Scrisoare catre Parinti
Am primit pe e-mail aceasta scrisoare tulburatoare si dureros de
adevarata a unei adolescente, care exprima perfect strigatul de
durere si ajutor al unei intregi generatii. Din fericire dupa angoasa
deznadejdii in acest iad contemporan, faurit in mare masura de inconstienta
parintilor si a celor care au in grija si crestere copii, autoarea acestor
randuri ajunge sa descopere singura cale izbavitoare, Calea, Adevarul si
Viata.
"Unde este Dumnezeu, mama? Unde este
Dumnezeu, tata?
Nu vedeti ca innebunim fara El?"
( scrisoare de adio)
„Salvati sufletele noastre”, S.O.S….., asa a indraznit sa scrie cineva
pe peretele closetului de la liceu (printre toate celelalte porcarii
sexuale)... Da, acesta e strigatul meu nerostit, poate strigatul generatiei
mele, innabusit in inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vietii de zi cu
zi, de chistoace si sticle goale, de prezervative si seringi; de decibelii
muzicii date la maxim, de buzele si corpul celui imbratisat nu din dragoste (ce
e aia, poate ca nu stiti nici voi!), ci din disperarea aceea scarboasa a
batranilor neputinciosi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevarul nostru,
partea cea nobila si frumoasa din noi, si nu putem sa-l scriem decat pe peretii
veceului!
De cate ori deschidem gura sau intindem mana catre voi ne tratati ca pe
niste cersetori: ne dati repede bani sau dulciuri sau toale ca nu cumva sa ne
iasa de pe buze strigatul acesta periculos care v-ar pune in cea mai jenanta
postura din viata voastra, aceea de a nu sti pentru ce traiti sau care e sensul
vietii la care ne-ati chemat, nascandu-ne; ori ca nu cumva mana intinsa sa
cerseasca Adevarul pe care nu-l cunoasteti, asta fiind maximum de onestitate de
care sunteti in stare, pentru ca in rest ne mintiti fara probleme… De fapt, ne
umpleti si noua farfuriile, cu ceea ce curge din televizoare…
Ne dati bani si o rupeti la fuga sa faceti altii, lasandu-ne singuri cu
cel mai viclean dintre monstrii acestei lumi: Banul. Parca el ar fi nu numai
stapanul vostru ci si copilul vostru: de multe ori ma intreb daca voi faceti
bani pentru mine sau eu m-am nascut ca sa dati un sens nobil sclaviei voastre…
Desi nu suntem bogati, nici bancheri, nici afaceristi, in casa noastra se
vorbeste mereu numai despre bani… Si cand mi-i dati o faceti cu satisfactia celui
care si-a implinit deplin datoria sa, sfanta, de parinte…
Poate ca deja nu mai stiti sa faceti altceva. Cand erati tineri v-ati
vandut sufletele Banului, ati acceptat viata pe care o da Banul, in locul celei
pe care o da Dumnezeu; si viata pe care o da Banul e o moarte travestita, asa
cum iubirea pe care o da banul e prostitutie…
Cand voi v-ati vandut sufletele ne-ati vandut si pe noi, chiar daca nu
eram nascuti. Caci vanzandu-va ati facut din lume o piata de suflete…
Stiu, dupa ce veti citi aceste randuri va v-a parea rau ca nu m-ati
avortat…
…desi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, cautand
acolo ceea ce nu mai gasesc in lumea voastra: o bucatica de viata proaspata,
cinstita, care sa poata fi traita ca un om, nu ca o masina. Dar si acolo nu-s
decat alti disperati ca mine, care ajungem sa muscam unii din altii, pentru ca
si net-ul e pustiu ca si vietile voastre, dar cel putin nu doare ca minciuna
care vine de pe buzele parintilor tai… Adeseori stau minute in sir privind
lumina monitorului, simtind radiatiile ecranului ca o mangaiere rea,
otravitoare… dar vadit rea si otravitoare, nu ca mangaierea involuntara pe care
mi-o dati punandu-mi bancnotele in palma….
Oare de ce am ajuns noi, adolescentii de azi, sa spunem ceea ce simtim
si gandim doar in scrisorile de ramas bun ale sinucigasilor? Nu mai e loc
pentru Adevar in aceasta lume? Adevarul nu e bun decat pentru a muri?...
Ma doare pana la os tot ceea ce va scriu, fiecare cuvant si fiecare
virgula… Pentru ca si aceasta e o scrisoare de ramas bun…
Am ajuns niste prefacuti care abia asteapta pauzele ca s-o zbugheasca
printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticla de bautura
si un pachet de tigari, unde dansam si radem si ne sarutam cu patima unui
protest, scandalizandu-i pe locatari… Si ei, saracii, se tem de noi, nu ne spun
nimic, le e teama ca o sa-i caftim cand vor iesi sa duca gunoiul…. Le e frica
de pumnii nostri, pentru ca nu ne-au luat niciodata povara neagra din suflete…
De fapt, sunt si unii care ne injura si ne alunga, cu acordul tacit al
batraneilor fricosi de la ferestre, care parca toata viata n-au invatat nimic
altceva decat sa-i alunge pe altii din sufletul lor…ca sa nu puna in pericol
amarata lor de viata… pe care n-as primi-o nici de pomana!
Voi ne dati bani stiind ca noi ii cheltuim pe bautura, droguri si sex
protejat ( care va protejeaza de fapt pe voi de „complicatii”, de efectele
nedorite ale vietii moderne, civilizate!). Parca ati investi intr-un serviciu
de deratizare care va scuteste de noi si de problemele noastre sufletesti ca de
sobolani si gandaci de bucatarie… Imi dau tot mai mult seama ca voi aveti
nevoie de industriile divertismentului mai mult decat noi: caci ce v-ati face
voi, parintii, daca intr-o zi cand s-ar lua curentul, ar trebui sa tineti loc
de calculator, televizor, bar si prieten la un loc? N-ati fi cu totul depasiti?
Ati mai zambi asa frumos, relaxati, ca atunci cand ne dati bani ca sa iesim in
oras?...
Iata! Nici macar nu indraznim sa indreptam catre parintii nostri
strigatul nostru de ajutor… Iata, ca nu credem in voi… Unde e dragostea care
ne-ar fi dat aceasta credinta ? Ati vandut-o demult pe confort, pe gresia si
faianta din baie, pe masina noua din garaj si pe toate celelalte fleacuri pe
care mi le bagati in ochi ori de cate ori simtiti in mine revolta… Si ce ma
doare cel mai tare: nu vreti de la mine decat un singur lucru: sa ajung la fel
ca voi! Pentru asta ma platiti si-mi ingaduiti toate!
Voi nu va puteti salva nici pe voi insiva… Nici societatea, nici scoala,
forme de senilitate consfintite prin vot o data la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toata farsa asta tembela si
murdara…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mama?
Unde este Dumnezeu, tata?
Nu vedeti ca innebunim fara El?
Nu vedeti ca banii pe care ni-i dati sunt bani de inmormantare a
sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaste pe Dumnezeu… Stie doar sa mute
piesele unui muzeu religios din magazie in sufletele noastre… Ne mai atarna, in
„colierul” disperarii noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colega satanista m-a invitat sa ma alatur grupului lor… Am refuzat-o….
Oricum viata noastra obisnuita semana cumplit de mult cu ritualul si cultul
lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea si uciderea a tot ce este
curat si nobil in noi ca sa ne accepte… Cine?!
De aceea si ea si „tovarasii” ei se simt in aceasta lume ca pestele in
apa si ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este placut….Practic ea imi
cere sa ma bucur de rau, de absurdul in care ne cufundam tot mai mult… de
anormalitatea relatiei noastre…
Dar prefer sa mor decat sa accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei parinti!
Acestea ar fi trebuit sa fie ultimele mele cuvinte…
Pregatisem totul, in detaliu… Cand a sunat Ana si mi-a zis sa mergem la
manastire… Am refuzat si m-am dus sa ma culc; dar stand in pat m-am gandit ca
daca tot m-am hotarat sa mor, ce mai conteaza? Daca cineva m-ar face sa ma
razgandesc, inseamna ca hotararea mea e o iluzie, inseamna ca mi-e frica,
inseamna ca nu fac decat sa spun cuvinte goale, sa-i mint pe toti ca sa ma dau
in spectacol, si in cel mai scarbos, acela de a cersi atentie cu moartea ta…
Cand orice ai face si tot nu esti bagat cu adevarat in seama, nu-ti mai
ramane decat moartea: stii ca la inmormantare vor fi sentimente adevarate, ca
vei fi plans si regretat asa cum nu ai fost niciodata, STII CA ATUNCI VEI AVEA
VALOAREA PE CARE O MERITA ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CAND ESTE IN VIATA, mila aceea esentiala care, oricat de cazut ai
fi, te impinge sa te agati de viata… Stii ca oamenii de langa sicriul tau se
vor fi trezit cu adevarat, ca te vor privi si-ti vor vorbi din inima… DIN
INIMA…DIN INIMAAAA!!!!!!!!.....
Asta am gasit la manastire, mama si tata: propria INIMA!
Ma dusesem sa daram ultima reduta a vietii, ma dusesem sa infrunt si
ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotarare
furioasa…
Am intrat in chilia unui calugar subtire si palid, care privea in podea
ca si cum ar fi urmarit o furnica prin microscop… Mi-a facut semn cu mana sa ma
asez pe un scaun, apoi s-a asezat si dansul…
Au trecut cateva minute pana cand sa-mi dau seama ca tacerea lui e mai
puternica decat furia mea, si viata din trupul acela numai piele si os, inmiit
mai tare decat lumea plina de disperare si ipocrizie din care veneam…
Incet-incet, fara un sunet, inima mi se dezgheta: frigul din ea se evapora ca
si cum suflarea calda a cuiva ar fi cuprins-o, ca si cum un suflet ar fi intrat
in mine si mi-ar fi imbratisat sufletul ca sa-l incalzeasca…
N-am crezut ca exista asa ceva, o astfel de dragoste…. Am vazut mereu
numai atingerea trupurilor, imbratisarea lor disperata, care nu atinge
sufletul, care lasa sufletele si mai singure si mai pustii …si mai reci…
EXISTA DRAGOSTE, MAMA!!!
EXISTA DRAGOSTE, TATA!!!
Suntem in noiembrie si-n mine e primavara! Intelegeti?
Sunt plina de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lasat toate
iernile vietii mele in urma… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al
zapezii…. Vad in mine toata murdaria lumii si am mai multa pofta de viata ca
oricand! Dar e Soare pe cerul sufletului
meu, Lumina si caldura, si stiu ca El are puterea de a usca totul si de a face
sa creasca iarba; si ca vor iesi flori….
Stateam in chilia aceea, intr-o tacere tot mai calda si mai duioasa… Ma
asteptasem sa fiu intampinata cu retinere, sa fiu judecata si combatuta,
mustrata, luata la rost, sa mi se tina predici… Si nimic din toate acestea…
Doar un preot calugar care tacea… Doar metaniile din mana lui se miscau incet
ca un ceas care masura, nu timpul, ci mila… De la o boaba la alta, mila aceea
plina de intelegere, tot crestea… pana multimea ei mi-a apasat inima atat de
tare incat am izbucnit in plans… M-am aruncat la picioarele lui si am inceput,
plangand in hohote, sa spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai stiam cine si unde sunt, nu mai simteam spatiul si timpul….
Doream cu disperare doar ca bunatatea aceea ce mi se descoperise sa ramana cu
mine: sa stau in casa ei si sa mananc la masa ei si sa privesc prin fereastra
ei, sa fiu copilul ei, care se joaca in curtea ei, care se bucura de laudele
ei… Si pentru asta trebuia sa spun totul, sa dau totul afara din mine, sa ma
eliberez de tot ce fusesem pana atunci…. Sa dau afara tot ce era de afara, tot
intunericul si scasnetul dintilor sufletului meu… Aici in dragostea aceasta ar
fi trebuit sa ma nasc si sa locuiesc si sa cresc… Aici ar fi trebuit sa fiu
dintotdeauna si sa nu cunosc altceva… Dar eu m-am nascut afara, din oameni
izgoniti din Rai, care s-au invatat sa traiasca afara, in intuneric si-n
mijlocul disperarii… Oameni care au colonizat ura si durerea continua… Oameni
care locuiesc in mlastina si s-au invatat cu caldura ei fetida… Au uitat
mireasma bunatatii si dragostei lui Dumnezeu…
M-AM INDRAGOSTIT, MAMA!
Iubesc, tata!
Nu un baiat, nu o haina, nu o muzica, nu un liceu, nu o cariera!
M-am indragostit de Viata, de Dumnezeu si de Om! Toate acestea m-au
strans intr-o singura imbratisare de nesfarsita dragoste si duiosie cand m-au
cuprins de umeri si m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din
adancul mormantului in care locuia sufletul meu…
Acum, chiar daca lumea intreaga ar pieri, cu toate lucrurile si modele
ei, FERICIREA MEA AR RAMANE NESTIRBITA! Pentru ca acum ea nu mai vine din afara
mea spre inlauntrul meu, ca sa depinda de capriciile lumii: ci vine din
launtrul meu si creste pana se revarsa in jurul meu: si nu trebuie decat un
singur lucru: sa ramai credincioasa Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Rastignit.
Din El curge, nespus de bogata, aceasta iubire duioasa, mangaietoare care
intelege si iarta si indreapta, cu nespusa blandete, toate ratacirile
sufletului….
Atat mi-a spus calugarul acela la sfarsitul spovedaniei mele: Acesta
Care a luat asupra Sa pacatele tale si ti-a dat iertarea, Acesta Care ti-a luat
sufletul in brate ca pe un prunc si ti l-a incalzit cu Suflarea Lui datatoare
de viata, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a facut Om, rastignit pentru vina
ta si inviat pentru viata ta…
Stiu ca nu veti intelege… Oare poate cineva, fara sa fi cunoscut el
insusi, din experienta personala, cele scrise de mine?
Dar totusi am indraznit sa va povestesc… totusi, indraznesc sa
nadajduiesc, ca intr-o zi, veti intelege…
In zori, dupa priveghere, la sfarsitul Liturghiei, parintele mi-a facut
semn sa ma apropii si sa ma impartasesc… Nu va pot spune ce s-a intamplat
atunci… Doar ca ceea ce am cunoscut in Sfanta Spovedanie a fost doar un mic
prolog…
Stiu ca nu puteti intelege… Dar va rog, va rog din toata inima sa ma
credeti: NICIODATA NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATA NU V-AM IUBIT MAI
CURAT SI MAI MULT!...
Aseara, cand v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia
sa merg nu stiam ca am spus ultima minciuna… Stiam ca ma duc sa distrug si
ultimul argument al vietii… Si, iata-ma, ca o intoarsa din morti, ca o iesita
din iad! Ca o invinsa de Viata! Doar pentru ca Cineva a readus Dragostea pe
pamant, deschizandu-si bratele inaintea noastra si imbratisandu-ne asa cum
suntem cu pretul celor mai cumplite rani…
Acum, dragii mei, am pentru ce sa traiesc… Am ce sa dau… Acum nu ma mai
sperie nici o durere… caci Hristos le-a transformat pe toate in dureri de
nastere ale Iubirii…
Aceasta trebuia sa fie o scrisoare de adio… Si este! Spun ADIO
intunericului, fricii si mortii, deznadejdii si singuratatii… Adio! In Numele
Lui…
( dupa o intamplare reala)