning the incorporation of the aforesaid Hierarch into the choir of Holy Confessors and Hierarchs, we, the least of all Bishops, constituting the Holy and Sacred Synod of the Church of the Genuine Orthodox Christians of Greece, beholding his God-pleasing life and conduct, his indefatigable struggles and toils on behalf of the Orthodox Faith and of piety, and taking thought for the spiritual benefit of the faithful—his renown having been made manifest before us, in that the Lord has shown that his precious Relics, replete with spiritual fragrance, bestow miracles, being preserved in a silver reliquary in the Holy Convent of the Dormition of the Theotokos in Parnes, Attica, where the blessed one was buried and where they are already set out for veneration by the faithful unto their sanctification—have resolved, in consonance with the Divine Fathers before us and following the customary practice of the Church, to ascribe to him, too, the honor befitting holy personages.
Wherefore, we declare Synodally, decree, appoint, and enjoin, in the Holy Spirit, that henceforth and unto all eternity the aforementioned, ever-memorable Chrysostomos, former Metropolitan of Phlorina, be numbered in the choir of Holy Confessors and Hierarchs of the Church, being honored in annual Divine services and rites by the pious body of the faithful and acclaimed in hymns and encomia on the 7th of September, the day of his repose, to his honor and to the glory of our God, Who is wondrous in His Saints, Who glorifies the Saints, and Who is glorified in their holy commemorations and sacred solemnities.
In proof and assurance thereof our present Synodal Act was executed, having been drawn up and signed, according to the sacred Procedural Protocols of our Most Holy Church of the Genuine Orthodox Christians of Greece, on the eighth day of the month of May, in the year 2016.
Confirmed in Parnes [Greece], in the year of salvation 2016, on the fifteenth day of the month of May.
Aici link-uri cu imagini de la evenimentul canonizarii, Vecernia
de Vineri 14/27, Mai 2016:
Aici link-uri cu imagini de la evenimentul canonizarii, Sfanta
Liturghie de Sambata 15/28, Mai 2016:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să comentați decent în limitele bunei cuviințe.