Sfântul Ierarh Glicherie Mãrturisitorul

 

Partea a doua

Tainele și Minunile celei mai vechi și puternice Rugăciuni adresate Maicii Domnului

Prin Durerea desăvârşită către Bucuria desăvârşită

           Lucrarea mântuirii noastre şi taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu începe în clipa salutului îngeresc „Bucură-te” din Bunavestire, dar va sta apoi și sub semnul proorociei pe care a primit-o cu smerenie de la dreptul Simeon, cel care, insuflat de Duhul Sfânt, i-a spus că „prin sufletul tău va trece sabie”. Ce cuvinte înfricoșătoare, care vestesc o durere şi o suferință nemaiauzită! Căci, într-adevăr, este o sabie cumplită aceea ce trece nu prin trup, ci direct prin suflet, provocând o durere de neînchipuit!

           Drumul vieţii pământeşti a Maicii Domnului a fost îndeobşte ca al tuturor sfinţilor, presărat cu bucurii şi tristeţi. Pentru a înţelege de unde a avut Preacurata atâta tărie sufletească în vremea pătimirii Fiului său, trebuie să ne gândim la curăţia vieţii sale, care a covârşit pe a oricărui om născut pe pământ. Pentru faptul că a fost născută din făgăduinţă dumnezeiască şi ca mulţumire faţă de Cel ce a dăruit-o bătrânilor săi părinţi Ioachim şi Ana, Fecioara a fost dusă de la vârsta de trei ani în Templul Domnului, unde a petrecut în rugăciune şi viaţă plăcută lui Dumnezeu până în clipa Buneivestiri îngereşti.

Traiul la Templu

           Cum a trăit Fecioara Maria la templu vreme de doisprezece ani? Templul lui Solomon, care fusese refăcut de Zorobabel, avea în jurul lui 90 de cămări, așa cum arată vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, în partea de jos, erau destinate văduvelor care îşi duceau văduvia în curăţie, în post şi rugăciune şi erau pururea în templu. Aşa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Așer şi alte multe văduve care petreceau şi se hrăneau din venitul templului şi slujeau la curăţenie şi la toate trebuinţele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere în care locuiau nazoreii, un fel de călugări ai Legii Vechi, care trăiau necăsătoriţi, asemenea monahilor de astăzi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere, unde petreceau fecioarele templului.

           Toți iudeii care voiau să îşi afierosească pe fiicele lor Bisericii, le aduceau la templul lui Solomon, unde rămâneau până la vremea venirii în rânduiala cea femeiască, şi le dădeau în grija preoţilor şi arhiereilor, să petreacă în rugăciuni şi cântări, cosând şi brodând veşminte, spălând şi curăţând templul. Într-una din aceste cămări fecioreşti a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioară Maria şi a dat-o în mâna fecioarelor celor mai în vârstă. Fiind foarte luminată de Duhul Sfânt, Fecioara Maria a învăţat aici toată Scriptura, precum şi lucrul de mână, aşa cum ne spune Sfântul Ghermano. Şi se mirau fecioarele celelalte de istețimea şi de curăţia minţii ei, căci a deprins îndată toată dumnezeiasca Scriptură şi tot lucrul mâinilor, cel mai gingaş şi mai curat pentru folosul templului, şi era iubită de toți pentru înţelepciunea ei.

           Despre nevoinţa ei îngerească în Templu ne spun sfinţii Teofilact, Ghermano, Teodorit şi alţi părinţi bisericeşti, că Fecioara Maria priveghea de seara până dimineaţa în Sfânta Sfintelor, cugetând adânc şi rugându-se lui Dumnezeu, în răpirea minții, cerând mântuirea întregului neam omenesc. În zorii zilei adormea puţin, apoi iar se scula la rugăciune, şi era pururea în genunchi, de la ceasul al treilea până la al nouălea, când se ducea la locaşul fecioarelor şi începea lucrul mâinilor.

           Însă, după cum spun Sfinţii Părinţi, chiar şi când mâinile ei erau la lucru, mintea îi era pururea în rugăciune şi cugetare la legea lui Dumnezeu, ziua şi noaptea. Seara la ora şase venea Arhanghelul Gavriil şi-i aducea Fecioarei Maria hrană îngerească din cer în Sfânta Sfintelor. Aşa s-a hrănit ea timp de 12 ani, nu cu hrană pământească, ci numai cu hrană cerească adusă de Arhanghelul Gavriil.

           Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori îl vedea şi se minuna foarte, cum un înger din cer vine să o hrănească pe aceasta copilă, să-i aducă o dată pe zi împărtăşire îngerească şi cugeta întru sine: „Oare ce are să fie aceasta Fecioară aleasă de Dumnezeu?”. Îşi aducea aminte că Dumnezeu a hrănit un popor întreg în pustie cu mană, îşi aducea aminte că Dumnezeu a hrănit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii să-i aducă de două ori pe zi hrană. Îşi aducea aminte Zaharia că Dumnezeu a hrănit pe Daniil în groapa cu lei, dar n-a venit nici un înger, ci a răpit îngerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu pâine şi zeamă, cum spune Scriptura, şi l-au dus să hrănească pe Daniil în groapa leilor, când acesta striga: „Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, că am flămânzit!” Dar de această fecioară nu se dumirea, că nu venea să-i aducă pâine pământească, nici carne ca lui Ilie, ci îi aducea hrană îngerească.

           Aşa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria în Sfânta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de înţelepciune. Era ca un serafim pentru că ardea cu dragoste necontenită pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zămislit-o în pântecele sterp al mamei sale. Inima ei era în cer, iar trupul ei curat era în Sfânta Sfintelor, ca un înger cuvântător şi dumnezeiesc căreia îi slujea arhanghelul bucuriei, Arhanghelul Gavriil

           Fecioara Maria petrecea neîncetat în rugăciunea inimii şi Îl odihnea pe Dumnezeu în gândirea ei cu lacrimi și în răpire duhovnicească. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hrănea şi o păzea, pentru că era biserică a Dumnezeului celui viu şi se pregătea să fie sălaș al Mântuitorului lumii, pe Care nu-L încape cerul şi pământul.

„Fie mie după cuvântul tău”

           Înainte de a încerca să dovedim şi să pătrundem greutatea covârşitoare a crucii purtate jertfelnic de Maica Domnului, ar trebui să evocăm acel moment unic de curaj, de ascultare, de asumare şi de smerenie de care a dat dovadă şi astfel a schimbat şi a împlinit sensul istoriei întregii umanități.         

           Prin marea sa smerenie şi ascultare, în clipa Buneivestiri, când s-a plecat voii Tatălui ceresc, rostind „Fie mie după cuvântul tău!”, a pecetluit mântuirea neamului omenesc! Omeneşte vorbind, la nivel rațional şi emoțional, ea a acceptat imposibilul! Cum altfel să îți asumi să întrupezi şi să Îl naști pe Creatorul şi Dumnezeul tău şi al întregii lumi? Cum oare să Îl crești, îngrijești și să Îl educi pe Fiul lui Dumnezeu?

           Cum să explici rudeniilor şi neamului tău, dar şi lumii întregi un asemenea lucru? Mai ales celor de atunci, când legea era așa aspră şi puteai fi ucis cu pietre dacă nu reușeai să justifici o sarcină legitimă?

           Acestor întrebări adresate doar din perspectiva unei rațiuni omenești, Fecioara Maria le-a răspuns cu puterea credinței și a smereniei desăvârșite prin care s-a lăsat cu nădejde și încredere în pronia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Încercările Maicii Domnului

           Primele urmări ale asumării acestei alegeri au fost dureroase. La început nu a fost crezută de logodnicul ei care era practic singurul sprijin pe care îl avea şi care îi oferea în fapt nădejdea siguranței materiale şi legale. A fost probabil ispitită de grijă și teama de a fi abandonată, dar a trecut cu pace peste toate aceste încercări pe care le-a primit cu smerenie fără să deznădăjduiască măcar o clipă.

           După ce au trecut cu bine toate acestea, a urmat, drumul chinuitor şi lung între Nazaret şi Betleem, ea fiind însărcinată în ultima lună. Este ştiut faptul că e dificil pentru o femeie însărcinată aflată în preajma sorocului de naştere, să facă chiar şi un drum mai scurt cu mașina, fie ea cât de comfortabilă, dar cu atât mai neconfortabil şi obositor este un drum parcurs pe jos sau călare pe un asin.

           Călătoria de la Nazaret la Betleem, cu zecile ei de kilometri distanţă, parcursă în multe zile şi nopţi prin ținuturi muntoase, trebuie să fi fost foarte grea pentru Maria aflată în luna a noua de sarcină. O povară pentru mulţimea nenumărată de pelerini veniţi la înscriere, o constituia nu numai starea rea a drumurilor, ci şi căldura zilei, praful de pe drum, lipsa apei şi a hranei. Greutăţile călătoriei îndelungate, lipsa locaşurilor de poposire peste noapte - pe toate acestea a trebuit să le îndure Fecioara Maria, fiind ea aproape de sorocul nașterii, însă ea pe toate acestea le-a înfruntat cu răbdare şi mulţumire.

           Odată ajunşi în Betleem, au început alte greutăţi. căci mica localitate mişuna de oamenişi era cu neputinţă să găsească un loc de înnoptare. Situația devenea complicată, Maria fiind într-o situaţie foarte grea din cauza naşterii care se apropia grabnic. Încercările lor de a găsi un adăpost normal au eșuat. A urmat apoi nașterea în cele mai umile şi sărace condiții posibile, într-un grajd amenajat în peșteră, printre animale, fără un minim confort şi fără ajutor omenesc. Știm cu toții, mai ales mamele şi tații care au trecut printr-o naștere, ce consum emoțional şi câte griji şi condiții sunt necesare pentru a putea întâmpina pregătit şi responsabil un asemenea eveniment.

           Acel staul neprimitor şi sărăcăcios le-a fost apoi casă (probabil pentru 40 de zile), după care a urmat alt drum până la Ierusalim, la Templu, pentru a aduce jertfa de curățire a Legii celei Vechi, cu toate că Ea era Preacurată şi pururea Fecioară, neavând obligația să împlinească acest obicei. Totuși, vedem și aici încă o dovadă a smereniei şi înţelepciunii sale.

           Va urma un alt episod sângeros: uciderea celor 14.000 de prunci, de la nou născuți până la cei de în vârstă de 2 ani, fără milă şi fără excepții, căci Irod dorea moartea pruncului Iisus. Acesta a fost momentul de început când probabil Preacurata Fecioară a pregustat în inima ei puțin din durerea acelei săbii, așa cum i-a fost proorocit.

           Cum a purtat Preacurata oare în cuget suferința atâtor prunci nevinovați şi tânguirile nemângâiate ale miilor de mame? Probabil atunci, una dintre mângâierele Ei a fost înțelegerea faptului că Dumnezeu a rânduit așa pentru a mântui sufletele acelor prunci, fiind ei astfel scutiți de a mai trece prin nevoințele unei vieții pline de greutăți. Au primit în dar şi fără multă osteneală cununa primilor mucenici, deoarece au murit nevinovați, pentru însăși nașterea Celui care avea să aducă izbăvirea în lume.

           Urmează fuga în Egipt, când au lăsat în grabă totul în urmă, fără să privească înapoi, urmând apoi calea lungă şi istovitoare, plină de greutăţi, de primejdii şi grija faţă de nevoile firești ale unui prunc nevinovat, sub al cărui chip smerit se ascundea tainic însăşi măreția Lui Dumnezeu.

           Pruncul Iisus s-a născut în peșteră şi imediat, din prima zi a vieții sale, a fost nevoit să călătorească din loc în loc, fără adăpost fiind urmărit mereu de ucigaşi. A fost prigonit şi fugar în primii trei ani, în pământ străin. În acelaşi chip, Fiul lui Dumnezeu avea să petreacă și ultimii trei ani ai vieţii sale pământeşti - cei ai propovăduirii -, străin şi fară de adăpost în Israel.

           „Ascultă, fiică, şi vezi; şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău” - aşa grăieşte Psalmul 44, proorocind prin aceasta că la doar 15-l6 ani, luându-şi în brațe în miez de noapte Pruncul abia născut, protejată fiind doar de bătrânul Iosif, Preacurata Maică se supune voii Domnului şi pleacă în grabă într-o călătorie plină de primejdii, în pământ străin, rătăcind vreme de aproximativ trei ani, timp în care cu siguranţă a cunoscut în mod direct foamea şi setea, umilinţa, grijile şi nevoile de tot felul.

           În toată această pribegie grea, Maica Domnului a primit aceste greutăţi cu deplină smerenie şi seninătate, fără să se tulbure câtuși de puțin, având toată nădejdea la Dumnezeu, pe Care Îl ocrotea la pieptul său, fiind de fapt Ea cea ocrotită în chip tainic și minunat mereu, de Fiul şi Făcătorul său. Ea avea încredințarea deplină că toate acestea trebuiau să se întâmple şi le-a dus pe toate în tăcere, fără a se plânge vreodată, căci le înţelegea rostul, fiindcă ştia toate proorociile despre Întruparea lui Dumnezeu, după cum frumos ne încredințează Sfânta Scriptură: „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19); „iar Maica Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 2, 51).

           Până la Patima Domnului a fost însă și o vreme de întărire, cu multe bucurii aduse Maicii Domnului de toate binefacerile şi minunile săvârşite de Iisus Hristos, mai ales prin vindecarea tuturor celor ce i-au ieşit în cale şi i-au cerut ajutorul. Ce bucurie simţea Maica Domnului când vedea bolnavii vindecaţi! Cu câtă nădejde asculta Preasfânta Fecioară frumoasele Lui învăţături, văzând că şi alţii le ascultă! Această stare de împlinire sufletească întregea emoțiile ei fericite de la început şi probabil îi aduceau aminte de acele bucurii.

           La nici o mamă de pe pământ nu au venit îngerii să o laude, îndată după naştere; nici nu s-au auzit cântările lor minunate; nici n-au venit crai din depărtări să aducă daruri scumpe şi să se închine noului născut şi toate celelalte.

           Dar clipele de fericire ale Maicii Domnului au fost scurte şi au venit apoi şi marile ei suferinţe. Din nou, după bucurie, a sosit şi timpul durerii; iar aceasta a întrecut toată durerea lumii, deoarece toate suferinţele Maicii Domnului au fost îndoite.

           Există o lege firească pentru toate mamele din lume. când fiii lor se află în diferite suferinţe, ele suferă alături de ei. Şi cât oare a putut Maica Domnului să sufere, când Fiul ei a fost trădat chiar de către unul dintre ucenicii Săi, fiind apoi prins, bătut, batjocorit şi mai ales când L-a văzut pătimind dureri şi apoi chinurile morţii pe Cruce?

           Dar Maica Domnului a suferit sufleteşte şi pentru că ştia că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, adică Mesia cel aşteptat şi că „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

           Ea singură știa că cel mai bun, mai curat, mai frumos, mai drept şi nevinovat dintre toți, este chiar Cel care e chinuit cel mai cumplit - iar asta cu totul pe nedrept și în mod mincinos. Mai mult, aceștia în neștiința și ignoranța şi răutatea lor Îl răstignesc pe Fiul lui Dumnezeu, își agonisesc osândă şi se blesteamă singuri din neam în neam strigând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştrii!”.

           Aceasta a fost, alături de altele, una dintre suferințele lăuntrice ale Maicii Domnului. Ce era în inima Ei, oare, când vedea orbirea celor din jur şi toată înfricoşătoarea nedreptate pusă în faptă fără milă, fără temei şi fără înţelegerea urmărilor istorice ale acelei clipe? Cum oare Îl hulesc chiar pe Dumnezeul lor şi nu Îl recunosc?

Cele cinci mari dureri ale Maicii Domnului

           Despre cele mai mari dureri ale Maicii Domnului, precum şi o încredințare uimitoare, primită chiar din gura lui Hristos, despre puterea rugăciunii „Bogorodișnaia”, o aflăm dintr-o vedenie minunată a unui stareţ sfânt: Un oarecare stareț dintre Părinţii purtători de Dumnezeu, stând la rugăciune şi fiind în răpire, a auzit glasul Domnului nostru Iisus Hristos, Care grăia cu Preacurata şi Preasfănta Născătoare de Dumnezeu, Maica Sa, zicându-i: „Maică, spune-Mi: care sunt cele mai mari dureri pe care le-ai răbdat pentru Mine trăind în lume?

           Şi a zis Preasfânta: „Fiule şi Dumnezeul meu! Cele mai mari cinci dureri pe care le-am răbdat pentru Tine au fost acestea: prima - când am auzit de la Simeon Proorocul că vei fi omorât; a doua – când căutându-te în Ierusalim, trei zile nu Te-am văzut; a treia – când am aflat că ai fost prins şi legat de catre iudei; a patra – când Te-am văzut răstignit pe Cruce intre tâlhari; a cincea – când Te-am vazut pus în mormânt.

           Şi a zis Domnul către dânsa: „Îți spun că de va pomeni cineva zi de zi fiecare durere a ta, rostind totodata rugaciunea Mea, adică „Tatăl nostru” şi heretirisirea îngerească, adică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…”, pentru cea dintai durere - îi voi da cunoaşterea păcatelor sale şi căință pentru ele; pentru a doua - îi voi da iertarea tuturor păcatelor; pentru a treia - îi voi da înapoi virtuțile sale, pe care le-a pierdut prin păcate; pentru a patra - îl voi hrăni în ceasul morții lui, cu Trupul şi Sângele Meu; pentru a cincea - Mă voi arăta lui, Însumi, când va fi să moară şi voi primi sufletul lui în viața veșnică. Amin”.

           Insuflat de vedenia acelui stareț purtător de Dumnezeu, Sfântul Dimitrie al Rostovului (despre care vom mai vorbi), a alcătuit apoi chiar o pravilă de rugăciune având ca temei această descoperire dumnezeiască.

           Toate aceste suferințe cumplite au fost asumate şi purtate cu smerenie şi nădejde de Maica Domnului. Doar așa, prin purtarea de bunăvoie a acestei cruci, Ea s-a învrednicit să fie lăudată şi să devină Maică a Bucuriei. Ea este Maica noastră şi noi devenim fiii ei şi cu atât mai mult fii ai bucuriei atunci când facem rânduiala de rugăciune a celor 34 de cuvinte aducătoare de pace lăuntrică, bucurie duhovnicească şi mai ales de foarte mare ajutor şi izbaăvire din orice necazuri, primejdii, boli sau moarte năpraznică. În încheierea acestui capitol şi înainte de a trece la analiza efectiva a cuvintelor şi a tainelor rugăciunii Bogorodișnaia, trebuie să pomenim o alta întâmplare minunată, care ne arată puterea covârşitoare a acestei rugăciuni, ce are puterea de a ne feri, aşa cum pomeneam mai sus, de orice necazuri, primejdii şi boli molipsitoare sau aducătoare de moarte. Aviz amatorilor care caută soluții anti-COVxxID!

O preafrumoasă istorioară,

despre un oarecare om evlavios, Agatonie

           Această istorioară se găseşte scrisă în cartea numită Agapia sau Mântuirea păcătoșilor şi despre ea se face aducere aminte şi în celebra carte, ”Pelerinul rus”. Un om pe nume Agatonie fusese învățat încă din copilărie de evlavioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te (…)”. O spunea zilnic. Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos.

           Atunci pustnicul îi zise: „Amintește-ți, orbule și nerecunoscătorule, de câte ori ți-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Amintește-ți cum, pe când erai încă băiețandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ți aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulți dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! Îți amintești cum, călătorind odată cu un prieten, ați căzut amândoi din căruță? El și-a frânt piciorul, iar tu nu ai suferit nimic. Nu știi oare că un tânăr, pe care-l cunoști și care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu ești sănătos și nu simți nici o durere?

           Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea”.  

           Ar fi frumos ca tâlcul acestei pilde să ajungă la cei împovărați de frică şi foarte stresați de ideea că se pot îmbolnăvi de la acest așa-zis virus contagios, de teama căruia tremură o lume întreagă. Frați, prieteni și rudenii care nu se mai întâlnesc și nu se mai îmbrățișează, stau izolați, însingurați, distanțați și îmbotnițați crezănd că așa se pot proteja. Oameni buni, nu vă amăgiți și nu trăiți inutil în frică, căci «de ce vă temeți de aia nu veți scăpa» - după cum spune proverbul românesc. Purtați-vă normal cu precauția firească necesară în anumite situații, dar fără să exagerați, având nădejdea Sus, că doar de acolo vine adevărata protecție și adevăratul ajutor.

 

Analiza rugăciunii Bogorodișnaia

           Vom încerca să analizăm şi să înţelegem, pe cât putem cu mintea noastră limitată, câte ceva din tâlcurile și adâncimile tainice ale acestei rugăciuni, care este, în acelaşi timp, simplă şi profundă: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”.

           Vom face această tâlcuire împărțind rugăciunea în șapte stihuri:

1.      Născătoare de Dumnezeu, Fecioară. Patru cuvinte care exprimă imposibilul la nivel rațional şi logic. Deja pornim la drum cu o invitație de a intra pe tărâmul minunilor. Cum să naști şi să rămâi fecioară? Sună a paradox şi contradicție în termeni. Mai mult, cum să Îl naşti pe Cel care te-a creat, pe Cel Care este dinainte de tine? Tu, om, să Îl naşti pe Dumnezeu? Tu, muritor, să Îl naşti pe Cel veşnic şi nemuritor? Tu, cel finit şi limitat, să Îl încapi pe „Cel necuprins cu mintea şi nescris împrejur”? (Utrenia Învierii, glas 3, al doilea rând de sedelne). Rugăciunea aceasta începe cu marea Taină a Tainelor şi este deja o provocare intelectuală şi teologica, care dă masură credinței.

   Maica Domnului a trăit şi a unit în viaţa ei două însuşiri contrare, fiind desăvârşită în fiecare dintre ele: Ea fost, în acelaşi timp, Maică desăvârşită şi Pururea-Fecioară. Mai mult, L-a născut pe Dumnezeu, Fiul cel întrupat. Ce bogăție de trăiri, ce salbă de virtuți duhovniceşti, împlinite toate într-un singur om, care prin voință, smerenie şi ascultare a schimbat soarta lumii! Cum să nu o iubeşti pe această Fecioară și Maică desăvârșită și să nu cazi în uimire profundă în fața unei asemenea minuni! Aș vrea să tac, văzând că nu pot exprima în cuvinte tot ceea ce simt; dar, din dragoste pentru Preacurata Fecioară Maria, trebuie să continui cuvântul.

2.     Bucură-te. Iată cum un singur cuvânt are puterea de a exprima esența Ortodoxiei și mesajul Învierii. Nu trebuie să existe creștin trist, căci Hristos a înviat, ceea ce înseamnă că există mântuire, nădejde şi bucurie. Nici măcar necazurile, greutăţile, suferinţele şi chinurile cele mai mari nu pot alunga bucuria. Ea este mereu acolo, uneori abia pâlpâind ca luminița unei candele în vânt, alteori radioasă ca lumina soarelui. Aceasta e bucuria creștinului şi ea a plinit măsura întregului în persoana Maicii Domnului, care s-a învrednicit şi a acceptat să Îl nască pe Cel ce este izvorul bucuriei şi al învierii.

   Acest „bucură-te” simbolizează prin excelență răspunsul, făgăduinţa şi darul veșnic pe care l-a primit Maica Domnului, ca răsplată pentru prima sa mare durere din cele cinci despre care aminteam mai înainte.

3.     Ceea ce ești plină de har, adică bucurie deplină şi Har deplin, fără compromisuri şi fără jumătăți de măsură. Cuvântul „plină” nu lasă loc de interpretări. Rușine celor care o hulesc sau necinstesc pe Maica Domnului şi grăiesc asupra Ei vorbe de ocară, mai ales acelora care fac asta cu Biblia în mână, interpretand dupa mintea lor aiurea, fără să înţeleagă nimic din duhul Scripturii. Plină de Har, adică sfințenie covârşitoare şi desăvârşire duhovnicească. Toți sfinţii s-au sfințit numai şi numai dobândind Har - mai mult sau mai puțin, dar totuşi numai unul dintre oameni, adică Maica Domnului a atins plinătatea de Har, iar noi suntem fericiți să o chemăm pe nume.

4.     Marie. Nume binecuvant de Doamnă şi Împărăteasă, Căreia i se cuvine cinstire şi laudă. Ne rugam Ei direct, strigând-o pe nume, cu nădejde şi dragoste. Nimic abstract şi impersonal, doar rugăciunea omului nedesăvârşit către aceea care a devenit om desăvârşit şi Căreia i ne adresăm pe nume, cu cinstire şi cu glas de rugă: „Marie!”

5.     Domnul este cu tine. Avem aici încă o confirmare a plinătății Harului pentru cei care încă nu sunt încredințați. Acel este subliniază şi permanentizează prezentul. Atunci când Dumnezeu a grăit lui Moise din rug am auzit acele cuvinte minunate cand Dumnezeu vorbește despre El Însuși: Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?”. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”. Cuvântul „este” transcende timpul. În Apocalipsă avem spre învățătură şi urmatorul stih: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”.

   Expresia „Domnul este cu tine” ne încredințează, din clipa Buneivestiri, despre legătura permanentă dintre Preasfânta Fecioară Maria şi Domnul Ei și Dumnezeu. Când ne rugăm Maicii Domnului, ne rugam indirect şi lui Dumnezeu, care permanent este cu Maica Sa. Și dacă tot am pomenit de rugul aprins pe care l-a văzut Moise, să nu uităm că acesta o preînchipuia pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

   Ea a fost văzută şi recunoscuta de Sfinții Părinți în rugul ce ardea fără să se mistuie și el preînchipuia trupul Maicii Domnului, în care avea să se coboare Cuvântul Tatălui cu dumnezeirea Sa, fără ca prin aceasta firea omenească a Sfintei Fecioare să fie consumată de focul dumnezeirii.

   În ultimă instanță, stihul „Domnul este cu tine”, reprezintă răspunsul şi răsplata la a doua mare durere a Maicii Domnului din cele cinci despre care vorbeam mai înainte. Este vorba despre momentul când părinții l-au pierdut pe pruncul Iisus şi după trei zile L-au găsit propovăduind în Templu, când Maica Domnului a avut foarte mare durere și dor în inima ei, nevăzându-L trei zile.

    „Domnul este cu tine” poate fi deci înțeles şi ca răspuns de bucurie la a doua mare durere a Maicii Domnului şi încredințare desăvârşită că asta nu se va mai întâmpla niciodată.

6.     Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău.    Această rugăciune cuprinde aici o dublă binecuvântare - aceea care se cuvine atât Fecioarei Maria, cât şi Fiului ei cel binecuvântat din veac şi până în veac. Ce frumos grăiește începutul Psalmului 112:  „Lăudaţi, tineri, pe Domnul, lăudaţi numele Domnului. Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac. De la răsăritul soarelui până la apus, lăudat este numele Domnului”. Iar în Psaltirea Maicii Domnului: „Binecuvântată ești, Doamnă Fecioară, în cer şi pe pamânt, lăudată şi preaslăvită ești în vecii vecilor” (Ps. 5, 8). Avem, așadar, într-un singur stih, o îndoită binecuvantare, care reprezintă, la superlativ, esența unei rugaciuni de laudă.

   Să nu uităm și faptul că rugăciunea de laudă este superioară rugăciunii de cerere şi probabil şi rugăciunii de mulțumire, dacă este sinceră şi curată.

   Pentru că am pomenit despre rugăciunea de mulțumire, trebuie subliniat faptul că și aceasta este cuprinsă tainic aici.

   Bogorodișnaia transpune în cuvinte bucuria sufletului omenesc. Un om bucuros însă, este întotdeauna un om care Îi mulțumește Lui Dumnezeu, iar această stare de mulțumire transpare din tot textul acestor 34 de cuvinte tainice.

    „Binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Conform unei minuni, despre care vom citi mai la urmă, cuvintele acestea sunt cele mai importante din toată rugăciunea. Este interesant de observat că acest pasaj face parte din categoria foarte rară a rugăciunilor care Îl binecuvinteaza şi Îl laudă direct pe Pruncul Iisus Cel încă nenăscut. Mai mult, la modul indirect şi implicit, mesajul este unul care exprimă prețuire pentru viața celor încă nenăscuți, un mesaj tulburător mai actual decat oricând în lumea noastra în care, conform OMS, în fiecare an se estimează în jur de 40-50 de milioane de avorturi la nivel global, adica aproximativ 125.000 de avorturi pe zi.

   Avem deci aici în acest pasaj, minunatul prilej pentru a o binecuvânta întâi pe Fecioara Maria, apoi pe Iisus Hristos Dumnezeu, în mod implicit ca Fiu al Tatălui ceresc şi în mod explicit ca rod al pântecelui ei și Fiu trupesc al Maicii sale - şi avem toate motivele să o facem, după cum bine reiese din ultimul stih:

7.     „Că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre. Sfârșitul cuprinde începutul, iar textul se închide perfect, ca un cerc care prinde în el veșnicia. Începutul - „Născătoare de Dumnezeu” - şi sfârșitul - „Că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre” -, sunt expresia aceleiași mărețe şi tainice minuni: Nașterea Domnului din Fecioara Maria, în chip mai presus de fire!

   Observăm că alegerea cuvântului „Mântuitorul”, în locul numelui direct Iisus Hristos, este preferată aici, probabil doar pentru a sublinia scopul şi rolul pe care îl aduce şi împlinește în lume Fiul ei pentru noi, oamenii, și anume acela de Mântuitor. Și ce oare ne dorim noi creștinii mai mult decât mântuirea şi cine oare ne-a adus în lume pe Mântuitorul? Pomenindu-L aici, la sfârșit de rugăciune, pe Iisus Mântuitorul, exprimăm năzuința noastră spre mântuire, fără a face direct o cerere.

   Întâlnim apoi formularea „sufletelor” - și nu întâmplător, deşi unii ar putea zice că putea lipsi acest cuvânt, iar rugăciunea să se încheie prin stihul „Că ai născut pre Mântuitorul nostru”. Dar... când spunem noi (noastre), ne gândim la noi cei vii, dar când vorbim de suflete ne gândim și la cei trecuți dincolo, la viaţa cea veşnică. Astfel, spre sfârșit, ruga noastră devine completă și întregitoare, căci se adresează și celor vii, dar și celor adormiți întru nădejdea învierii, subliniind și importanța rugăciunii mijlocitoare pentru cei adormiți (a se vedea minunea 23 din capitolul dedicat minunilor). 

   Sufletelor noastre, nu doar al meu! Vă rog să observați aici pluralul. Rugătorul care practică această rugăciune, la finalul ei, prin formularea „sufletelor noastre”, este îndemnat să nu gândească individualist, este încurajat să dobândească conștiința comuniunii şi a comunității. Practic, năzuim nu doar pentru mântuirea personală, ci şi pentru a tuturor creștinilor dreptslăvitori care Îl recunosc pe Iisus Hristos drept Mântuitor.

   Interesant de observat este faptul că, atunci când tindem spre mântuire pomenindu-L și invocându-L pe Mântuitorul nostru direct cu acest nume care cuprinde în sine exact atributul mântuirii, facem indirect şi implicit și o rugăciune de cerere şi mai ales una de pocăință. Practic ne smerim și ne recunoaștem neputința și starea de păcătoșenie şi afirmăm nevoia unui Mântuitor, care să ne salveze de moartea sufletească oferindu-ne în dar viața veșnică. Rămânem în mod armonios la treapta unei rugăciuni de laudă şi doar transpare discret din formularea de final, nădejdea şi aspirația noastră spre mântuire. Frumos și înălțător!

   Comparând rugăciunea Bogorodișnaia cu rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, unii ar fi poate tentați să obiecteze că nefiind în mod evident o rugăciune de pocăință, „închinarea Arhanghelului”, nu este tocmai cea mai potrivită rugăciune de practicat intens și în mod constant pentru mireanul de rând și tot omul păcătos, care mai mult decât orice, are nevoie de pocăință şi de rugăciuni de cerere pentru iertarea păcatelor. Minunile pe care le vom citi mai jos infirmă această teorie și demonstrează exact contrariul.

   Chiar dacă ambele rugăciuni nu pot fi corect comparate, totuși amândouă au rezultate excepționale. Dacă „Doamne Iisuse” este în mod evident o rugăciune de pocăință, atunci „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te” este explicit o rugăciune de laudă și implicit una de mulțumire, dar şi o rugăciune de cerere și de pocaință, prin pomenirea Domnului cu numele  „Mântuitorul”.           Aceasta expresie arată de fapt năzuința şi cererea noastră de a fi mântuiți, ca unii care aspirăm şi năzuim spre aceasta, nevrednici fiind de ea.

   În concluzie, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te” este alături de Tatăl nostru, cea mai completă, puternică și complexă rugăciune a lumii și a creștinătății. Ea este, prin excelență, o rugăciune de laudă și binecuvântare, ce cuprinde şi ruga de mulțumire, dar și rugăciunea de pocăință și de cerere. Se adresează atât Maicii Domnului, cât și Mântuitorului.

   Ea cuprinde în sine și cheamă cele mai puternice două nume din lume, la auzul cărora se cutremură și se risipesc vrăjmașii neamului omenesc așa cum vom vedea în minunile prezentate spre sfârșitulul textului.

Finalul celor trei cuvinte-cheie „Mântuitorul sufletelor noastre”!

 „Mântuitorul” exprimă pocăința și ruga de cerere, invocând ajutorul și lucrarea Mântuitorului, fără de care nu putem face nimic (Ioan 15, 5). „Sufletelor” redă conștiinta legăturii noastre de dragoste cu sufletele celor adormiți, precum și nevoia și puterea mijlocitoare a rugăciunilor noastre pentru ei. „Noastre” - pluralul subliniază comuniunea și dragostea frățească pentru aproapele nostru, ne aduce aminte de porunca iubirii şi de începutul rugăciunii domnești Tatăl nostru).

   Avem rugăciunea, rămâne doar să ne mai și rugăm - cât de des și cum să o facem calitativ, vom încerca să aflăm în capitolul următor.

 

Prin cantitate spre calitate

           Așa cum toată istoria lumii încape tainic în aproape 34  de ani mesianici, adică ciclul complet de la Zămislire la Înviere, tot așa încap anii aceştia comprimați duhovniceşte în exact 34 de cuvinte în limba noastră românească frumoasă și bogată. Acestea, rostite de cel puţin 150 de ori într-o zi, înseamnă 5100 de cuvinte. Într-o lună sunt aproximativ 153.000, iar într-un an însumează peste 1.836.000 de cuvinte adresate Maicii Domnului. Poate fi mult, dar poate fi și puțin - totul depinde de sinceritatea și de smerenia inimii noastre. Însă, oricum, e mai mult decât nimic şi reprezintă un efort, un prim pas important.

           Știm cu toții că numărul are valoare, atât ca simbol dar şi ca semnificaţie şi cantitate. 34 este compus din două numere succesive crescătoare, ceea ce poate simboliza urcușul duhovnicesc. Adunate, 3+4 rezultă 7, număr care simbolizează perfecțiunea şi veșnicia. Şi numărul şi cantitatea sunt importante, totuși nu prin ele însele, ci ca mijloc spre a obține calitatea. În creștinism nu operăm cu formule magice, iar forma şi canonul exterior, ritualul şi numărul nu reprezintă scopul în sine, ci sunt doar vehiculul. În Predica de pe Munte, Domnul Hristos se oprește asupra calității rugăciunii ca factor necesar: „Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că-n multa lor vorbărie vor fi ascultate.”

           Așadar, rugăciunea trebuie făcută cu multă seriozitate și atenție nu doar formal. Nu cantitatea, ci calitatea rugăciunii conteaza la final. Totuși se pare că la calitate, de regulă, se ajunge mai ales prin cantitate. Cei mulți și neputincioși au nevoie de sârguință și osteneală. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Să nu părăseşti cantitatea, pentru că ea te duce la calitate”. Adică să zicem aşa, rugăciune cât mai multă, ca Dumnezeu, văzând sufletul sârguindu-se la rugăciunile astea, apoi îl înalță pe treptele celelalte.

           Spune mai departe Sfântul Ioan Scărarul: ”Cantitatea este pricina calității. Adică cea dintâi a celei de-a doua. Dar ai să spui asa: ”Bine, dacă trebuie să ajung la o rugăciune de calitate, trebuie să mai fac cantitatea?” Da! Să știi că această cantitate te duce spre calitatea rugăciunii. Numai cantitatea adică cea dintâi, este născătoarea celei de-a doua.

           Nimeni nu s-a rugat deodată cu calitate. Nimeni n-a ajuns pe treptele rugăciunii asa ușor, până ce n-a întrebuințat cantitatea, zile, săptămâni, luni, ani şi zeci de ani. Aceasta e regula și nu vorbim aici despre excepții care sunt și ele posibile. Sfântul Macarie Egipteanul zice şi el în Omilii:  „Eu stiu că nu știi să te rogi, dar îți dau un sfat: roagă-te, omule, cum poţi, dar roagă-te adeseori așa cum poţi tu”.

           În cazul nostru, aici, știm exact și cum și cât. Întotdeauna la performanță se ajunge cu mult antrenament, iar 34 de cuvinte, de 150 de ori pe zi, pe lângă canonul personal, reprezintă pentru început, tiparul şi durata unui antrenament de bun simț. Cu cât mai mult, într-o formulă scurtă, dar deasă, cu atât mai bine. Câtă vreme nu ne amăgim și știm ce urmărim prin rugăciune și facem asta cu sinceritate, perseverență și credință, toate sunt bune.

           În completare, Sfântul Dimitrie al Rostovului ne oferă câteva explicații esențiale, cu privire la rostirea rugăciunii și înțelegerea ei din perspectiva cantității și a duratei având ca reper îndemnul spre rugăciunea neîncetată.

Scurtă, deasă și neâncetată!

            „De la cei iscusiţi în cugetarea la Dumnezeu am aflat despre rugăciunea făcută cu mintea din inimă, că mai caldă şi de folos decât cea îndelungată este cea scurtă şi deasă. De altfel, şi cea îndelungată este foarte folositoare, însă doar pentru cei desăvârşiţi, nu pentru începători.

           În rugăciunea îndelungată, mintea omului care nu s-a obişnuit cu ea nu poate să stea mult timp înaintea lui Dumnezeu, ci de obicei, biruită de neputinţa omenească, se lasă furată de cele din afară, şi de aceea căldura duhului se răceşte repede. O asemenea rugăciune nu mai e rugăciune, ci doar tulburare a minţii ca urmare a abaterii gândurilor încolo şi încoace, lucru care se întâmplă atât în vremea cântărilor soborniceşti din biserică, cât şi în vremea pravilelor de chilie citite vreme îndelungată.

           Rugăciunea scurtă, dar deasă este mai statornică, pentru că mintea care s-a adâncit în Dumnezeu pentru scurtă vreme o poate săvârşi cu mai mare căldură. De aceea şi Domnul spune: „când vă rugaţi, să nu spuneţi multe” (Mt. 6, 7), fiindcă nu pentru multa grăire veţi fi ascultaţi. Şi Sfântul Ioan Scărarul învaţă: „Nu încerca să grăieşti mult, ca să nu se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. O singură spusă a vameşului L-a plecat pe Dumnezeu spre milostivire, şi o singură spusă a credinţei l-a mântuit pe tâlhar. Multa grăire la rugăciune împrăştie mintea în închipuiri, pe când puţina grăire ajută mintea să se adune.”

Se va găsi însă cineva care să spună: „De ce în Epistolii întâi către tesaloniceni Apostolul zice: neîncetat rugaţi-vă (I Tes. 5, 17)?” Pentru Scriptură este un lucru obişnuit să spună „întotdeauna în împrejurări ca, de pildă, acestea: preoţii intrau întotdeauna în cortul cel dintâi, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evr. 9, 6), adică intrau în toate vremile rânduite, nu tot timpul, zi şi noapte; adeseori, nu necontenit. Chiar dacă preoţi erau tot timpul în templu, păzind focul cel pogorât din cer ca să nu se stingă, totuşi făceau aceasta nu toţi odată, ci pe rând, precum stă scris şi despre Sfântul Zaharia, pe când Zaharia slujea înaintea lut Dumnezeu, în rândul săptămânii sale (Lc. I, 8).

           În chip asemănător trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, pe care Apostolul porunceşte să o facem neîncetat, fiindcă nu este cu putinţă omului să rămână în rugăciune, în aşa fel încât să nu o curme nici ziua, nici noaptea – căci doar trebuie vreme şi pentru alte treburi, pentru grijile cele neapărate ale gospodăriei, vreme pentru lucru, vreme pentru statul de vorbă, vreme pentru mâncat şi pentru băut, vreme pentru odihnă şi pentru somn. Aşadar, cum poate fi înţeleasă rugăciunea „neîncetată” altfel decât ca rugăciune deasă? Iar rugăciunea făcută des este socotită rugăciune neîncetată!

           Astfel, cuvintele multe nu sporesc rugăciunea ta scurtă, chiar dacă deasă. în Tâlcuirea la Evanghelia după Matei, Fericitul Teofilact a scris aşa: „Nu se cuvine a lungi rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des” şi: „Cuvintele de prisos la rugăciune înseamnă grăire în deşert”.

           În Omiliile sale la Epistolele Apostolului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie aşa: „Cine spune cuvinte de prisos la rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert” (Omilia a 24-a la Epistola către Efeseni, 6). Bine a zis Apostolul: „vreau să grăiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba” (I Cor. 14, 19), adică „mai bine fac către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare-aminte, decât să rostesc cuvinte nenumărate fără luare-aminte şi doar să umplu degeaba văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu.”

           Pe lângă asta, cuvintele apostoleşti de care am vorbit mai sus: „neîncetat rugaţi-vă” (I Tes. 5, 17) trebuie înţelese ca privind rugăciunea cea făcută cu mintea, fiindcă mintea poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi se poate ruga Lui fără încetare.

           Aşadar, începe acum, o, suflete, să te apuci puţin câte puţin de învăţătura care îţi e menită; începe în numele Domnului, după îndemnul apostolesc, care grăieşte aşa: „orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus Hristos” (Col. 3, 17), adică: „Faceţi totul cu gând bun şi nu numai din dorinţă de câştig, fie acesta şi duhovnicesc, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre să se preaslăvească numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.”

           Ce este, deci, rugăciunea? Rugăciunea este întoarcerea minţii şi a gândurilor spre Dumnezeu; a te ruga înseamnă a sta cu mintea ta înaintea lui Dumnezeu, a privi neabătut cu gândul la El şi a sta de vorbă cu El întru frică şi nădejde evlavioasă. Aşadar, adună-ţi toate gândurile şi, lepădând toate grijile lumeşti, tinde mintea ta către Dumnezeu.”

 

Pravila Bogorodișnaia după carte, versus 34 de cuvinte doar cu mintea

           Bogorodișnaia, ca şi practică de rugăciune, are un canon anume, cu o rânduială în care alături de cântarea arhanghelului sunt şi alte rugăciuni ajutătoare. Pentru a urma întocmai acest tipic este nevoie de o carte, iar asta în cazul unora poate deveni un soi de limitare, din lipsă de timp.

           Pentru a putea ține această rânduială, în situația mea, a fost nevoie să o transpun într-un soi de rugăciune a minții şi implicit asta a presupus o simplificare, o reducere la esențial. Dintre rugăciunile suplimentare le-am păstrat pe cele mai importante care sunt și repetitive în tipic, adică, Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, repetate de câte 3 ori la început fiecare, de 3 ori la mijloc şi de 3 ori la sfârșit, în cadrul unui total de 150.

           Asta înseamnă că începem cu Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, repetate de trei ori fiecare, apoi zicem de 50 de ori închinarea Arhanghelului, urmat din nou de Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, repetate fiecare de câte 3 ori. Apoi din nou de 50 de ori  „Născătoare de Dumnezeu” cu Tatăl nostru şi Ușa milostivirii, urmat de încă o serie identică, pentru a face cu totul 150 de rugăciuni.

           Rezultă, în total, trei serii de câte 50 intercalate la început, la mijloc şi la sfârșit de câte trei ori cu rugăciunile ajutătoare: Tatăl nostru şi Ușa milostivirii.

           Asta e varianta care prinde esențialul şi care funcționează perfect pentru cei care nu au timpul necesar să o practice cu cartea citind rugăciunea. Contează voința și dorința, motivate de dragostea specială pentru rugăciunea celor 34 de cuvinte.

           Tiparul şi forma exactă sunt de obicei recomandate şi binevenite reprezentând regula, dar atunci cand devin o piedică ele sunt depășite. Decât să pierd totul din cauză că nu pot respecta forma, accept să renunț la ea și adaptez lucrurile pentru a pune în practică o formulă funcțională.

           În cazul nostru, esențialul îl reprezintă închinarea Arhanghelului în formula celor 34 de cuvinte, completată de Rugăciunile începătoare, Tatăl nostru şi Troparele de umilinţă. Aceste două rugăciuni ajutătoare, ca niște stâlpi de hotar, ca niște turnuri de apărare, unesc şi fortifică întregul ansamblu de rugăciune.

           Acum aproape de finalul călătoriei, să lăsăm cuvintele explicative, teoriile şi orice știință deoparte și să facem loc minunilor. Am reușit până la urmă (nu ușor!) să selectez, din nenumăratele minuni ale Maicii Domnului, doar pe acelea care sunt direct legate de practica acestei rugăciuni a bucuriei.

           Cu emoție şi atenție vă rog să le parcurgem împreună. Veți înțelege din fapte mai mult decat am incercat eu să exprim în cuvinte. Cu siguranță, minunile sunt mult mai multe şi poate pe parcurs vom adăuga cu ajutorul vostru şi altele. Până atunci însă, să ne bucurăm împreună de minunile bucuriei.

Va urma