Sfântul Ierarh Glicherie Mãrturisitorul

 

Tainele și Minunile celei mai vechi și puternice Rugăciuni adresate Maicii Domnului

 

  În cinstea Deniei "Acatistului Bunei Vestiri" care este săvârșită în bisericile ortodoxe în seara de vineri din săptămâna a V a din Postul Mare și mai ales a marelui praznic al Bunei Vestiri care se apropie, vom începe să publicăm o serie de extrase dintr-un material pe care l-am primit.

   Este un text amplu și cuprinzător de peste 150 de pagini, alcătuit exclusiv spre cinstea, și lauda Maicii Domnului. Titlul este, ”Tainele și Minunile celei mai vechi și puternice Rugăciuni adresate Maicii Domnului - De la metanoia minții și heretisirea inimii, la uimitoarele descoperiri recente ale noilor tehnologii și științe de frontieră, până la semnele vremurilor și înapoi la taina cea ascunsă la vedere de peste 15 veacuri”. Tema centrală a materialului este analiza celei mai frumoase și poate celei mai puternice rugăciuni scurte a Ortodoxiei, minunile ei și modul în care putem dobândi și pune în lucrare această minunată rugăciune.

   Vom publica pe rând, câteva capitole din lucrare și cele 23 de minuni care adeveresc, puterea extraordinara a rugăciunii și dragostea fără de margini a Maicii Domnului arătată mai ales celor care o cinstesc și se roagă ei.

 

Heretisirea (închinarea) Arhanghelului

           A sosit acum timpul să abordăm ușurel şi subiectul central al acestui material. Mai mult decat orice meditație şi mai frumos decat orice rugăciune, acest imn de bucurie, care are la origine închinarea arhanghelului, este ceva cu totul special.

           Uitat cateva veacuri în negura istoriei, apoi regăsit pentru o vreme şi pierdut oarecum din nou în ultimii ani, imnul acesta de rugăciune are o poveste, o lucrare şi o putere uimitoare. Haideți acum să încercăm să le descoperim împreună.

           „Bogorodișnaia” în slavona bisericească înseamnă tradus chiar, „Născătoarea de Dumnezeu”. Tot cu această denumire se găsesc traduse la noi cele 56 de Canoane ale Maicii Domnului ale Sfântului Ioan Damaschin. Denumirea aceasta de „Bogorodișnaia” sau „Bogorodișnaia” este atribuită însă, mai ales pravilei scrise de rugăciune a Sfântului Serafim de Sarov.

           Noi, aici, în acest material, prin termenul „Bogorodișnaia” (sau Închinarea/Heretisirea Arhanghelului sau Troparul Născătoarei de Dumnezeu), vom face referire exclusiv la repetarea în gând de 150 de ori a celor 34 de cuvinte care alcătuiesc varianta extinsă la închinarea Arhanghelului. Nu facem referire la pravila scrisă de rugăciune atribuită Sfântului Serafim de Sarov, care poartă același nume, și nici la alte canoane de rugăciune care se numesc „Bogorodișnaia”.

           Așadar, Închinarea Arhanghelului, este una dintre cele mai vechi, mai puternice şi mai frumoase rugăciuni ale creștinătăţii, care este direct legată de primul acatist din lume şi de primul praznic al Maicii Domnului.

           Practic, nici măcar nu este doar o rugăciune în sensul strict al cuvantului, deoarece nu conţine aparent nici o cerere. Este mai mult un imn de laudă şi închinare contemplativă, care transcende ideea de rugă.

           Deoarece cuprinde în sine bogăția multor taine şi lucruri inedite puțin cunoscute, vom încerca acum cu nevrednicie să descoperim împreună istoria fascinantă și cheia de acces către adâncimile acestei scurte, dar esențiale rugăciuni.

Puțină istorie

           Spre deosebire de multe alte rugăciuni, Închinarea Arhanghelului își are temeiul direct în Sfânta Scriptură, mai exact în Noul Testament. Sfântul Evanghelist Luca este singurul care redă evenimentul Buneivestiri și apoi convorbirea Sfintei Fecioare Maria cu Elisabeta, rudenia să și imnul adresat Maicii Domnului. De unde știa oare Sfântul Evanghelist Luca toate aceste date? Ce izvoare a folosit el pentru Evanghelia sa?

           Exegeții sunt astăzi de acord că una din sursele Sfântului Luca a fost chiar Sfânta Fecioară Maria. Numai din gura Ei direct, putea afla aceste detalii şi lucruri autorul celei de-a treia Evanghelii. Acest fapt nu este de mirare, având în vedere interacţiunea istorică dovedită dintre cei doi. Spre exemplu, Sfanta Tradiţie îl mărturiseşte fără echivoc, tot pe Sfantul Apostol Luca, drept primul zugrav şi iconar direct al Maicii Domnului.

           Se crede, în baza multelor dovezi şi mărturii scrise, că Sfântul a zugrăvit mai mult de 70 de icoane cu Maica Domnului. La multe dintre ele, a avut-o drept model pe Maica Domnului în persoană, ea încă vieţuind pe pământ în acea vreme.

           În acest sens, merită amintită mărturia dată de Sfantul Ioan Damaschin, care reia şi redă toată învățătura patristică de până la dânsul, scriind: „Dumnezeiescul Apostol şi Evanghelist Luca a zugrăvit întocmai sfântul şi prea­cinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a întâlnit-o la Ieru­salim, aflându-se încă în trup şi propovăduind în Sfântul Sion.

           El a zugrăvit-o pe Preacurata Fecioară în culori şi în amestec de ceară, pe o bucată de lemn, ca să ne-o lase amintire şi să ne-o arate aşa cum era în realitate, dar văzută ca într-o oglindă. Maica Domnului însăşi a binecuvântat icoana sa şi a spus: „Ha­rul meu va fi cu ea”. Vă rog să reţineţi faptul că Maica Domnului a binecuvântat personal şi în mod direct atât sfintele sale icoane, cât și pictarea lor. Mai jos, redăm un alt exemplu, care confirmă fără dubii acest lucru.

Icoana Maicii Domnului din Lida

           Icoana Maicii Domnului din Lida (astăzi, orașul Lod din Israel) este prăznuită pe 12/25 martie și 26 iunie/9 iulie. Această icoană făcătoare de minuni este menționată în slujba icoanei Maicii Domnului din Kazan (Kazanskaya, prăznuită la 22 octombrie), în cea de-a treia Cântare a Canonului. Conform tradiției, la anul 35, Sfinții Apostoli Petru și Pavel predicau în orașul Lida, lângă Ierusalim. Au construit acolo o biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după care au mers la Ierusalim și au rugat-o să vină la sfințirea bisericii. Ea le-a făgăduit că va fi acolo şi i-a trimis înapoi la Lida.

           Întorşi la biserica ce urma a fi sfinţită, sfinţii apostoli au găsit zugrăvit, pe un perete, chipul Maicii Domnului. Alte surse spun că icoana nefăcută de mână omenească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a apărut pe un stâlp al bisericii din Lida. Imediat după aceea, a venit și Maica Domnului, care s-a bucurat văzând mulțimea oamenilor ce era adunată acolo. Ea a binecuvântat icoana, înzestrând-o cu darul facerii de minuni.

           Împăratul Iulian Apostatul (36l-363) a auzit despre icoana Maicii Domnului și a încercat să o distrugă. Meșterii trimiși de împărat pentru a distruge icoana nu au reușit să îndeplinească fărădelegea: cu cât ciopleau icoana, culorile ei pătrundeau și mai adânc în piatră. Imediat după aceasta, vestea s-a răspândit în tot ținutul și mulțime de oameni au venit să cinstească icoana Maicii Domnului.

           Sfântul Gherman, viitorul Patriarh al Constantinopolului, a trecut într-una din călătoriile sale prin Lida, și văzând frumusețea icoanei Maicii Domnului, a comandat o copie a acesteia. Sfântul Gherman a adus icoana cu el, în Constantinopol, atunci când a devenit Patriarh, și a oferit-o Mănăstirii Heleopatra.

           La începutul persecuției iconoclaste a împăratului Leon al III-lea, icoana a fost trimisă în secret la Roma, la Papea Grigorie al III-lea, de către Sfântul Gherman. Sfântul chip a rămas, vreme de 106 ani, în Basilica Sfântul Petru din Roma. Din acest motiv, icoana Maicii Domnului „Lidianca” de la Mănăstirea Neamț (prăznuită la 26 iunie/9 iulie), mai este numită în sinaxarele rusești și icoana Maicii Domnului „Romana”.

           Printre cele mai vechi surse care fac mențiuni despre icoana nefăcută de mână omenească a Maicii Domnului din Lida sunt: un document atribuit Sfântului Andrei Criteanul din 726 și o scrisoare scrisă de trei Patriarhi din răsărit către împăratul iconoclast Teofil (829-842), la anul 839 și o lucrare a lui Gheorghe Călugărul din 886.

           Aceste exemple sunt o dovada grăitoare că Maica Domnului binecuvintează zugrăvirea icoanelor, închinarea adresata Ei şi ne încredinţează că, în acelaşi chip, ea binecuvinteaza creştinii să i se roage cu rugăciuni alese şi mai ales cu rugăciunea bucuriei şi a binecuvântarii, numită și Heretisirea Arhanghelului.

           Întorcându-ne la tema noastră, trebuie să ştim că acest imn de rugăciune este compus din doua părți esențiale. Alăturate, cele doua stihuri vor compune mare parte din textul rugăciunii și miezul ei. Ambele sunt luate din Evanghelia de la Luca, în Capitolul 1. Primul este stihul 28: „Şi intrând Îngerul la dânsa, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei”. Al doilea este stihul 42: „Şi s-a umplut de Duh Sfânt Elisabeta şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău”.

           Cuvintele de început - „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” și numele - Marie - (sau Miriam pe evreiește, care în traducere înseamnă Doamnă, Stăpână și Împărăteasă) și formularea de la sfârșit „că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”, vor completa ulterior aceasta rugăciune şi astfel ajungem la ceea ce numim Troparul Născătoarei de Dumnezeu - „închinăciunea Îngerului” ori „heretisirea arhanghelului” sau popular „Bogorodișnaia”, așa cum am mai spus.

           Troparul Născătoarei de Dumnezeu este specific slujbei Litiei şi este alcătuit, aşa cum spuneam mai sus, în mare parteş din cuvintele adresate de către Arhanghelul Gavriil Maicii Domnului la Bunavestire: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”.

           Cântarea are menirea de a-i aduce laudă Maicii Domnului și de a-i mulțumi pentru că, prin vrednicia Ei și prin întruparea Mântuitorului în pântecele său a venit în lume mântuirea tuturor oamenilor. Aceast tropar se cântă la sfârșitul Vecerniei (al Litiei) deoarece, potrivit tradiției, Bunavestire a avut loc seara. Introducerea în cult a imnului este atribuită patriarhului Chiril al Alexandriei, în secolul al V-lea.

           Trebuie să amintim aici ca acest mare ierarh şi cântăreţ neîntrecut al Maicii Domnului, care a fost Sfantul Chiril al Alexandriei, a condus, la Efes, al treilea Sinod a toată lumea din anul 43l şi a luptat cu tărie împotriva nestorianismului. A devenind astfel un apărător plin de râvnă al evlaviei ortodoxe faţă de Preasfânta Fecioară Maria.

           Să luăm aminte şi la felul cum a pierit rău potrivnicul său de la sinod, ereticul Nestorie, care a îndrăznit să o hulească pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iată ce scriu despre aceasta Chedrinos, Nichifor şi Evagrie: „Iar în Tebaida cea de sus, aflându-se surghiunit ticălosul Nestorie, a suferit moarte înfricoşată şi prea dureroasă şi a luat dumnezeieştile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit şi a fost mâncată de viermi; tot asemenea a putrezit şi tot trupul lui”.

           Vom continua acum călătoria noastră istorică analizând pentru început „Bogorodișnaia” în relaţia ei directă cu praznicul Buneivestiri, dar şi cu Acatistul închinat acestei sărbători, urmând apoi să aprofundăm taina textului, numerologia şi mesajul acestei slujbe cu virtuţi tămăduitoare cu totul deosebite.

Praznicul Buneivestiri

           Bunavestire sau Blagoveștenia, cum mai este numită în popor pe filieră slavonă, este cea dintâi sărbătoare confirmată în scrierile Bisericii, dintre cele închinate Maicii Domnului, fiind început şi temelie al tuturor praznicelor creştine, întrucât toate momentele importante ale iconomiei mântuirii serbate în cadrul anului bisericesc derivă din ea. Odată cu acest eveniment începe „plinirea vremii” (Gal. 4, 4) și se descoperă „taina cea din veci ascunsă” (Efes. 3, 9), după cum frumos se exprimă Sfântul Apostol Pavel.

           În primele secole creștine, sărbătoarea Buneivestiri avea un caracter local, iar data de prăznuire varia, dar s-a generalizat probabil îndată ce alt praznic mare, Naşterea Domnului, a început să fie sărbătorit peste tot la 25 decembrie, adică începând cu prima jumătate a secolului al V-lea. Cu timpul, Biserica a mărit solemnitatea acestei sărbători şi a împodobit-o cu cântări, cuvântări şi privegheri de noapte. Mai târziu, rânduiala slujbei din această zi s-a îmbogăţit cu cântările de bucurie alcătuite de către Sfântul Ioan Damaschin, de Teofan, Mitropolitul Niceei şi de alţi imnografi de seamă ai Bisericii.

           Prezența în Postul Mare a acestei sărbători schimbă atmosfera de pocăință și întristare cu bucuria adusă de vest[ir]ea Îngerului şi are puterea să schimbe chiar tipicul programului liturgic. Mai exact, face să se săvârșească - prin excepție, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, indiferent de ziua în care cade (Postul Mare are un program liturgic special, duminica, se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; sâmbăta şi de Bunavestire - Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur; iar de luni până vineri - Liturghia Darurilor Înainte-sfinţite).

           Această sărbătoare cu dată fixă îndulceşte, pentru o zi asprimea postului, prin cântările pline de bucuria şi nădejdea mântuirii neamului omenesc și prin dezlegarea la pește. Interesant de remarcat este şi faptul că cea mai veche reprezentare a Buneivestiri este fresca din secolul al II-lea din Catacomba Priscillei de pe Via Salaria, în nordul Romei. 

Acatistul Buneivestiri

           Tot așa cum Rugăciunea „Bogorodișnaia” este direct legată de praznicul Buneivestiri, ea reprezintă totodată și tema de bază a celui mai timpuriu acatist din istoria Bisericii. După chipul şi asemănarea sa, au fost apoi alcătuite toate celelalte acatiste care compun imnografia ortodoxă. Este un impresionant imn de laudă adus Preasfintei Fecioare Maria, alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, ce descriu şi preamăresc diferitele episoade din viața Maicii Domnului, începând cu momentul Buneivestiri.

           Autorul iniţial al Imnului Acatist este până astăzi necunoscut. Sinaxarul din Triod ne spune că autorul Acatistului ar fi patriarhul Serghie, care păstorea cetatea Constantinopolei la marele asediu din anul 626. Evidenţa internă arată că, de fapt, textul Imnului Acatist este mai vechi cu cel puţin 100 de ani, iar manuscrisele indică şi alţi autori. Cel mai probabil el a fost alcătuit sau completat, de către cel mai cunoscut imnograf creștin, Sfântul Cuvios Roman Melodul care a trăit în veacul al VI-lea şi a compus peste o mie de condace, ce se cântă în Biserică.

           Chiar dacă acest sfânt nu este autorul direct al Acatistului, trebuie să remarcăm marea evlavie pe care el o avea către Maica Domnului şi felul minunat în care a fost răsplătit de către dânsa. Sinaxarul spune că pe când slujea în biserica din Vlaherne, tânărul slujitor Romano a trăit o minune în noaptea dinspre praznicul Naşterii Domnului, primind de la Născătoarea de Dumnezeu darul alcătuirii imnelor. A primit în dar o bucată de hârtie, pe care a înghiţit-o ca pe o mâncare şi apoi a început să cânte şi să reverse învăţături dumnezeieşti precum nimeni altul înaintea sa.

           Despre această întâmplare minunată aflăm de la Sfantul Marcu din Efes: „Romano avu un vis, în care îi apăru Sfânta Fecioară, înmânându-i un sul de hârtie şi poruncindu-i să-l înghită; el se supuse. Dar, deşteptându-se îndată, se simţi inspirat şi, suindu-se pe amvon, intonă frumosul condac al Crăciunului, Fecioara astăzi... şi de atunci sfântul a început să îşi manifeste vocaţia să poetică”.

           Din datele istorice ce ne stau la dispoziţie se poate presupune în concluzie, ca Imnul Acatist este chiar mai vechi, fiind probabil un imn-condac compus încă din a doua jumătate a veacului al V-lea. Sursele teologice prime ale Imnului Acatist par a fi, prin comparaţie, omiliile siriace ale Sfântului Efrem Sirul, dar şi cele eline ale Sfântului Proclu al Constantinopolului şi ale lui Vasilie al Seleucei închinate Buneivestiri. Cele mai vechi manuscrise ce ni s-au păstrat oferă şi indicaţia că Acatistul Buneivestiri era cântat la privegherea praznicului. În unele manuscrise (cel mai vechi dintre ele fiind se pare din veacul al X-lea), găsim indicaţia că Imnul Acatist era cântat Vineri la privegherea Buneivestiri sau în Sâmbăta a 5-a a Marelui Post.

           Denia Acatistului Buneivestiri - cum se mai numeşte, sau Slujba Imnului Acatist este astfel săvârşită în fiecare an, în săptămâna a V-a din Postul Sfintelor Paști. Cum Sâmbăta din a V-a săptămână a Marelui Post nu avea o rânduială specială, acatistul a fost rânduit a fi cântat Vineri la priveghere înainte de această zi. Cântarea Imnului Acatist în săptămâna a 5-a din Postul Mare este corelată, potrivit sinaxarelor, cu eliberarea Constantinopolului de avari și perși în data de 7 August a anului 626, prin minunata mijlocire a Preasfintei Fecioare Maria.

           În timp ce împaratul Heraclie se afla departe într-o expediţie în Orient, neputând a se întoarce grabnic în Constantinopol, oraşul a fost înconjurat - atât pe apă, cât şi pe uscat -, de păgâni, şi se afla de acum într-o situaţie critică. Patriarhul Serghie, luminat fiind de Duhul Sfânt a făcut procesiuni cu lemnul Sfintei Cruci, cu icoana «nefăcută de mână» a lui Hristos şi cu veșmântul Maicii Domnului şi a încurajat poporul să înalțe rugăciuni catre Născătoarea de Dumnezeu.

           Cert este că a urmat o furtună puternica care a distrus flota păgână ce asedia oraşul. Evenimentul a fost pus pe seama ajutorului Maicii Domnului, care a răspuns grabnic acestor rugăciuni fierbinţi.

           Râvna locuitorilor a fost atât de fierbinte, încât au reuşit apoi să respingă duşmanii, sprijinind astfel decisiv contraatacul lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi.

           În semn de mulţumire, întreg poporul capitalei a petrecut noaptea victoriei cântând în picioare Imnul Acatist în biserica Maicii Domnului de la Vlaherne. E greu însă de crezut că această slujbă a fost alcătuită atunci, ci e mult mai probabil că el exista deja, însă folosirea lui a fost generalizată cu acest prilej.

           Patriarhului Serghie al Constantinopolei, menţionat în sinaxar şi pomenit ceva mai înainte, îi rămâne, aşadar în principal, doar iniţiativa cântării Acatistului pe zidurile cetăţii, în procesiune, la anul 626 - nu şi compunerea lui.

           Probabil din aceeaşi vreme a rămas şi solemnitatea cântării acestui imn condac în picioare, de unde şi-a primit numele de Acatist deoarece au stat apoi o noapte în picioare și l-au cântat. De altfel, însăși denumirea de akatistos vine din limba greacă şi arată că în timpul acestei cântări nu se stă jos, ci în picioare, precum au stat, odinioară, credincioșii din Constantinopol.

 

 

Pravila de Rugăciune Bogorodișnaia – puțină istorie

           În general, se spune și crede că această pravilă de rugăciune puternică a fost dăruită creștinilor în veacul al VII-lea de însăşi Maica Domnului, şi odinioară era săvârşită de către toţi creştinii, dar mai apoi a fost dată uitării. Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acestă pravilă şi a recomandat-o, iar apoi în chilia lui s-a găsit o cărticică veche cu descrierea minunilor petrecute cu cei care împlineau acestă rânduială, adica citirea de 150 de ori a rugăciunii  „Bogorodișnaia” după un anumit tipic.

           La o analiza mai atentă, putem presupune ca practica rostirii heretisirii Arhanghelului: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!” de 150 de ori, datează cel puțin din secolul al IV-lea, când se spune că monahii din Tebaida Egiptului se rugau astfel după modelul şi mai ales numărul celor 150 de psalmi ai Psaltirii Proorocului și Împăratului David. Dupa cum se vede, numarul 150 nu este întâmplator, ci cuprinde ideea plinătății unei lucrări desăvârșite, așa cum și Psaltirea este completă cu toți cei 150 de psalmi (mai mult, Psaltirea Maicii Domnului cu cei 150 de psalmi ai săi este înrudită ca mesaj cu heretisirea arhanghelului și vom analiza mai încolo toate acestea).

           În realitate, eu cred că practica este mult mai veche şi coboară până în timpul vieții Maicii Domnului, ea fiind cea care a transmis şi încuviințat personal acest model de rugăciune (la finalul acestui material, în ultimul capitol voi argumenta și demonstra acest lucru și prin mărturia extraordinară a unui sfânt patriarh al Ierusalimului care a trăit spre sfârșitul veacului al treilea). Faptul în sine nu ar fi de mirare şi avem un temei scripturistic ajutător pentru aceasta. După Bunavestirea adusă de arhanghel, Maria a plecat în zilele acelea la rudenia sa Elisabeta şi a salutat-o: „…şi s-a umplut de Duhul Sfânt Elisabeta. Şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este Rodul pântecelui tău”. Practic, ea s-a umplut de Duh Sfant, şi în mod profetic prin aceste cuvinte a completat textul din închinăciunea arhanghelului.

           Ca răspuns, Maica Domnului, la randul Ei plină fiind de Duhul Sfânt, a proorocit şi a zis, printre altele, aceste cuvinte uimitoare: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic”. Mai exact, ne confirmă că Dumnezeu îngăduie slăvirea ei şi prooroceşte, văzând peste veacuri că va fi lăudată şi fericită de toate popoarele, cu mii de rugăciuni, laude, slujbe, privegheri, acatiste şi sărbători, şi a încuviințat asta cu smerenie, pentru că aşa a hotărât Cel Puternic, Cel Care mai întâi a cinstt-o ca pe o Maică a Sa şi i-a făcut mărire! Acum stau şi mă întreb, oare ce rugăciune dintre rugăciunile de la Dumnezeu - şi nu de la oameni, e mai aleasă şi mai frumoasă şi mai proprie vrednică de fericire? Oare nu imnul rugăciune al bucuriei: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!?

           Mai mult, a precizat şi momentul exact al începutului proslăvirii ei, iar acel moment nu este unul incert aflat cândva în viitor. Ea s-a referit la prezentul acelui moment şi expresia „iată de acum” arată limpede că ea a început să fie lăudată din timpul vieții şi este foarte probabil să fi încuviințat personal practica acestei rugăciuni.

           Dacă Maica Domnului a binecuvântat pictarea icoanelor cu chipul ei, este posibil și să fi aprobat, practicarea în comunitatea creștină primară, a acestei rugăciuni de bucurie şi binecuvântare. Așa se poate explica și ipoteza despre practicarea ei în secolul al IV-lea de către monahii din Tebaida Egiptului care au primit-o prin tradiție și au dat-o mai departe.

           Imnul de rugăciune a fost uitat apoi, treptat, până prin secolul al VII-lea, când a fost descoperit din nou de însăşi Maica Domnului. Uitat încă odată, a fost scos apoi din nou la lumină, în vremea vieţii unui mare sfânt din veacul al nouăsprezecelea. Acesta a fost un ucenic iubit al Maicii Domnului, propovăduitor al minunilor Ei şi lucrător plin de râvnă al rugăciunii isihaste.

Sfântul Serafim de Sarov

           Sfântul Serafim de Sarov este cel despre care însăși Maica Domnului a spus: „acesta este din neamul meu”. Nimic întâmplator - cine oare între sfinţi s-a făcut pe sine prieten al Maicii Domnului ca acesta? Maica Domnului a fost prezentă în mod marcant în viaţa Sfântului Serafim încă din fragedă copilărie şi până la moartea sa. Ea i-a arătat o dragoste fără margini, vindecându-l de boli grave şi cercetându-l de multe ori. Pe parcursul vieţii sfântului, Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat de cel puțin 12 ori. Ce sfânt s-a mai învrednicit oare de asemenea Har şi Bucurie?

           Pentru a înţelege mai bine această relație deosebita dintre Sfântul Serafim şi Maica Domnului, trebuie să amintim aici una dintre aceste apariții de care s-a învrednicit şi la care a fost martoră şi maica Eupraxia, ucenica lui: „Cu un an şi nouă luni înainte de adormirea sfantului, i s-a dat să fie cercetat de către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat în zorii sărbătorii de Bunavestire, la 25 martie 1831.

           „Cu două zile înainte - povesteşte monahia Eupraxia de la Diveevo -, batiuşka a trimis cuvânt să vin la el. Când am ajuns, mi-a zis cu simplitate: «O vom vedea pe Maica Domnului». Pur şi simplu, am căzut la pământ. Părintele Serafim m-a acoperit cu mantia şi mi-a citit rugăciuni, după care m-a ridicat, zicându-mi: «Hai, acum ţine-te de mine şi să nu-ţi fie frică de nimic». În clipa aceea, se auzea un murmur asemenea foşnetului unei păduri străbătute de vânt. Îndată ce zgomotul s-a stins, au ajuns la noi intonaţiile unei cântări nemaiauzite.

           Uşa s-a deschis singură; iar chilia, invadată de o lumină mai puternică decât cea din miezul zilei, s-a umplut de o mireasmă mai suavă decât mirul. Batiuşka stătea în genunchi, cu mâinile ridicate la cer, dar când a văzut că sunt atât de înfricoşată, s-a ridicat şi mi-a zis: „Nu te teme, copilă, că nu o să te primejduieşti, ci Dumnezeu Îşi pogoară asupra noastră milostivirea. Iată că vine spre noi Preaslăvita şi Preacurata noastră Stăpână, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu!”.

           Şi adevărat era! În frunte mergeau doi îngeri cu plete aurii ce le cădeau pe umeri, ţinând fiecare în mână câte o ramură înflorită. În urma lor veneau Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Sfântul Ioan Teologul, ale căror veşminte erau de un alb strălucitor. În sfârşit, a apărut şi Maica Domnului, cu un alai de fecioare. Împărăteasa Cerurilor purta o mantie întocmai cu aceea din icoana ei, căreia i se spune „Fecioara îndurerată”.

           Ştiam că era strălucitoare şi că era nespus de frumoasă, dar ce culoare avea, nu aş fi putut spune. Era prinsă ceva mai jos de gât cu o agrafă mare, rotundă şi legată cu un şiret împodobit cu o mulţime de cruciuliţe. Însă nici despre acestea nu pot spune cum erau. Îmi amintesc doar că străluceau în mii de sclipiri nemaivăzute. Sub mantie, Împărăteasa purta un veşmânt verde prins în talie cu un brâu, iar pe deasupra avea ceva ce mi se părea că este un epitrahil; la încheieturile mâinilor avea mânecuţe. Tot veşmântul era presărat cu aceleaşi cruciuliţe.

           Era mai înaltă decât tinerele fecioare. Fruntea îi era împodobită cu o diademă în care erau montate o puzderie de cruci minunate care străluceau atât de puternic, încât nu te puteai uita mult la ele, la fel cum nu puteai să te uiţi prea mult la agrafă şi la şiret.

           Cât despre chipul Împărătesei Cerurilor, ar fi fost o adevărată nebunie să te gândeşti că-l poţi vedea! Părul, mai frumos şi mai lung decât al îngerilor, i se revărsa pe umeri. Fecioarele o urmau, două câte două. Şi nu era una care să poarte aceeaşi coroană, nici acelaşi veşmânt ca al celei de lângă ea. Până şi statura, expresia şi culoarea părului erau cu totul diferite, deşi acesta li se revărsa întocmai la toate pe umeri. Erau din cale afară de frumoase! Acum toate s-au aşezat în cerc în jurul nostru, iar Împărăteasa Cerurilor stătea în centru.

           Chilia s-a lărgit şi tavanul s-a acoperit de văpăi ce păreau lumânări aprinse. Lumina lor strălucea mai tare decât cea a soarelui, fiind de o natură deosebită, neavând nici o asemănare cu lumina zilei. Mi s-a făcut atât de frică, încât am căzut la pământ.

           Atunci, Împărăteasa Cerurilor s-a apropiat de mine, m-a atins cu mâna dreaptă, după care am auzit-o spunându-mi cu bunătate: „Ridică-te, fiică, şi fii fără teamă, căci cele ce au venit cu mine aici sunt nişte fecioare, ca şi tine”. M-am ridicat, dar fără să înţeleg cum. Ea a ţinut să-mi repete: „Nu te teme. Am venit să te cercetăm”.

           Din acel moment părintele Serafim nu mai stătea în genunchi înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ci în picioare. Aceasta îi vorbea cu dragoste, cu acea dragoste pe care o ai pentru cineva foarte scump. Plutind pe un ocean de fericire, mi se pare că l-am întrebat pe părintele Serafim unde eram. Credeam că nu mai suntem în lumea aceasta. Apoi, pentru că îmi doream să aflu numele acelor tinere pe care le vedeam, Preasfânta mi-a poruncit să mă apropii ca să primesc răspunsul chiar de la ele.

           Acestea stăteau, de-o parte şi de cealaltă parte a uşii, în aceeaşi ordine în care au intrat: primele erau marile mucenițe Varvara şi Ecaterina, pe al doilea loc, Marea Muceniță Tecla şi Marea Muceniță Marina, pe al treilea loc, Împărăteasa Irina, mare muceniță, cu Sfânta Eupraxia. Pe al patrulea loc, marile mucenițe Pelaghia şi Doroteia, pe al cincilea loc, Marea Muceniță Iuliana şi Mucenița Anisia.

           Fiecare mi-a spus, dimpreună cu numele, slăvitele fapte ale muceniciei sale şi luptele pe care le-a dus pentru Hristos în timpul vieţii, după cum se poate citi în întregime în Vieţile Sfinţilor. Toate îmi spuneau: „Dumnezeu nu ne-a proslăvit deloc la întâmplare, ci pentru mucenicie şi smerenie. Şi tu vei fi muceniţă”. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îi spunea cuviosului mai multe lucruri pe care nu mi s-a dat să le aud, afară doar de aceste cuvinte: „Să nu-mi laşi fiicele de la Diveevo”.

           La care părintele a spus, oftând: „Of, Împărăteasa mea! Să le adun pot să o fac singur, dar ca să le călăuzesc, nu fac deloc faţă”. Atunci, Maica Domnului i-a dat acest răspuns: „Eu voi fi, iubite, Cea care te va ajuta în toate. Gândeşte-te numai să le rânduieşti o ascultare. Să ştie că, dacă şi-o împlinesc, vor fi cu tine şi alături de mine; şi, dacă nu, nu se vor număra printre cele ce sunt cu mine, nu vor avea nici un asemenea loc, nici o asemene cunună. Căci, cel ce umblă pe căile nedreptăţii va pierde în lupta pentru mine. Însă cel care, pentru dragostea pe care o are pentru Domnul Hristos, se va face slujitor, pe acela îl voi mărturisi înaintea lui Dumnezeu”.

           Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a zis: „Vezi aceste tinere şi cununile lor? Avere, plăceri trecătoare, pe toate le-au lăsat, nepreferând nimic veşnicei Împărăţii de Sus. De bunăvoie au iubit sărăcia, îndrăgindu-L numai pe Mântuitorul. Vezi? De aceea au fost vrednice de o asemenea slavă şi de atâta cinste. Şi ce s-a întâmplat altădată se întâmplă şi acum. Însă, dacă mucenicii de atunci au fost munciţi în priveliştea tuturor, cei de astăzi sunt munciţi tainic, prin martiriul conştiinţei. Şi, cu toate acestea, şi unii şi ceilalţi vor avea aceeaşi plată!”.

           Vizita era pe sfârşite. Maica Domnului i-a mai zis părintelui Serafim şi aceste cuvinte: „În curând vei fi cu noi, iubite”, după care l-a binecuvântat. Atunci, toţi sfinţii şi-au luat şi ei rămas bun. Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Sfântul Ioan Teologul l-au binecuvântat, iar fecioarele i-au sărutat mâna şi părintele le-a răspuns cu acelaşi gest. Am înţeles că această vedenie mi s-a dat pentru rugăciunile părinților Serafim, Marcu, Nazarie şi Pahomie.

           În cele din urmă, totul s-a făcut nevăzut. Această apariţie minunată a durat un ceas îndelungat, după care Batiuşka mi-a spus acest cuvânt: „Vezi, măicuţă, ce pogorământ ne-a făcut Domnul nouă, celor vrednici de milă? Ştii, Dumnezeu mi-a dăruit douăsprezece vedenii ca acestea de care Domnul Hristos te-a învrednicit şi pe tine. Ai văzut ce bucurie am trăit?”

           Aceasta bucurie este cea care a marcat în mod semnificativ viața şi faptele Sfântului Serafim. Ce dragoste mare arăta el oamenilor, reiese din felul în care se adresa celor ce veneau la el, ca unul ce a dobândit îndrăzneală în rugăciune, ca un mângâietor în necazuri. El se apleca până la pământ în faţa oamenilor păcătoşi, nu rareori le săruta mâinile chiar şi mirenilor, numindu-i „bucuria” lui. Chiar şi pentru oamenii pătimaşi Preacuviosul Serafim avea o admirabilă dragoste înţelegătoare, sfătuindu-i şi pe alţii să se poarte astfel cu oamenii.

           Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul deosebită faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl. Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil.

           Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia  „sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor, fapt confirmat de multe mărturii extraordinare. În învăţăturile sale, sfătuia adesea:  „Bucuria mea, câştiga duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”. Această pace lăuntrică pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină.

           Despre prea osârdnica sa trudă, osteneală şi asceză de bunăvoie sunt foarte multe de povestit. Doar așa prin dese jertfe şi nevoință mai presus de fire a ajuns să fie un vas ales al bucuriei. Spre pildă, pentru a birui războiul necontenit al gândurilor, sfântul s-a ostenit precum stâlpnicii de odinioară, petrecând o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. În antreul chiliei sale a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe  „Fecioara mângâietoare”, numită de el  „Bucuria bucuriilor”, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă.

           Drumul spre Înviere trece mai întâi prin jertfa Crucii. Toţi sfinţii au avut parte, în viaţa lor, de foarte multe necazuri, suferinţe şi boli. Şi tocmai ei, cei ce făceau minuni şi îi vindecau pe alţii, erau ei înșiși foarte bolnavi, ducând pe picioare multe suferinţe. Unii, atunci când erau sănătoşi, chiar cereau singuri de bunăvoie boală de la Dumnezeu şi acceptau suferinţa în chip jertfelnic, ca mijloc de curățire de patimi. Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează de acest lucru, atunci când scrie către Corinteni astfel: „Pentru aceea binevoiesc întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în goane, întru strâmtorări pentru Hristos; căci când slăbesc, atunci sunt tare” (II Cor 12, 10).

           Rugăciunile ortodocşilor nu se înalţă niciodată pentru a cere o stare de aparentă relaxare, pentru echilibru şi armonie sau doar pentru o bună condiție de sănătate. Acestea toate sunt cereri pur lumeşti, ale oamenilor mondeni şi moderni, fără de Dumnezeu. Rugăciunea este prilej de armonie, echilibru interior şi sănătate - dacă este să ne exprimăm pe înţelesul lumii de azi, dar rugăciunea este, mai mult decât toate, un mijloc de sfințire şi dobândire a păcii lăuntrice, necesară pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Diveevo

           Există un loc binecuvântat din Rusia, care este cercetat zilnic de Împărăteasa Cerului - Mănăstirea Diveevo, înfiinţată de Sfântul Serafim de Sarov, unde rânduiala de rugăciune închinată Născătoarei de Dumnezeu, adică Bogorodișnaia, se face zilnic. Această rugăciune se lucrează de către fiecare vieţuitoare din obşte, atât în taină cât şi în sobor, în fiecare seară, când are loc o procesiune în care se înconjoară o parte din mănăstire pe cărăruia (drumul, sau mai bine zis aleea dublată de un șanț exterior, care înconjoară spațiul vechii mănăstiri), lungă de aproape 800 de metri, pe locul unde a pășit însăși Maica Domnului, aşa cum a văzut-o oarecând Sfântul Serafim de Sarov.

           Cărăruia este numita kanafka, iar sfântul a lăsat rânduiala ca pelerinii care ajung la Diveevo, să rămână cel puţin o zi şi o noapte aici şi să meargă de trei ori în jurul mănăstirii pe cărăruie, rugându-se Maicii Domnului.

           Kanafka are o vechime de aproape două sute de ani, iar şanțul de alături de ea a fost săpat de monahiile de la Diveevo vreme de trei ani, chiar pe locul unde a păşit Împărăteasa Cerului, după porunca pe care a dat-o Sfântului Serafim. Are o lungime de aproximativ 800 metri și o adâncime și lărgime cam de un metru şi jumătate. Azi, șanțul este întărit cu traverse metalice, iar pământul care a fost excavat a supraînălțat drumul Maicii Domnului pe interior și a fost amenajat ca o alee frumos pavată, mărginită pe ambele laturi și pe toată lungimea de garduri din fier forjat.

           Procesiunea pe drumul Maicii Domnului are loc în fiecare seară, indiferent de anotimp sau de vremea de afară, totdeauna în același sens, niciodată cu întoarcere, punctul de pornire și cel de sosise fiind bine semnalizate pe indicatoare. Drumul este străbătut de alaiul monahiilor ce poartă icoana Maicii Domnului, urmat de credincioșii care doresc să se alăture soborului întru cinstirea Maicii lui Dumnezeu și cu nădejdea împlinirii cererilor lor. Bineînțeles că drumul poate fi parcurs și în afara procesiunii monahale, în orice moment al zilei. Singura condiție este ca cei ce străbat acest drum de la un capăt la altul să împlinească în întregime canonul de rugăciune Bogorodișnaia, care impune rostirea de 150 de ori, în gând sau cu voce șoptită, a rugăciunii: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te!

           Mersul pe kanafka trebuie să fie agale, dar ritmic, astfel încât să sfârșești canonul de rugăciune chiar când ajungi la capăt. Acolo este o cruce mare de piatră, la care toți se închină în semn de mulțumire și o mică fântână circulară, străjuită de trei îngeri de granit.

           Lângă gardul kanafkăi este delimitată o mică zonă din care credincioșii recoltează pământ, despre care se spune că este sfințit de pașii Maicii Domnului și ai Sfântului Serafim. Și se mai zice că acel pământ, presărat sau pus în punguțe în colțurile casei, este un bun păzitor și apărător al tuturor celor ce locuiesc în acel cămin.

           Bogorodișnaia - această rugăciune de bucurie este o adevărată minune a credinţei ortodoxe. Ea este adresată Celei care, cu adevărat, este mai vrednică decat toţi să fie lăudată în bucurie, ca una ce a adunat întru sine întreaga sfinţenie a Vechiului Testament, fiind oglinda proorociilor şi fericita împlinire a tuturor acestora.

           Întreaga taină a dumnezeieştii iconomii este întruchipată întru Dânsa şi se cuprinde, mistic, într-un singur cuvant: Bucură-te! Este verbul de început al întâmpinării prooroceşti şi îngereşti, adresată Pururea-Fecioarei Maria de catre Arhanghelului Gavriil.

Va urma.