Prin Cancer de la moarte la Viata

Inviere din Zodia Cancerului 

Vom posta in continuare marturia unui om care a luptat ani la rand cu boala teribila numita cancer. Materialul a fost publicat in revista Lumea Credintei incepand cu numarul 105. Aceasta marturie este importanta mai ales prin aceea ca este marturisirea sincera a unui „condamnat la moarte”, care a trecut prin toate „chinurile” acestei boli pentru a intelege mai apoi, ca singura vindecare autentica este in final doar aceea care vine de la Dumnezeu.

Am cunoscut-o pe Ileana Gafton prin anul 2000, când ea, ca ziaristă cu experienţă, a fost delegată de ziarul Bună Ziua, Braşov să pună umărul la lansarea noului ziar Bună Ziua, Covasna. Ne-am simpatizat şi am rămas în legătură. Prietenia noastră a început brusc, la scurta vreme, atunci când ea, internată la Spitalul de Oncologie din Braşov, m-a sunat, spunându-mi diagnosticul. Despre ceea ce a urmat atunci, la finalul anului 2000, povesteşte chiar ea în paginile care urmează.

Au trecut de atunci mai bine de 11 ani, Ileana luptă cu boala care a recidivat în diverse forme, extrem de agresive, a trecut prin experienţe‑limită şi chiar prin moarte clinică, dar credinţa puternică în Dumnezeu a readus-o de fiecare dată la viaţă!

În 2006 a început pelerinajele externe cu Rusia, iar de atunci revine perio­dic în periplurile acestea duhovniceşti... În ianuarie 2008 a renunţat la planificata operaţie de cancer, pentru a veni în Ţara Sfântă şi în Sinai. După doar 2 luni, în martie 2008, s-a înscris în programul “Pe urmele Sfintei Familii în Egipt”, care cuprindea şi Sinaiul; îmi amintesc că am coborât dimineaţa împreună muntele sfânt pe care Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii, iar la un moment dat Ileana mi-a spus veselă: Îţi dai seama că acum 3 luni eu am fost programată la operaţia aceasta mutilantă, iar în intervalul ăsta am urcat şi coborât de două ori Sinaiul, pe picioarele mele?! 

În acel pelerinaj însă, într-o noapte, Ileana a făcut o criză atât de severă, încât eu, colega ei de cameră, am crezut că nu va mai apuca să vadă lumina zorilor. Am chemat un medic să o vadă, dar acesta, aflând diagnosticul, a ridicat neputincios din umeri. Cu o voinţă ieşită din comun, dimineaţa, în timp ce noi eram la micul dejun pe terasa vasului de croazieră care naviga pe Nil, Ileana a apărut în costum de baie şi s-a aruncat în piscină – după care, precum Pasărea Phoenix, şi-a revenit ca şi cum noaptea dinainte ar fi fost doar un vis urât! (Veţi înţelege, citind mărturia ei de acum, ce a însemnat gestul acesta!)

Prin vara aceluiaşi an m-a sunat şi mi-a spus: Maria, după prima urcare a Sinaiului, tumoarea, amplasată într-o zonă abdominabilă operabilă doar cu risc maxim, a stagnat, ceea ce medical este imposibil! După a doua urcare, a regresat cu 4 mm! Anul ăsta vreau să urc a treia oară Sinaiul! Aşa încât am reuşit să formăm împreună un grup de 10 persoane, cu care Ileana a mers în toamna lui 2008 din nou pe urmele paşilor Mântuitorului în Israel, iar la urmă a urcat Sinaiul – căci pentru ea, SINAIUL ESTE DĂTĂTOR DE VIAŢĂ (după a treia urcare, tumoarea a regresat cu încă 2 mm!).

Ileana Gafton revine periodic în viaţa mea, povestindu-mi chinurile, încercările extraordinare prin care trece în lupta ei cu boala, care încercări – toate! – nu sunt decât episoade ale întâlnirii ei cu Dumnezeu!

Acum, în martie 2012, am fost împreună din nou in Israel, iar la Mânăstirea Sf. Sava, din Pustiul Iudeii, am auzit-o exclamând: Aici este o putere extraordinară, vă spun eu, care am călătorit şi în cer, şi pe pământ! Şi cum pentru intervenţia directă a Domnului în viaţa ta este bine să depui mărturie, Ileana Gafton a acceptat să povestească cititorilor revistei Lumea Credinţei câte ceva din experienţele unui supravieţuitor prin credinţă! (Maria Chirculescu, Miriam Turism).

Cancerul: o călătorie prin urechile acului

21 decembrie 2000: o zi care părea la fel ca toate celelalte. Diferenţa o făcea faptul că aşteptam rezultatul unei „banale” biopsii, în urma unei operaţii făcute la sfârşitul lunii noiembrie a acelui an. Am plecat spre spital, însoţită de fiica mea, la vremea aceea în ultimul an de facultate. Spun aceasta nu ca să mă laud cu studiile fiicei, ci pentru a se înţelege momentele pe care le-a trăit, mai târziu, într-o perioadă importantă a vieţii ei. Deşi eram o fire extrem de pozitivă, Îl vedeam pe Dumnezeu deasupra capului meu, în cer, şi Îl simţeam că intră în sufletul meu de câte ori Îl chem. Şi acum, când mă îndreptam spre spital, simţeam că trebuie să apelez la El, dar fără să ştiu de ce. Ajunsă faţă în faţă cu medicul chirurg, acesta ţinea în mână o coală de hârtie, un rezultat, care ştiam că este al meu şi, după faţa pe care o făcea doctorul, simţeam că nu este în regulă. Am întrebat care este rezultatul biopsiei, iar doctorul, înghiţind în sec, mi-a spus că nu este bine şi că ar trebui ca, în cel mai scurt timp, să mă reopereze. Hotărâtă fiind din fire, am solicitat documentul. Ochii mi-au alergat pe literele care formau cuvinte. Mintea s-a pus pe treabă, a început să gândească şi mi-a transmis în corp un fior greu de stăpânit. Cancer cu metastază, în fază terminală! Din ochi mi-au ţâşnit lacrimi de foc, întreg trupul s-a învolburat şi o traumă dureroasă m-a cuprins ca într-un cleşte. Au început întrebările să-mi joace în minte şi să doresc să primesc răspunsuri de la Dumnezeu: „De ce mie să mi se întâmple acest lucru?!”, „Cu ce am greşit?!”… şi să închei prin banala sintagmă: „Nu merit asta!”. Erau întrebări fireşti la acea vreme, pentru că nu ştiam să îmi răspund că ştie Dumnezeu de ce ni le dă şi că toate au un rost. Una peste alta, am plâns 48 de ore, fără să mă opresc, deoarece am făcut un şoc. Am pus mâna pe telefon şi am sunat o prietenă, care avea strânse legături cu Dumnezeu, cunoştea rânduiala bisericească şi făcea pelerinaje. Este vorba de Maria Chirculescu, care la rândul ei a trecut prin multe experienţe ale vieţii şi L-a aprofundat pe Dumnezeu, într-o relaţie firească, despre care şi eu ştiam, dar nu şi cum. Ea mi-a dat un număr de telefon al unui terapeut de la Bucureşti, un om cu cabinet, îmbunătăţit în ale credinţei şi care era de mare ajutor unora ca mine. L-am sunat şi, în hohote de plâns, i-am spus ce am păţit.

Plâns bun şi plâns rău

Terapeutul, vădit încurcat de situaţia în care-l pusesem, s-a străduit să mă liniştească. Mă plimbam ca o nebună, înainte şi înapoi, fără să-mi treacă prin urechi şi să-mi ajungă la suflet vorbele celui aflat la capătul celălalt al firului. Ştiu că mi-a vorbit de Dumnezeu, mi-a spus să am încredere în El, mi-a explicat că în faţa lui Dumnezeu totul este posibil şi să nu disper. De aici şi până la a face – adică a crede – mai aveam de parcurs nişte paşi. Paşi nu pe pământ, pentru că mai târziu nici măcar nu am mai putut merge, ci paşi în sufletul meu, pentru a mă descoperi cu atenţie şi înţelepciune. Da, înţelepeciune! Pentru că poţi să fii cât de inteligent, să te crezi un vârf al cunoaşterii, dacă nu ai înţelepciune, nu ai nimic.

Aşadar, ascult vorbe despre Dumnezeu, despre ce înseamnă să ai o boală şi ce înseamnă să te vindeci prin acea boală. Este vorba despre medicina nouă, recunoascută de mulţi savanţi şi medici prestigioşi, vârfuri în domeniu. Dar asta aveam să înţeleg mai târziu, după îndelungi suferinţe, dureri fizice şi psihice şi mutilări interioare şi exterioare. Terapeutul insista: roagă-te şi strigă-L pe Dumnezeu, pentru că El te aude! Vezi că există plâns bun şi plâns rău! Plânsul bun este atunci când te descarci sufleteşte, îţi pare rău că ai greşit, te smereşti şi simţi nevoia unei uşurări interioare. Plânsul rău, aşa cum îi spune şi numele, vine de la cel rău, te chinuie, îşi lasă o traumă în suflet, nu te poţi elibera, nu te poţi opri din plâns şi este ca o boală, care vine şi se aşază peste boala pe care o ai. De aici tot răul şi furia ta de plâns. Trebuie să te opreşti! Cu toate acestea, nu puteam să mă stăpânesc şi plânsul a continuat toată ziua, toată noaptea şi a doua zi. Am revenit cu telefonul, fiind în aceeaşi stare. Terapeutul a scos tot ce este mai bun din el şi mi-a mărturisit că se află la domiciliul său şi că va pleca la cabinet, pentru a se concentra în locul special amenajat pentru pacienţi. M-a rugat să revin peste o jumătate de oră şi să reluăm discuţia. Aşa am procedat şi îndrumările au continuat prin telefon. În cele din urmă, terapeutul mi-a recomandat să intru la baie, să dau drumul la apă în chiuvetă, să îmi dau cu apă rece pe faţă şi să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă vindecă şi apei vieţii că mă curăţă de supărare, de boală şi de dureri. Nu-mi venea să cred că îmi recomandă aşa ceva! Altele îmi erau aşteptările… Nu-mi venea să intru în nici o baie şi nici să-mi dau cu apă rece pe faţă. Nici măcar nu-mi venea să intru în casă, să apăs clanţa la uşă şi să mă ating de vreun lucru. Parcă toate veneau împotriva mea şi îmi făceau rău. Orele s-au scurs dramatic. M-au cocoşat şi duceam în spate un pietroi mult mai mare decât puteam să-l ţin fizic. M-am încovoiat şi am simţit că mor. Atunci un gând m-a străfulgerat: dacă nu o să mor de cancer, atunci voi muri din cauza plânsului care m-a istovit. Aşa se face că mă îndrept spre baie, învârt robinetul, aud jetul apei, fac pumnii căuş şi azvârlu cu apă pe faţă, într-o furie nebună, de am stropit totul în jur. Deşi eram udă leoarcă, nu am putut să mă opresc şi am continuat să mă ud şi, dintr-o dată, mi-am adus aminte de Dumnezeu şi L-am strigat: Doamne, ajută-mă şi pe mine, păcătoasa, şi opreşte plânsul acesta despre care am aflat că este rău! Este rău Doamne, pentru că mă omoară. Ajută-mă, deci, aşa cum ştii Tu, şi cruţă-mă! Aşa se face că, după 48 de ore, m-am oprit din plâns.

În aşteptarea Crăciunului

Fiica mea a preluat întreaga dramă, fără să aibă vreo vină. Am plecat, la braţul ei, de la medic, după ce hotărârea a fost luată, adică imediat după Crăciun şi Anul Nou mă voi interna în spital şi voi suferi o nouă intervenţie chirurgicală, complexă, care va fi riscantă. Aşadar, viitorul nu era prea strălucit. Riscurile anunţate de specialist ne-au creat o stare sufletească jalnică. Ne priveam una pe alta şi încercam fiecare să fim mai indulgente şi să ne arătăm afecţiunea. Eram foarte unite. Relaţia mamă-fiică era una demnă de invidiat, motiv pentru care susţinerea era reciprocă şi maximă. Numai că venea Crăciunul şi cum omul e mai sensibil în preajma sărbătorilor, suferinţa era la cel mai înalt nivel. Mai mult, conform diagnosticului, forma de cancer identificată în  biopsie era una dintre cele mai agresive. Medicul mi-a spus că pot să trăiesc trei zile sau trei săptămâni, dacă nu apar complicaţii. Ce să faci în trei zile sau în trei săptămâni?! – m-am întrebat eu. Nu ştiam ce să fac! Mi-am dat seama că pot să mor sau să trăiesc. Şi am ales să trăiesc!

Cum rezultatul biopsiei a venit pe 21 decembrie, cu trei zile înainte de Ajunul Crăciunului, pregătirile erau în toi. Mie, împreună cu familia mea, îmi plăcea să respect sărbătorile creştine, cu obiceiuri şi tradiţii, adică cu brad de Crăciun, cu cadouri şi toate cele. Mi se părea că aceste îndeletniciri dau substanţă evenimentului. Mai târziu am înţeles că „substanţa” nu constă în aceste obiceiuri, ci faptul că Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare bucurie, care a schimbat lumea.

După ce casa a fost curată, bucatele tradiţionale puse pe masă, bradul împodobit, iar cadourile pentru fiecare au fost aşezate cu grijă sub pomul de Crăciun, s-a trecut la momentul imortalizării sărbătoririi Crăciunului. Prost moment! Explicaţia e simplă, dar dureroasă. Toţi aveam lacrimi în ochi, ca şi cum ar fi ultimele fotografii cu mine în familie. Asta ne-a trecut prin gând la fiecare. A fost o probă de rezistenţă. Încercam să ne abţinem să nu plângem şi făceam eforturi pentru a depăşi acest episod. Cu toate acestea, nu am reuşit, pentru că sufletele ne erau vraişte. Eram distruşi. Tot eu am fost cea care am zis: „Haideţi să mâncăm şi să ne adunăm puterile pentru a reuşi să ne purtăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic!”. Chiar dacă am făcut faţă, nu pot descrie în cuvinte starea sufletească ce ne încerca pe toţi. Mai erau şi părinţii, de care m-am ascuns cu aşa un diagnostic şi am căutat să le povestesc că am o problemă de sănătate, dar care poate fi depăşită.

A urmat Anul Nou. Altă dandana. Eu, care am fost o fire veselă şi mi-a plăcut să petrec momentul trecerii între ani, ca să am parte de bucurie tot anul care vine, de data aceasta am vrut să fiu singură. Singură, doar eu şi Dumnezeu. La ce m-am gândit nu are rost să descriu în acest material, dar pot să vă spun că am încercat să-mi pun ordine în viaţa pământească şi să-mi fac un testament. Nu legalizat, motiv pentru care am chemat o prietenă apropiată familiei, căreia i-am povestit ce are de făcut după ce eu nu voi mai fi. Probabil că a întărit-o Dumnezeu, deoarece m-a scultat cu atenţie şi mi-a promis că se va strădui şi va transmite mai departe hotărârile mele. Aşa a trecut noaptea dintre anii 2000‑2001.

Pe 2 ianuarie mi-am făcut băgăjelul, mi-am luat la revedere de la familie şi, pe dimineaţa, eram internată în spital. După pregătirile preoperatorii, pe 5 ianuarie am fost operată la Braşov de un specialist asistat de un medic de vârf, somitate în Bucureşti. Mi s-a explicat că s-ar putea să nu supravieţuiesc operaţiei. Cu toate acestea, Dumnezeu m-a ajutat, m-am trezit şi, în loc să mă fac bine, au survenit complicaţii. O echipă medicală a făcut tot ce este posibil pentru a-mi salva viaţa.

Plimbarea prin cer

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am beneficiat de tot ce se poate în instituţia sanitară braşoveană. Aveam o rezervă, singură, la parterul spitalului. Îmi era foarte rău şi nici măcar nu ştiam care este numărul salonului în care mă aflu. Ştiu doar că accesul era sever, motiv pentru care fiica mea ajungea greu la mine. Aveam un furtun pe nas, pentru că făcusem ocluzie intestinală după operaţie. Vomitam cantităţi impresionante. Găleţi întregi adunau un lichid verzui, puturos, pe care îl eliminam pe gură. Îmi era ruşine de personalul medical, pentru că miroseam urât. Asistentele deschideau ferestrele pentru a aerisi încăperea. Simţeam cum mă sting şi totuşi eram în viaţă. Aveam dureri mari şi mi se făcea morfină, alături de alte tratamente. Am început să mă rog la Dumnezeu o singură rugăminte: să se termine odată! Eram împăcată cu mine, cu soarta şi aşteptam sfârşitul. M‑am trezit, într-o zi, că a venit la mine instalatorul spitalului. Fiica lui era medic în spitalul în care eram internată. A auzit de la ea despre o femeie care îşi dă sfârşitul. Era vorba despre mine şi nu ştiu cum (acum ştiu) a vrut să mă cunoască. Când a intrat în salon, s-a aşezat în genunchi în faţa patului meu şi mi-a spus: „Doamnă, imaginaţi-vă că vă prindeţi de braţul lui Iisus Hristos şi vă ridicaţi!”. Eu, printre furtunaşe, perfuzii şi păr încâlcit, i-am răspuns: „Cruţă‑mă, domnule, şi lasă-mă să mă duc!”. Omul a insistat şi a repetat de nenumărate ori acelaşi lucru. Apoi a plecat. Sigur că era un om credincios, pe care l-a trimis Dumnezeu să-mi transmită mesajul Lui. Atunci nu am înţeles şi, muribundă fiind, nu aveam nici un chef. Nu mai voiam nimic!

O prietenă s-a gândit la mine în tot acest timp. Fiica mea a venit la mine la spital şi mi-a adus bax-uri de ciocolată şi cartuşe de Kent. Aşa am avut să dau în stânga şi în dreapta celor ce mă îngrijeau, drept recompensă pentru putorile inhalate, emise de trupul meu. Am întrebat-o de unde are aceste produse şi ea mi-a spus că a sunat cineva la poartă, erau doi bărbaţi care aveau pentru ea un pachet. Când a desfăcut pachetul, în interior erau mai multe ruduri de salam, câteva roţi de caşcaval, bax-urile cu ciocolată şi cartuşele de Kent! I-a întrebat de la cine provin acestea, ca să ştie şi să mulţumească. Oamenii au răspuns că ei fac doar acest comision şi, în rest, nu au spus nimic. Aşa că nu am aflat de la cine erau aceste produse decât după patru ani. Se pare că şi de data aceasta Dumnezeu a avut grijă de mine, într-un moment în care fiica mea era studentă, aveam cheltuieli, iar eu nu puteam să lucrez, fiind în spital.

Un alt moment petrecut în rezerva spitalului a fost atunci când, într-o seară (am realizat eu că era seară, pentru că nu mai ştiam când e zi şi când e noapte) am auzit asistentele vorbind pe la uşi că doamna de la rezerva numărul 5 în noaptea aceasta îşi va da duhul. Eu am auzit aceste vorbe şi, pentru că de la salonul de alături se auzeau nişte vaiete sfâşietoare, ce aparţineau unei femei, m-am gândit că acea femeie urmează să îşi dea duhul, şi atunci m-am rugat pentru ea. Doar mai târziu am aflat că eu eram femeia din salonul numărul 5!

În acest salon am trăit cea mai interesantă experienţă a vieţii mele, şi anume am făcut stop cardiac. Aşa am văzut că există Dumnezeu şi din acel moment întreaga mea viaţă s-a schimbat, pentru că, după ce am urcat în cer, m-am întors. Nu am trecut prin nici un tunel, aşa cum au spus unii, dar am urcat pe nişte trepte, care nu existau, dar le simţeam sub picioare, urcam într-un alb, ca într-o ceaţă, şi în mijlocul cerului era o încăpere care avea o uşă. Am deschis uşa şi înăuntru se aflau nişte personaje sub forma unor călugări alungiţi, filiformi, care stăteau unii lângă alţii, în rânduri perfecte, militare, şi care au întors capul spre mine, cu gurile căscate şi ochii holbaţi. Atunci i-am întrebat: „Ce faceţi aici?”. Ei nu mi-au răspuns, dar lucrau ceva cu mâinile, asupra unui trup. Eu i-am certat, întrebându-i: „Voi încă Îl mai chinuiţi pe Iisus?!”. Am trântit uşa, m-am întors şi am plecat. M-am întors în corp, cu acelaşi ţipăt cu care vin pruncii pe lume.

Chemoterapia şi şocul psihic

Reajunsă în trup, mă simţeam micuţă, firavă, deşi sunt o persoană înaltă. Este adevărat că am slăbit în 10 zile 18 kilograme. Mă gândeam că această stare îmi dădea senzaţia de persoană mică. Fiica mea a venit la mine, iar eu i-am spus că se apropie sfârşitul, că îmi pare rău şi că nu pot să fac nimic. Ajunge! Ea mi-a răspuns că vede în ochii mei o licărire, o schimbare, şi că toate acestea îi dau o senzaţie de speranţă. Nu am crezut-o, dar am realizat că lipseşte de la cursuri şi i-am spus că este foarte important pentru mine să-şi termine facultatea. Mai avea doar trei examene şi era absolventă. A înţeles şi a plecat, spunându-mi că va reveni şi că era sigură că voi scăpa. Nu concepea altfel.

Într-adevăr, după acest episod, am început să produc şi să vărs tot mai puţin lichid. Mi-am imaginat că mă prind de braţul lui Iisus Hristos, că mă ridic şi că zbor. Nu este nici un moment de nebunie, ci mi-am folosit mintea şi credinţa, doar mă plimbasem prin cer şi nu mai aveam cum să mă îndoiesc. Există Dumnezeu! După 10 zile de zbatere între viaţă şi moarte, am scăpat de ocluzia intestinală şi apoi m-am ridicat din pat. Medicii m-au transferat la un etaj superior, pentru a începe tratamentul cu chemoterapie. Când am ieşit pe uşă, am închis-o şi atunci am văzut că am stat la rezerva numărul 5 şi că eu eram persoana pentru care m-am rugat, iar doamna de alături era bine-mersi, nu avea probleme atât de grave ca mine, din câte am înţeles de la asistente.

Am început să fac prima şedinţă de chemoterapie, într-o miercuri, fapt ce trebuia repetat lunar, la un interval exact de timp şi la aceeaşi oră. A urmat pregătirea medicală, după care administrarea durului tratament. Nimeni nu te pregăteşte psihic pentru şocul pe care ţi-l produce această terapie. Mi s-a spus doar că peste exact 3 săptămâni îmi va cădea părul. Eu aveam un păr lung, frumos, la care ţineam mult. Tratamentul mi-a provocat reacţii adverse, stare de greaţă şi vomă. Vă imaginaţi că pe două intervenţii chirurgicale proaspete trebuia să mă forţez să vomit. Aveam un rău în tot corpul. Am scăpat şi de asta şi am ajuns acasă, dar medicul a făcut greşeala să-i spună mamei mele să se aştepte la ce este mai rău şi să se pregătească pentru sfârşit. Aşa am aflat că mi-au cumpărat mormânt, că au turnat margini de beton şi că au pus o cruce frumoasă din marmură! Nu mi-a căzut bine, dar am încercat să nu bag în seamă acest „mic” detaliu, care ar fi devenit „locul de veci”. Lumea dorea să mă viziteze din compasiune şi din respect. Mare prostie şi pentru unii, şi pentru alţii, deoarece nu voiam să mă vadă nimeni, fiind doar piele şi os. Apoi, într-o zi, când m-am dus să mă spăl pe cap, m-am trezit că rămân cu podoaba capilară în mână, ceea ce mi-a provocat un adevărat şoc. Nu voiam să mă vadă membrii familiei, nici măcar fiica mea. Nu am mai vrut să ies din baie. O clipă de inspiraţie a salvat situaţia, deoarece fiica mea a luat maşina de tuns, pe care o aveam în casă, şi a spus că dacă nu ies din baie şi nu accept situaţia atunci ea se va tunde zero. A băgat maşina în priză şi când i-am auzit zgomotul am deschis uşa, cu un prosop înfăşurat pe cap. Am avut o discuţie interesantă, care m-a pus pe gânduri şi care mi-a demonstrat că nu contează cât de lung ţi-e părul, ci cum gândeşti…

Hrană fără foc

Starea mea de sănătate era precară. Ajunsesem să am 42 de kilograme şi stăteam la pat. Nu puteam să ies afară din casă. Mă uitam pe după perdele la terasa pe care mi-o construisem cu câţiva ani în urmă. Îmi doream să ies pe terasă, să mă bucur de ultimii fulgi de zăpadă şi să savurez venirea primăverii. Mi-am imaginat că am un batic alb pe cap, sofisticat, ochelari de soare şi că arăt foarte bine. Întotdeauna mi-a plăcut să mă aranjez şi să mă port între modern şi sport. Aveam 44 de ani şi mă gândeam că acum ar fi fost momentul meu. Nu eram nici prea tânără, nici prea bătrână. Ar fi trebuit să fiu o femeie în  plină putere. Mi-am imaginat că zbor, că ies, că mă plimb, că sunt pe un iaht, că simt briza mării şi sunt fericită în sufletul meu. Îmi place să scriu, iubesc cultura şi tot ce a creat Dumnezeu. Simţeam că merit să mă mai bucur de viaţă. Am trecut la un regim sever. Nu puteam mânca absolut nimic. Nici apa nu era bună, nu avea gust, nu-mi dădea senzaţia de saţietate.

Dacă tot nu mâncam nimic, atunci am început să aplic tratamentul cu hrană fără foc. Şi un ceai îl pui pe foc, dar eu am auzit de orzul verde, aloe şi cătină. Am început să iau câte o lingură de orz verde, una de cătină şi una de aloe dimineaţa, la prânz şi seara. Atât. Asta timp de câteva săptămâni. Apoi am auzit de o reţetă cu 13 portocale mari, şase grapefruituri şi şase lămâi. Le-am decojit, am făcut din ele un suc natural şi au rezultat în jur de doi litri de suc. Doar pe acesta îl beam într-o zi, fără să mănânc altceva.

Apoi a venit primăvara şi în grădină au dat mugurii în ram. Luam câte un mugure şi spuneam că are viaţă şi iau viaţă. Am făcut apoi salată de crudităţi: morcov ras, măr ras şi ţelină. Mâncam această salată şi timp de încă 5 săptămâni am mai pus apă pe morcovi şi beam zeama. Aşa am trăit din ianuarie până în ziua de Paşti. Culmea este că, între timp, m-am ridicat din pat şi am început să umblu, iar de Paşti, după ce am mers la Înviere, am venit acasă, am ciocnit ou roşu, am mâncat miel. Am vorbit cu Dumnezeu şi i-am zis că nu voi mai mânca carne niciodată în viaţa mea, doar peşte, ocazional şi miel, de Paşti, dar doar dacă îmi aduce cineva, fără să cumpăr eu. De atunci au trecut 11 ani că nu mănânc carne – şi uite că trăiesc.

Chelia, peruca şi pălăria

După ce m-am ridicat din pat, am reînvăţat să merg, am început să fac gimnastică, să-mi activez muşchii şi să ies în curte. Când m-am simţit pe picioarele mele, primul drum l-am făcut la un magazin cu peruci. În casă aveam deja fel de fel de eşarfe, bascuri, pălării şi ingrediente care să mascheze chelia. Sunt o persoană cunoscută în oraş şi nu doream să mă vadă şi să mă recunoască nimeni. Stâlpul meu era fiica mea, care mă încuraja şi îmi explica că sunt o persoană care ar fi fost în stare să se tundă zero, doar pentru că aşa vreau eu. Aşa că trebuie să o iau ca atare şi să înfrunt gândurile apăsătoare. Ajunsă la magazinul cu pricina, am răscolit toate perucile. Mi se părea că nici una nu mi se potrivea şi că nu mă reprezintă. De fapt, nu mă regăseam sub acea perucă. Mi se părea un fals grosolan, o minciună şi o mare prostie. Totuşi, în cele din urmă, am găsit ceva parcă mai apropiat firii mele. Mi-am aşezat-o pe cap, m-am uitat în oglindă şi am izbucnit în plâns. Îmi venea s-o calc în picioare, să mă trântesc de pământ sau să fug unde oi vedea cu ochii! Fiica mea mi‑a spus că nu plecăm de aici fără perucă. Trebuia s-o ascult. Nu avea nici o vină că trăieşte astfel de momente, în loc să se bucure de frumuseţea vârstei ei. Nu am vrut să ies din cabina de probă şi ea făcea ture cu perucile de la stand la cabină. Am rămas cu cea care era mai aproape de adevăr. Cum eram cheală, nu aveam de ce să o prind şi mi-a venit ideea să pun peste ea o pălărie modernă, iar pălăria s-o strâng cu o eşarfă colorată, ce putea fi schimbată în funcţie de îmbrăcăminte. M-am gândit dacă ce fac eu e plăcut lui Dumnbezeu şi mi-am spus că Dumnezeu e milostiv şi se foloseşte de orice mijloace ca eu să mă refac. Aşa că am plecat cu chelia, peruca, pălăria şi eşarfa – şi am înfruntat lumea. Dacă tot vorbim de lume, atunci trebuie neapărat să spun că lumea mi-a zis că mi-am schimbat… look-ul.

Renunţarea la chemoterapie

Deşi mi-au fost prescrise, în prima fază, 6 şedinţe de chemoterapie, am făcut doar 3 sau 4, nu mai ştiu exact, pentru că îmi era rău şi aveam scăpări de memorie. De fiecare dată, după ce făceam perfuzia buclucaşă, pentru că e o perfuzie nenorocită, vărsam şi îmi era şi mai rău. Mi-am dat seama că oricum mor şi am ales că atâta cât mi‑a mai rămas de trăit să suport cât mai puţine lucruri care îmi făceau rău. Tot în preajma Paştilor, e un moment de referinţă pentru mine, când am fost să fac ultima şedinţă de chemoterapie, m-am internat în spital şi am fost repartizată la un salon, la etajul 7. Asistentele mi-au propus să mă mute cu un etaj mai jos, ca să fiu uşă în uşă cu cabinetul lor, în caz că apare ceva neprevăzut. În momentul în care am coborât scările mi-a venit un gând şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un semn dacă e bine sau nu să fac acest tratament dur. Am ajuns în salon, m-am aşezat în pat, au venit asistentele şi specialistul în oncologie, mi-au pus perfuzia şi am privit cum lichidul se scurge pe furtunaşul perfuziei până ajunge în venă. Atunci m-am gândit la cei care sunt condamnaţi la moarte prin injectare letală. Nici nu am terminat bine gândul şi am simţit o durere în capul pieptului şi o energie puternică, care îmi smulge sufletul. Dintr-o dată eu priveam de sus personalul din salon, care se agita. Unii intrau, alţii ieşeau şi alţii fugeau. La un moment dat am văzut-o pe fiica mea că stă pe marginea patului meu. După un timp, le-am vorbit: De ce vă agitaţi aşa?! Personalul medical era să cadă din picioare şi mi-au spus că i-am îngrijorat cumplit. De fapt, făcusem un stop cardiac care a durat între 8.30 şi 10.30. Personalul medical o sunase pe fiica mea să vină urgent la spital, că e ceva grav. Ea, în tot acest timp, a reuşit să se îmbrace şi să parcurgă drumul până la spital, fiind deja lângă mine când mi-am revenit.

Mi-am adus aminte de gândul care mi-a venit când coboram scările şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un semn dacă să mai fac sau nu această chemoterapie. Din acel moment am hotărât că nu voi mai face niciodată, orice ar fi şi oricât ar insista medicii. Am înţeles că singura nădejde rămâne în Dumnezeu, în rugăciune şi credinţă.

După un timp m-am dus la medic, însoţită de o prietenă, pentru a-mi întocmi dosarul medical. Până atunci nu făcusem nici un demers timp de aproape 6 luni, pentru că necesita multă umblătură, stat la rând şi putere, iar eu nu eram în stare de aşa ceva. Înainte de a pleca de acasă, m-am îmbrăcat frumos, mi-am pus peruca pe cap, pălăria şi eşarfa şi cioc-cioc la uşa medicului care m-a operat. Am deschis uşa, am intrat şi medicul era să cadă de pe scaun, a făcut un şoc de parcă ar fi văzut un mort înviat. I‑am spus că eu sunt, domnule doctor, şi că am venit să mă vedeţi. Atunci doctorul mi‑a spus că arăt extraordinar de bine, că nu-i vine să creadă, că el nu s-a înşelat în ceea ce priveşte diagnosticul şi m-a întrebat ce am făcut şi cum am reuşit. Eu i-am răspuns: cu rugăciune, încredere în Dumnezeu şi multă imaginaţie pozitivă. Şi cum speranţa moare ultima, doresc ca nimeni să nu şi-o piardă, să treacă prin urechile acului, să parcurgă drumul îngust şi anevoios, la capătul căruia sigur se află Dumnezeu.

21 decembrie 2000: ziua în care rezultatul biopsiei m-a lovit ca un trăznet în moalele capului – cancer cu metastază în fază terminală. Am povestit, pentru a lăsa mărturie, şocul prin care un pacient trece la aflarea unei astfel de veşti. Primul trimestru a făcut ca viaţa mea să atârne de un fir de păr şi să trec prin urechile acului – şi de fiecare dată acestea să mi se pară mai strâmte. Deşi începusem tratamentul cu chemoterapie şi am făcut doar trei şedinţe, în perioada ianuarie-aprilie 2001, am încercat diferite tratamente alternative, inclusiv începerea unei alimentaţii cu hrană vie, vegetală. Rezultatul a fost unul singur: doar bunul Dumnezeu m-a ajutat să scap de marea încercare şi să fac faţă traumelor generate de durerile fizice şi psihice. De ce spun aceasta? Singura explicaţie logică a fost acest răspuns, care nu a venit uşor, ci în timp, după multe alte încercări cauzate de boală. Aş vrea să încep prin a spune că am fost nevoită să mă agăţ de braţul lui Iisus Hristos, să mă ridic din pat şi să umblu. Nu am avut de ales, deoarece nici un medic, nici un preot, nimeni nu mi-a dat vreo şansă.

Alergatul după ureche

Cum se întâmplă de fie­care dată când un pacient e diagnosticat cu cancer, apare imediat şi cuvântul „incurabil”. Aşadar, mintea fuge imediat spre un alt cuvânt, şi anume „moarte”, cuvânt aducător de agitaţie şi gânduri negre. De aceea, în timp, am devenit o luptătoare împotriva cuvântului „incurabil”, folosit de medici. Nu a fost uşor, deoarece fiecare oncolog şi alţi medici de diferite specialităţi au făcut tot posibilul să mă convingă că această boală e incurabilă,  Lupta mea a fost una pe viaţă şi pe moarte, de data aceasta nu cu boala în sine, ci cu medicii, pe care i-am rugat frumos să nu mai folosească acest cuvânt, pentru că mă deranjează nu numai pe mine, ci şi pe familia mea. De asemenea, le-am sugerat să spună dacă a existat un singur pacient care a supravieţuit, deci care a învins boala. Nici unul nu a vrut să‑mi dea un astfel de exemplu şi au dat din umeri, sugerându-mi că nu mai e nimic de făcut. Fiind disperată, am început să mă documentez pe internet, să caut fel de fel de cărţi în care să fie explicată această boală „incurabilă”, să iau revista Formula AS, în care apăreau fel de fel de terapeuţi de medicină alternativă, să umblu pe la preoţi, biserici şi mănăstiri. Toate acestea nu au făcut decât să mă obosească, să mă  deruteze. Voiam cu toată fiinţa mea să fac ceva şi să mă salvez, numai că toate aceste informaţii s-au învălmăşit în capul meu într-un moment în care eram bolnavă, şubrezită, deprimată, trăgând să mor. Am încercat să fiu selectivă şi am ajuns la concluzia că a şti să selectezi informaţia e cel mai greu. Aşa că am început să mă rog din nou la Dumnezeu, să-mi arate prin instinct ce să fac. Bineînţeles că am ales mai întâi calea bisericii şi am vorbit cu nişte cunoştinţe care au venit, m-au luat în braţe, m-au băgat în maşină şi am luat drumul bisericii din Malnaş, unde auzisem că e un preot cu har. Nu l-am cunoscut până în acel moment. Am ajuns în faţa lui spăşită, cu gânduri bune şi plină de speranţă. Preotul, când m-a văzut, mi-a spus: „Asta înseamnă moarte!”. Cuvintele m-au lovit ca un pumn în capul pieptului. Nu ştiam ce să fac, nici să plâng, nici să vorbesc, aşa că am rămas stană în faţa lui. La un moment dat mi-a venit în minte Biblia şi pildele lui Iisus Hristos, am simţit în sufletul meu o revoltă, i-am spus preotului că aş fi preferat să îmi dea speranţă şi am refuzat să accept cuvintele „Asta înseamnă moarte!”. Am plecat deznădăjduită şi m-am închis în mine. Iar însoţitorii mei erau blocaţi şi se simţeau prost, pentru că nu ştiau ce să mai zică.

O altă întâmplare nefericită mi s-a întâmplat la un alt drum, când am plecat la Breaza, unde am auzit că nişte americani ar fi făcut un sanatoriu pentru „bolnavii incurabili”, care aveau parte de un tratament special, cu alimentaţie sănătoasă şi rugăciune. Am ajuns acolo, am luat legătura cu directorul sanatoriului, i-am arătat documentele medicale, inclusiv cele două biopsii (una cu cancer cu metastază în ligamentul larg, cu afectarea celorlalte organe, şi cealalată cu metastază peritoneală, ca rezultat al celor două operaţii din urmă cu 1-2 luni). Directorul s-a uitat la mine, şi-a aruncat ochii pe documentele medicale şi mi-a spus că nu mă poate primi decât peste 3 luni, când va avea locuri. Am solicitat să mă primească totuşi şi să beneficiez de tratamente alternative, deoarece însoţitorii mei erau dispuşi să îmi închirieze o cameră într-o casă dn imediata vecinătate a sanatoriului. Directorul mi-a spus sec că îi pare rău, dar nu poate să-mi aprobe acest lucru: „Îmi pare rău, dar până peste 3 luni sigur nu veţi mai ajunge să veniţi la noi”. Adică mi-a sugerat că nu voi mai trăi până atunci. Vă daţi seama că m-am uitat în ochii lui fix, am zâmbit şi am simţit că pe mine mă va ajuta Dumnezeu şi am realizat că am o linişte interioară. Am început să mă călesc cu astfel de veşti şi m-am gândit că trebuie să mă rog la Dumnezeu. De altfel, şi medicii mi-au spus că pe ei „problema” îi depăşeşte şi că le pare rău, dar numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. Aşa că am realizat că omul numai când nu are de ales Îl strigă pe Dumnezeu şi se agaţă de El. Nu există altă cale: ori crezi, ori te îndoieşti. Dacă te îndoieşti cât de puţin, atunci pierzi totul, inclusiv viaţa. Eu l-am ales pe Dumnezeu şi am mers pe mâna Lui, iar rezultatele n‑au întârziat.

Cântecul din fluierul piciorului

Eram în toiul tratamentelor cu chemoterapie. Îmi era rău, vărsam şi eram slăbită. Îmi căzuse părul, eram cheală ca în palmă. Mi-am pus peruca pe cap şi am acceptat să merg să fac câteva şedinţe la o doamnă bioenergeticiană, pe care-o cunoşteam din copilărie. Am auzit de ea după mulţi ani şi nici nu am ştiut că a ajuns bioenergetician. Dacă mă întrebaţi acum cine mi-a zis de ea, nici nu-mi amintesc. I-am povestit situaţia mea. M-a consultat atent şi am auzit, în sfârşit, cuvintele pe care doream cu atâta ardoare să le aud: „Vei trăi cel puţin până la vârsta de 60 de ani!”. Nu-mi venea să cred şi, sincer, în sinea mea mi-am zis că bate câmpii. Am întrebat-o de unde ştie şi mi-a spus că aude… cântecul din fluierul picioarelor! Am rămas cu gura căscată, pentru că n-am ştiut că-n fluierul piciorului poate exista un cântec, gând ce i l-am mărturisit. Atunci ea mi-a spus că de aceea se numeşte fluierul piciorului, pentru că fluieră. Deci cine are urechi, să audă, şi cine are ochi, să vadă! Şi uite-aşa am început să merg la bioenergetician. Culmea e că medicii nu erau de acord cu această terapie alternativă, pentru că, ziceau ei, îţi activează şi celulele canceroase, nu numai pe cele vii. Eu m-am gândit că dacă chemoterapia făcută avea rolul de a bloca o celulă canceroasă să migreze şi să se fixeze pe un organ şi să recidiveze, şi îţi mai omora şi celulele vii, totuşi trebuie să îmi reactivez celulele vii, că doar eu sunt vie, nu sunt moartă. Una peste alta, mi‑a făcut bine acest tratament, dar şi mai bine mi-a făcut faptul că această terapeută, pe care o cheamă Ileana, ca pe mine, mi-a spus că voi trăi şi că voi mai avea multe fapte bune de făcut în viaţă.

Programul de rugăciune

Dumnezeu mi-a dat şansa ca să fiu înconjurată de oameni buni. Pe lângă fiica mea, câţiva prieteni mi-au susţinut moralul, unii mai credincioşi, alţii mai puţin credincioşi. Cert e că şi unii şi alţii erau hotărâţi să se roage pentru mine, şi aşa s-a constituit un grup de rugăciune. La început grupul era format din 7-8 persoane, după care s-a extins. Ne întâlneam la aceeaşi oră şi ne rugam, pe rând, cu voce tare. Unii ziceau rugăciuni, o parte citeau acatiste, iar alţii vorbeau cu Dumnezeu, Iisus Hristos şi Maica Domnului, cu cuvinte din liturghie. Timp de 8 ani ne-am rugat la aceeaşi oră, chiar dacă nu ne-am mai întâlnit în grup. Cuvintele sunt insuficiente pentru a vă explica miracolele produse în viaţa noastră de zi cu zi. Am început să întâlnim oameni buni, cu care puteam împărtăşi gândurile noastre şi relaţia pe care am început să o avem cu Dumnezeu. Am început să intrăm în posesia unor cărţi, pe care nu le-am fi găsit chiar dacă le-am fi căutat mult şi bine. Am întâlnit preoţi îmbunătăţiţi, care ne-au ajutat să ne apropiem de biserică şi ne-au învăţat cum să avem răbdare, cum să deosebim binele de rău şi cum să credem că Dumnezeu este bun şi că nu ne dă nici o boală sau încercare ca să ne pedepsească, ci să învăţăm din aceasta şi să ne schimbăm. Mai mult, atunci când ne preocupa o problemă şi căutam răspuns, acesta venea de la sine, prin cele mai banale metode. Chiar şi atunci când dădeam drumul la televizor, ne-am trezit că se vorbea despre problema care ne frământa şi ne venea răspunsul!

Cititul Bibliei

Deşi până la vârsta de 30 de ani am citit Biblia de 7 ori, cu creionul în mână, nu am înţeles mare lucru. Dacă până atunci mi-am însuşit doar cunoştinţe despre Biblie, referitoare la cine a scris-o, în ce limbă a apărut prima dată, cine a tradus-o şi altele asemenea, acum am început am găsesc răspunsuri la toate întrebările, inclusiv ce-i bine să mănânc şi ce nu. Când mi s-a recomandat să citesc din nou Biblia, deşi ştiam că este formată din Vechiul Testament şi Noul Testament, nu ştiam ce trebuie să citesc. Am început atunci să citesc şi Vechiul Testament, şi Noul Testament, cuvânt cu cuvânt, fără să sar o literă, şi cu mare atenţie. Când am terminat de citit, viaţa mea a fost alta, înţelegera mea a fost alta şi credinţa mea a fost alta. Recomand tuturor să facă acest lucru, deoarece pe lângă cunoştinţele de istorie şi geografie pe care le veţi dobândi, veţi înţelege şi marele miracol al Credinţei în Dumnezeu, în Fiul Său cel Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat legea, dătătorul de viaţă.

Gândirea pozitivă

După ce am terminat de citit Biblia şi am înţeles rostul încercărilor, am început să mă rog la Maica Domnului. Pentru a face acest lucru, m-am străduit să o cunosc şi să aflu cât mai multe despre ea. M-a impresionat când am auzit că, fie numai dacă rosteşti numele ei, cel rău fuge şi nu se mai apropie de tine. De asemenea, am învăţat că e bine să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cât mai des, nu numai de Paşti şi Crăciun. Am început să fac şi eu acest lucru, să înţeleg Sfânta Taină a Spovedaniei şi să îmi uşurez sufletul. Ca să nu uit anumite păcate, mi-am făcut o listă pe care am lăsat‑o deschisă şi am completat‑o de câte ori am realizat că am greşit, cu gândul sau cu fapta. Toate acestea m-au ajutat enorm în „relaţia” pe care am început să o am cu cancerul şi lupta împotriva lui. De altfel, am învăţat că nu cancerul te ucide, ci frica de boală.

Am avut şansa să-l cunosc pe preşedintele Asociaţiei Bolnavilor de Cancer, care a ajuns preşedinte după ce chiar de cancer i-a murit prietena, care a înfiinţat această asociaţie după ce a fost diagnosticată cu cumplita boală. La această organizaţie non-guvernamentală veneau pacienţi cu boli incurabile (aiurea!) şi, împreună cu un terapeut, făceam şedinţe de gândire pozitivă, folosind metoda Silva. Am început să particip şi eu la aceste şedinţe şi, timp de 2 ani, am mers zilnic, alături de fiica mea şi o colegă de la serviciu, care, deşi erau sănătoase, m-au însoţit. Acest fapt ne-a unit foarte mult, iar gândirea pozitivă a produs efecte imediat. Ne-am folosit imaginaţia, iar terapeutul ne spunea cuvinte pozitive: sunt din ce în ce mai sănătoasă; mă simt din ce în ce mai bine; fiecare moleculă, fiecare celulă, fiecare organ şi întreg trupul funcţionează ritmic şi sănătos; Dumnezeu mă iubeşte; fiecare gând pozitiv al meu face lumea mai bună etc. Chiar dacă ajungeam la aceste şedinţe apăsată de gânduri negre, de fiecare dată plecam veselă, cu speranţă şi încredere în Dumnezeu. Am văzut cu ochii mei şi am simţit pe propria piele că gândurile negative ne distrug, iar a le dezvolta în mintea noastră ne bagă pe un drum înfundat. Cu fie­care zi ce trecea începeam să mă simt mai bine şi după doar câteva luni mi-am reluat activitatea.

Toate acestea au contribuit eficient la lupta mea cu cancerul. Acesta a fost doar un început, dar gândiţi-vă că de atunci au trecut 11 ani, în care credinţa în Dumnezeu mi s-a aprofundat şi tot ce mi s-a întâmplat nu m-a făcut să mă tem. Chiar dacă apare norul cel negru, încrederea în Dumnezeu ne dă speranţă, iar rugăciunea e singura psihoterapie care te scoate din întuneric şi te conduce sigur spre lumină.

21 decembrie 2000 – ziua care mi-a schimbat viaţa, din pricina faptului că o biopsie m-a dat peste cap: cancer cu metastază în fază terminală. Speranţa de viaţă dată de medici era una extrem de scurtă: între trei zile şi trei săptămâni. De asemenea, în trei săptămâni am suferit două intervenţii chirurgicale dificile, una dintre ele punându-mă la zid. Am făcut chemoterapie, am suportat consecinţele devastatoare ale acestui cumplit tratament, mi-a căzut părul, mi-am pus perucă şi am luat drumul căutărilor de speranţă, respectiv am umblat pe la doctori prin toată ţara, am umblat pe la biserici şi pe la diferiţi terapeuţi care practicau medicina alternativă. Fiecare mi-a explicat că speranţa de viaţă este zero şi că doar Bunul Dumnezeu mă mai poate ajuta. Şi aşa a şi fost, pentru că tot ce a urmat după aceea mi-a confirmat că era singura cale. Ceea ce a fost cel mai greu a fost să mă aşez pe acest drum, să mă educ şi să aduc la unison ceea ce gândesc, ce vorbesc şi ce simt. Drumul a fost lung şi anevoios…

Vindecarea. După 11 ani de chinuri şi suferinţe, pronunţ cuvântul VINDECARE, cuvânt pe care l-am înţeles după ce m-am rugat la Maica Domnului, aleasa între femei – vindecătoarea tuturor trupurilor şi sufletelor. De fapt, acesta este şi un mic paragraf din rugăciunea zilnică, paragraf pe care l‑am trecut prin minte, după ce l-am pronunţat cu voce tare, pentru ca mai apoi să îl cobor în suflet şi să simt ­IUBIRE.

Am realizat că puterea este în mine, dar şi acest lucru l-am obţinut după ce am citit în Biblie că Dumnezeu a creat omul şi l-a pus stăpân peste toate. Atunci am gândit că şi pe mine m‑a creat şi m-a pus stăpână peste toate, inclusiv peste boala de care sufeream. Pentru că eram bombardată cu fel de fel de informaţii de la oameni bine intenţionaţi, care îmi dădeau diverse sfaturi ce-ar fi putut să-mi fie de folos, şi pentru că eu însămi alergam în stânga şi în dreapta după orice ar putea să-mi facă bine şi să mă vindece, am realizat că nu fac altceva decât tot timpul să mi-l ocup cu boala de care sufeream. Am realizat că tot timpul stau în boală, în suferinţă şi gândurile sunt direcţionate doar spre acestea, fără să mă ocup o secundă de problema sufletească. Deci, făceam tot ce este posibil pentru a-mi vindeca trupul. Astfel, sufletul meu rămânea atârnat doar de un fir de păr, şi acela invizibil. Realizând acest lucru, am simţit o revoltă cumplită în ce mă priveşte şi, plină de furie, am azvârlit toate materialele informative despre cancer, toate medicamentele şi tot ce ţinea de această boală, pentru că am realizat că spunând permanent „eu sunt bolnavă, eu am fost diagnosticată cu cancer cu metastază, eu am o boală incurabilă sau eu mai am puţin de trăit” nu fac altceva decât să-mi reamintesc de boala de care sufăr şi să fiu o femeie bolnavă. Din acel moment am spus cu voce tare: „Eu nu mai sunt bolnavă şi încep să mă vindec!”. Am început să nu mai accept să îmi mai dea nimeni sugestii şi să nu mai primesc nici un fel de informaţii legate de această „boală incurabilă”. M-am rugat doar la Dumnezeu să mă ajute, mi-am spus rugăciunile şi am început să îmi impun gânduri pozitive.

Creşterea părului sub perucă. După ce am renunţat la şedinţele de chemoterapie şi mi-a căzut părul, am cumpărat o perucă, pentru a masca acest dur handicap. Am început să ies în lume şi, încet-încet, să-mi reiau activitatea. Până aici toate bune şi frumoase, numai că a început să vină vara şi să se încălzească afară. Acest fapt a coincis cu creşterea părului. În timp ce purtam peruca, singura mea grijă era ca aceasta să îmi stea drept pe cap şi ca nu cumva să-mi cadă, pentru că nu aveam cu ce să o prind de cap, deoarece nu aveam păr. Şi pentru ca să maschez faptul că am perucă, peste ea am aşezat o pălărie, pe care o strângeam cu o eşarfă, în aşa fel încât totul să fie bine fixat pe cap. În momentul în care ieşeam din casă şi mă deplasam într-un anumit loc, eram atentă să controlez peruca dacă stă dreaptă pe cap. Făceam acest lucru luându-mi un reper cu degetul, în dreptul nasului, în aşa fel încât degetul să ajungă în dreptul cărării pe care o avea peruca. Astfel, eram sigură că totul este în regulă. Mai greu a fost în momentul în care afară erau temperaturi ridicate, în jur de 30 de grade, şi eu trebuia să suport toată această „podoabă” pe cap, în timp ce dedesubtul ei  părul dădea să iasă şi să crească. Aceasta este o trăire destul de cumplită şi o spun şi celorlalţi pentru a realiza ce se poate petrece într-un episod mărunt, la prima vedere, dar cu consecinţe traumatizante. Dacă o persoană se regăseşte într-o astfel de situaţie şi ceea ce spun în aceste rânduri îi va dovedi că nu este singura care a trăit astfel de momente, atunci pot să transmit un mesaj altor persoane care sunt nemulţumite să aprecieze faptul că Dumnezeu le-a ferit de astfel de experienţe. Fiecare ar trebui să fie mai tolerant şi să gândească – atenţie! – că poate să i se întâmple oricând şoi lui.

Paşii prin lume. Am continuat programul de rugăciune cu grupul de prieteni. Surpriza cea mai mare a venit în momentul în care am primit un telefon, la capătul firului fiind o persoană care îmi transmitea că un număr de 30.000 de persoane se roagă pentru mine… în Etiopia. Am crezut că este o glumă sau că nu am auzit bine, dar respectiva persoană mi-a explicat cum de a ajuns informaţia despre mine şi despre grupul nostru de rugăciune în acea ţară şi cum Biserica a aflat şi a spus celorlalţi credincioşi, aflaţi la o distanţă de mii de kilometri, şi care au fost impresionaţi de cazul meu şi au hotărât să se roage pentru mine. Sigur că am fost enorm de impresionată şi că am gândit că nu am nici un merit. Mi-am dat seama că este o lucrare a lui Dumnezeu şi că totul mă depăşeşte. Am fost convinsă că totul se întâmpla ca rezultat al rugăciunilor individuale şi al rugăciunilor făcute pentru mine de bunii mei prieteni, din micul nostru grup de rugăciune.

Toate acestea mi-au dat putere şi m-au determinat să fac primii paşi în lume. Înainte de a ieşi din casă, m-am gândit că trebuie să mă aranjez. Astfel, am fost foarte atentă cu ce mă îmbrac, în aşa fel încât să arăt cât mai bine. M-am schimbat de mai multe ori, până când am fost mulţumită de felul în care arătam, inclusiv de peruca, pălăria şi eşarfa de pe cap. M-am uitat în oglindă de mai multe ori şi dintr-o dată m–a străfulgerat un gând, şi anume că tot ce fac eu este păcat, dar în următoarea fracţiune de secundă mi-a venit un alt gând, unul constatator, şi anume că Dumnezeu lucrează prin orice mijloace ca eu să mă simt bine şi să fiu împăcată cu mine şi trupeşte, şi sufleteşte. Apoi am ieşit liniştită pe uşă şi am înfruntat lumea.

Povara de pe umerii familiei. După ce am învăţat să merg, la propriu, adică să îmi refac musculatura în aşa fel încât să pot să mă ţin pe picioare, şi la figurat, adică să fac primii paşi prin lume, au venit, bineînţeles, ispitele şi am simţit din nou frânele societăţii, de la nivelul cel mai de jos şi până la cel mai înalt. A fost nevoie să mă întăresc pentru a face faţă obstacolelor ce urmau să vină. Hotărârea de a-mi relua serviciul a venit şi ca urmare a faptului că voiam să nu rămân o povară pe umerii familiei. Trebuia să fac ceva, pentru că veneau facturile la utilităţi şi, fiind bolnavă şi imobilizată la pat, nu aveam activitate, deci nu avem nici un fel de venit. Într-o zi, m-am trezit că au venit să-mi taie gazul şi lumina. Eram disperată în sufletul meu, pentru că mă simţeam inutilă şi nu aveam cu ce să le achit. Am fost nevoită să merg la cele două instituţii de utilităţi şi să negociez cu conducerile acestora eşalonarea plăţilor, ataşând la o cerere formulată documentele justificative, respectiv actele care dovedeau existenţa bolii. Spre surprinderea mea, nimeni nu a fost impresionat de acest fapt; mai mult, mi-au spus că dacă sunt bolnavă cu cancer, sigur am să mor în curând şi ca atare să găsesc urgent banii necesari pentru a achita facturile. Atunci m-am folosit de faptul că sunt jurnalistă şi am deschis uşile ferecate pentru oamenii de rând. În cele din urmă, am obţinut în colţul de sus al cererii mele cuvântul „Aprobat”.

Un alt aspect de care m-am lovit a fost atunci când mi-am reluat activitatea. În mintea mea aşteptam ca majoritatea colegilor de muncă să se bucure de vederea mea şi de faptul că am ajuns la serviciu pe propriile picioare. Nu a fost aşa, deoarece eram un potenţial adversar la locul de muncă pe care l-am deţinut înainte şi care acum era ocupat. Am îndurat unele adversităţi cu greu, deoarece eram destul de sensibilă sufleteşte şi doream toleranţă din partea colegilor. A fost cumplit atunci când nimeni nu mi-a oferit măcar un scaun pe care să mă aşez. Am realizat că atunci când eşti bolnav nu mai eşti interesant şi nici util, ca atare societatea te dă la o parte. De aceea, am dorit să scriu aceste rânduri cu scopul de a arăta şi altora aflaţi în suferinţă, care îşi imaginează că îşi recuperează locul de muncă, faptul că trebuie să lupte, să nu se dea bătuţi. Pentru aceasta, trebuie să apeleze la diplomaţie şi să-şi adune toate puterile, cu credinţă, speranţă şi rugăciune. Aşa am început să mă rog pentru colegii mei de muncă la Dumnezeu, să-mi imaginez că relaţiile dintre noi sunt din ce în ce mai bune şi să transmit gânduri pozitive directorului publicaţiei la care lucram, în aşa fel încât acesta să mă aprecieze. Am vrut să renunţ la un moment dat, dar, într‑o zi, m-am trezit că directorul m-a chemat şi m-a rugat să vin măcar o oră pe zi la serviciu, pentru a fi de folos publicaţiei, care stătea să se desfiinţeze. Încet-încet, relaţiile noastre s-au ameliorat, iar eu am început să câştig din nou primii bani, puţini, dar atât de necesari pentru mine şi familia mea. Este un episod care sigur se regăseşte şi la alte persoane aflate în dificultate şi care produce aceleaşi efecte pe care le-am trăit eu. Începerea activităţii a fost un pas enorm în viaţa mea, care m-a determinat să-mi fac un program în afara preocupărilor legate de cancer. În tot acest timp nu am renunţat la programul de rugăciune, la şedinţele de gândire pozitivă, la bioenergie, la mâncarea fără carne şi la gândul că trebuie să trăiesc în armonie cu mine, cu lumea din jur şi cu Dumnezeu. Aşadar, rog pe fiecare să iasă din boală, să nu se plângă de sănătate, să nu devină persoane obositoare, nesuferite, ci să se comporte firesc, pentru că altfel oamenii din jur îi vor izola – şi nu pentru că sunt persoane bolnave, ci din pricina comportamentului lor.

Morga. Pentru că sunt o persoană care nu am deţinut în vocabular termeni medicali şi nici nu am cunoscut prea bine corpul omenesc, în afară de noţiunile pe care le-am învăţat la şcoală, în clasa a VII-a, la orele de Anatomie, am fost nevoită să încep să învăţ mai multe despre trupul omenesc şi despre cancer. Cu toate că am încercat să stau de vorbă cu mai mulţi medici, aceştia mi-au spus câte ceva, în puţinul lor timp liber, dar nu am înţeles mare lucru. Doream din tot sufletul să mă salvez şi să fac ceva în acest sens, dar nu ştiam cum. Totul nu avea nici cap, nici coadă, motiv pentru care m-am gândit să mă duc la Spitalul Judeţean din Braşov, din dorinţa de a sta de vorbă cu un anatomopatolog. Acest gând mi-a venit şi ca urmare a faptului că am văzut că medicii, după ce te internează, îţi pun un diagnostic provizoriu şi aşteaptă timp de trei zile să sosească rezultatul analizelor. Numai după aceea îţi pun diagnosticul definitiv. Am realizat, astfel, că este foarte bine să  stai de vorbă cu medicii ce se află în spatele doctorilor cu care intri în contact direct şi am constatat că aceştia sunt foarte importanţi. Am pornit, deci, spre morga spitalului unde ştiam că lucrează o doamnă doctor care este anatomopatolog şi care a făcut autopsii pe cadavre mai bine de 45 de ani. Mi-am pus o mare speranţă în această doctoriţă, pentru că mi-am dat seama că ea a văzut mult mai multe lucruri interesante în corpul omului faţă de alţi medici, deoarece a putut să pătrundă în locuri unde alţii nu au avut acces. Voiam cu orice preţ să aflu dacă a văzut „minuni” într-un cadavru. Surpriza a venit imediat după ce am bătut la uşă şi am deschis-o, pentru că, după ce i-am explicat ce vreau să discut, doctoriţa m-a dat afară pe uşă. Am insistat, dar nu am făcut altceva decât s-o înfurii. Deşi am insistat, m-a apucat de o mână şi m-a împins afară. Pentru că nu voiam în ruptul capului să renunţ, m-am dus la directorul economic al spitalului, care mă cunoştea foarte bine şi ştia ce fel de om sunt. De asemenea, îmi cunoştea problemele de sănătate şi dorinţa mea de  a afla mai multe, ca să mă ajut şi să mă vindec. M-am rugat la Dumnezeu ca directoarea să facă ceva şi să găsească soluţia care să convingă anatomopatologul să mă primească, ştiind că directoarea este o persoană cu credinţă în Dumnezeu. Când m-a văzut plângând şi i-am spus că doctoriţa de la morgă m-a azvârlit pe uşă, m-a luat de mână şi m-a dus la ea. Apoi i-a explicat că poate avea încredere în mine şi a rugat-o foarte frumos să mă primească şi să stăm de vorbă. În cele din urmă, a acceptat şi aşa ne-am cunoscut mai bine. Nu am ştiut că şi anatomopatologul a fost suspectat cu cancer de sân şi că îi trezeam toată această traumă cu care la rândul său se confruntase.

Amantul „Microscop”. După ce am început să avem o relaţie bună, a început să îmi explice importanţa acestei meserii, de care se vedea că era îndrăgostită. Ea mi-a zis că „amantul” ei este microscopul şi că de 45 de ani i-a fost foarte fidel în această meserie. A văzut multe şi cel mai important lucru este să nu greşeşti diagnosticul. Mi-a explicat: „Trebuie să stăpâneşti foarte bine totul şi să te pregăteşti continuu. Apar lucruri noi în acest domeniu. Dacă, de exemplu, până în anul 1989 ştiam că sunt doar două forme de hepatită, respectiv A şi B, la celelalte forme trecând NECUNOSCUT, a apărut între timp hepatita de tip C şi am ajuns ca acum să identificăm până la hepatita de tip F. Sunt boli care se transmit şi pe cale sexuală. De aceea, îmi explic acum, de ce, în Biblie, Dumnezeu a spus ca bărbatul să aibă o singură femeie şi femeia un singur bărbat. Pentru a se proteja! Astăzi, medicii se confruntă cu probleme noi din pricina vieţii pe care o duce omul, începând de la alimentaţie şi până la cele legate de mediul înconjurător şi de igienă. Tot mai frecvent au apărut cancerele de piele. Ca o explicaţie aş da expunerea la soare. Trebuie să spun că ţăranul român nu a fost prost când lucra pe câmp îmbrăcat cu cămaşă cu mânecă lungă, cu pantaloni lungi şi îmbrăcăminte din in şi cânepă, deci cu o îmbrăcăminte sănătoasă. Credinţa lui l-a determinat să nu se dezbrace când lucra la câmp, că era ruşine. Acest fapt l-a salvat pe ţăran şi pe strămoşii noştri de cancere de piele. Acum toată lumea stă dezbrăcată, umblă pe stradă cu tricouri tip maiou, iar la plajă poartă doar un costum de baie minuscul, unele femei expunându-şi sânii. Între timp nici soarele nu mai este acelaşi, a apărut poluarea şi alţi factori care acţionează negativ asupra organismului uman. Referitor la minunile din corpul omenesc, pot să spun că am văzut şi am constatat că acestea au existat în trupurile oamenilor de la ţară, care au ajuns la morgă după ce au decedat din diferite motive şi boli. Cred că acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că atât femeia de la ţară, cât şi bărbatul, când aveau o durere sau o boală, se aşezau în genunchi şi se rugau la Dumnezeu pentru a-i vindeca. Am ajuns la concluzia aceasta ca urmare a faptului că am avut un caz cu o femeie care a decedat la vârsta de 72 de ani. La autopsie, am găsit în corpul ei celule de făt vechi de 43 de ani. Femeia, în tinereţe, a avut o sarcină extrauterină şi i-a explodat trompa. În toate cazurile de acest gen, pacienta moare. În acest caz, culmea, organismul a făcut în jurul trompei o protecţie şi i-a salvat viaţa. Deci, organismul are puterea de a se autovindeca. Această femeie era de la ţară şi a murit acum, la vârsta de 72 de ani, din alte cauze. Anatomopatologul este extrem de important în diag­nosticare, pentru că, dacă nu eşti bine pregătit şi informat şi greşeşti şi îi spui omului că are cancer, dar el nu are, sau îi spui că nu are şi el are, atunci este foarte grav”.

M-am îndrăgostit de această doamnă doctor, căreia îi port recunoştinţă şi respect până în ultima clipă a vieţii mele. M-a făcut să înţeleg că este important să crezi în Dumnezeu, că trupul uman este cea mai mare creaţie şi că în el se află puterea întregului univers pentru a se reface. De altfel, la operaţiile care au urmat nu am vrut să intru fără această doamnă doctor care să-mi recolteze proba, din care să-mi facă mai multe biopsii. Împreună cu ea mi-am urmărit propriile celule şi mi-a arătat miracolul din  microscop. Vă recomand să acordaţi multă atenţie acestor medici şi să îi consultaţi, şi doar după aceea să vă alegeţi chirurgul care să intervină pentru a vă scăpa de tumori.

Menţionez că timp de cinci luni, patru ore pe zi, am mers la morgă, am învăţat ce se află în trupul meu şi cum funcţionează, şi aşa am putut să mă ajut. (Va urma)