ISTORICUL MÂNĂSTIRII
BRĂDIŢEL
ŞI MINUNILE MAICII
DOMNULUI SĂVÂRŞITE ÎN ACEST SFÂNT LĂCAŞ
,,Scopul aceste scurte istorii este, în primul rând, de a
preamări numele Maicii Domnului şi de a-i mulţumi pentru minunile pe care le-a
săvârşit în acest sfânt lăcaş, de la întemeierea lui până acum. În al doilea
rând, am dorit să facem cunoscute evenimentele petrecute de-a lungul celor 72
de ani de existenţă a mânăstirii, istoria construcţiei bisericii şi evoluţia
vieţii duhovniceşti.
Mânăstirea Brădiţel a fost întemeiată în anul 1927, când în
urma introducerii calendarului gregorian în uzul bisericesc în anul 1924 de
către Patriarhia Română, mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe au fost nevoiţi
să-şi părăsească mânăstirea de metanie şi să se retragă în pustie. Fiind unul
din lăcaşurile de cult cu un trecut foarte zbuciumat, el păstrează - cu darul
lui Dumnezeu şi Acoperământul Maicii Domnului - învăţăturile Sfintei Scripturi
şi Sfânta Tradiţie întemeiată pe propovăduirea Sfinţilor Apostoli şi a
Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade Ecumenice.
Istoria Mânăstirii Brădiţel Neamţ a mers paralel cu cea a
Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Periodizarea ei se poate face din două
puncte de vedere, după felul lucrării:
1. cea a zidirii
Bisericii văzute în care s-au conturat trei perioade:
1927-1947
1948-1988
1989-astăzi
2. cea a zidirii
Bisericii nevăzute în care se urmăreşte latura duhovnicească a vieţii:
1927-1968 viaţă de sine
1969-astăzi viaţă de obşte
PERIOADA 1927-1947
Deţinem de la schimonahia Silvestra Papară câteva date despre
începutul formării acestui sfânt locaş:
Aristide Caradja, mare proprietar de pământuri în ţinutul
Neamţului, a vândut una din moşii inginerului de cadastru Ivăncianu din
Bucureşti. Acesta a înfiinţat două asociaţii de terenuri: Asociaţia C. Brătianu
şi Asociaţia Aslău. Inginerul Ivăncianu a publicat punerea în vânzare a
terenului împădurit şi a poienii pe care se află astăzi mânăstirea. Poiana
Brădiţel a fost cumpărată de fraţii Chelaru din Crăcăoani, iar de la ei au
cumpărat terenul monahii Teodor Fălcineanu şi Partenie Cojocaru din Schitul
Procrov Neamţ. Ulterior, s-au mai sălăşluit aici monahul Isidor Pantelimon din
Drăguşeni Suceava, ca şi monahiile Eliseea Fălcineanu din Mânăstirea Agapia
Veche Neamţ şi Epistimia Borş din Mânăstirea Războieni Neamţ cu şapte ucenice
ale ei, toţi plecaţi din mânăstiri din cauza schimbării calendarului.
În anul 1927, s-a început construcţia unei bisericuţe din
,,cheutori” (bârne de lemn bine îmbinate), căptuşită cu scânduri prin interior
şi pictată, unde este acum sfânta cruce în curtea mânăstirii. Bisericuţa s-a
terminat de construit în anul 1930, şi după numai 6 ani a fost dărâmată de
împotrivitorii dreptei credinţe, iar autorităţile au făcut presiuni asupra
călugărilor. Monahii Partenie Cojocaru şi Epistimia Borş, pe numele cărora erau
întocmite actele de proprietate, au fost chemaţi la Braşov pentru cercetare,
iar monahii Teodor şi Eliseea Fălcineanu se retrag în locul natal.
Între anii 1936-1941, cei rămaşi au avut mult de suferit din
cauza autorităţilor, mai ales monahul Partenie, care luase misiunea de pădurar
ca să poată rămâne aici, şi monahiile Epistimia Borş şi Silvestra Papară. Erau
mereu ameninţaţi şi batjocoriţi, asupritorii lor defăimând viaţa monahală,
ducându-i din post de poliţie în post, chemându-i foarte des la Curtea
Marţială, devastându-le chiliile şi tot ce mai aveau pe lângă ele. Ulterior,
această prigoană a mai încetat, dar au început concentrările pentru război. Au
suferit multe necazuri datorită haiducilor Balta care atacau mereu micile
aşezări monahale. Între timp, măicuţele fac un paraclis, unde zilnic înalţă
rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi Maica Domnului – singura nădejde şi
mângâiere a lor.
Se ridica întrebarea ce fel de mânăstire să se întemeieze
aici, de călugări sau de maici, căci poziţia pentru un viitor schit era
favorabilă şi locul foarte frumos. Condiţiile de viaţă erau destul de grele,
căci se muncea mult într-o atmosferă de încordare datorită deselor controale
din partea autorităţilor care nu admiteau sub nici o formă ideea statorniciei
unui aşezământ călugăresc. Se lucra intens la pregătirea materialului lemnos
pentru o nouă biserică. Monahul Partenie fiind întrebat pentru ce se mai
ostenesc atât când văd că cei din jur pun atâtea piedici, a răspuns: dacă voi
muri eu întâi, aici se va face schit de maici, iar dacă va muri maica Silvestra
se va face schit de călugări.
Deci Dumnezeu voind, în prima zi de Paşti a anului 1947,
monahul Partenie Cojocaru a plecat la Domnul. Părintele Isidor pleacă la
Slătioara şi atunci s-a hotărât să se înfiinţeze aici o mânăstire de maici.
Maicile au mai cumpărat teren de la Vasile Hantar din Grumăzeşti, N. Pavaloaie
şi de la V. Popovici, întocmindu-se documentele necesare prin Judecătoria Târgu
Neamţ, ajutate de avocatul Roban şi Mihai Cojocaru din Grumăzeşti.
În 1947, maica Epistimia Borş o aduce pe monahia Macaria
Samoilă, împreună cu ucenica sfinţiei sale monahia Magdalena Gliga plecate din
Mânăstirea Văratec tot din cauza schimbării calendarului. Maicii Macaria i se
încredinţează răspunderea mânăstirii ca stareţă.
PERIOADA 1948-1988
Maica stareţă, schimonahia Macaria Samoilă, s-a născut la 26
martie 1900, în comuna Hangu, judeţul Neamţ, fiică a părinţilor Gheorghe şi
Ruxandra şi a primit la botez numele Maria. Pe măsură ce creştea, ,,sporea în
înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Luca 2, 40). De mic
copil s-a remarcat prin frumuseţea sa sufletească, căci era sinceră, modestă,
foarte cuminte, respectuoasă, iubitoare şi harnică. La timpul potrivit,
şoptindu-i în inimă ca o adiere lină, glasul lui Dumnezeu a chemat-o spre
înaltul său destin. S-a dovedit vrednică de chemarea sa cerească, răspunzând cu
înflăcărare: ,,iată roaba Domnului”.
Astfel, tânăra Maria, în vârstă de numai 13 ani, a pornit cu
îndrăzneală pe drumul vieţii de închinare. Toată dragostea pământească a
jertfit-o pentru dragostea de Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor asemenea
sacrificii sunt de neconceput, mai ales pentru aceia care sunt ,,trup”.
Înflăcărată de dragostea pentru Hristos, tânăra ucenică a păşit cu îndrăzneală
în arenă, mânăstirea de metanie fiind Mânăstirea Văratec. Aici a îndeplinit cu
conştiinciozitate toate ascultările rânduite.
Calităţile vocale cu care a înzestrat-o Dumnezeu au ajutat-o
să înveţe muzica psaltică; era foarte pricepută şi în arta broderiei. În anul
1920, când împlineşte 20 de ani, părintele Evghenie Ungureanu o tunde în
monahism, în Mânăstirea Văratec, dându-i numele de Macaria. A păstrat
întotdeauna aceeaşi râvnă pentru viaţa călugărească pe care a avut-o de la
început, căci trebuie să amintim că nici nu împlinise 15 ani, când a suferit o
rană foarte dureroasă la mână. Şi-a tăinuit boala cu multă răbdare până ce
infecţia a ajuns la os şi i-a atacat nervul, rămânând cu mâna tremurândă toată
viaţa. Şi aceasta o făcea, pentru că dacă i-ar fi spus maicii duhovniceşti
exista riscul de a o trimite acasă la părinţi, copilă fiind.
În anul 1924, nevoind a primi schimbarea calendarului, a
plecat împreună cu monahia Magdalena Gliga, în pădurea din apropierea comunei
Hangu, unde şi-au făcut un bordei la Chiţa Micaşi şi au locuit doi ani. De
frica hoţilor care năvăleau pe neaşteptate, s-au mutat la Mânăstirea Agapia
Veche, căci acolo mai erau maici care nu primiseră schimbarea şi venea
părintele Pamvo care săvârşea sfânta liturghie. Urmărite de autorităţi, nu au
putut rămâne prea mult nici aici şi s-au retras în comuna Vânători Neamţ la
Ioan Urzică, unde au stat o iarnă. De aici au plecat la Pârâul Negru, la maica
Minodora Ursache ce pustnicea acolo şi au stat 3 luni.
S-au retras apoi într-un bordei părăsit la Sihla aproape de
locul de pustnicie al părinţilor Glicherie şi David. Aici au primit mult
sprijin duhovnicesc de la părintele Glicherie prin cuvintele de învăţătură, ce
le îndemnau la răbdare şi statornicie în credinţă. Se ajutau reciproc, căci
maicile ţeseau şiag (o stofă foarte groasă), iar părinţii lucrau linguri şi
puteau astfel să-şi procure câte ceva pentru hrană. Dar şi acolo au năvălit
hoţii, au furat tot ce au găsit, fiind nevoite să-şi caute alt loc de refugiu.
Au găsit un bordei nelocuit la Piciorul Rău, aproape de
Râşca, unde au stat trei ani. Dar şi pe acela l-a incendiat şeful ocolului
silvic şi iarnă fiind, au fost nevoite să se retragă la maica Marta Nistor din
Mânăstirea Agapia din vale, până în primăvară. De acolo au plecat la Râpa lui
Coroi unde şi-au făcut singure un bordei. Participând la sfinţirea de la
Buhalniţa, judeţul Neamţ, din anul 1936, sunt arestate şi ţinute timp de 9
săptămâni în închisoarea din Piatra Neamţ. După eliberare se retrag în bordeiul
de la Piciorul Rău, unde rămân încă un an şi jumătate, timp în care sunt
chemate la tribunal şi interogate pentru ce nu se statornicesc într-o
mânăstire.
Nesupunându-se hotărârii de a merge într-o mânăstire în care
se urma noul calendar, maicile sunt duse la închisoarea Vărzăreşti, pentru doi
ani. Aici au fost închise mai multe maici din Mânăstirea Brădiţel Neamţ
(monahiile Arsenia, Teodula, Adriana) şi din alte mânăstiri (monahiile Serafima
şi Eufrasia din Mânăstirea Dobru Neamţ).
Multe dintre ele au murit acolo. În fiecare zi, maicile erau
scoase la apel, iar apelul se făcea cu bătăi straşnice. Monahia Taisia Săvoaia
din mânăstirea noastră, văzând cum sunt bătute zilnic, când i-a venit rândul, a
început să strige, dând impresia că şi-a ieşit din minţi. Jandarmii s-au
speriat şi de atunci au încetat să le mai bată. Erau obligate să lucreze în
sărbătorile după calendarul iulian şi pentru că se opuneau trebuia să suporte
consecinţele.
Nu putem trece cu vederea o altă întâmplare din închisoare
care evidenţiează calităţile maicii Macaria. Având o voce ca de înger şi o
memorie foarte bună, maica ştia multe cântări pe de rost. Aşa a cântat,
împreună cu maica Magdalena, în celula din închisoare, ,,Slava … ” din
Miercurea cea Mare, ,,Doamne, femeia cea păcătoasă … ”, impresionându-i pe
gardieni.
Dar cine poate descrie în cuvinte grozăviile vieţii de
deţinut ? Toată amărăciunea din defăimări, jigniri, suferinţe trupeşti deveneau
dulceaţă duhovnicească, căci au răbdat cu dragoste pentru Mirele cel ceresc şi
cu nădejdea răsplătirii veşnice. Cei care le-au condamnat şi le-au asuprit nu
vor înţelege niciodată aceste taine, oameni ,,groşi” la minte fiind.
După eliberare s-au retras în comuna Vânători, la Ioan
Urzică, unde au stat toată iarna. În primăvara anului 1944, în timpul celui
de-al doilea război mondial, s-au refugiat la Dealu Mare, iar toamna s-au
întors în comuna Bodeşti - locul natal al maicii Magdalena, la familia Ioan
Ursache, unde au locuit trei ani.
Din nefericire, nu am putut aduna mai multe informaţii despre
această distinsă întâistătătoare a noastră şi din această cauză descrierea este
săracă şi nedemnă de persoana sfinţiei sale.
Prin faptele sale, mai cu seamă prin îndatoririle sale
monahale, dădea dovadă de multă punctualitate, corectitudine exemplară şi bună rânduială.
Şi aşa a fost până la adânci bătrâneţi. Pe drapelul său de luptă duhovnicească
avea scrisă cu litere mari porunca Scripturii: ,,Ia aminte de tine însuţi” (A
doua lege 15, 9). Era întotdeauna sobră, reţinută la vorbă, măsurată la fapte
şi de neclintit în aplecările inimii sale. Pe faţă i se citea chibzuinţa şi se
vedea că nu-şi lasă mintea să rătăcească aiurea. Era totdeauna vigilentă şi
precaută: ,,Călugărul trebuie să fie numai ochi, precum heruvimii şi
serafimii”.
Avea şi virtutea simplităţii într-o măsură foarte sporită.
Era simplă ca de trei ori fericitul Pavel cel simplu. Viclenia, neîncrederea,
făţărnicia, linguşeala sau alte patimi ascunse n-au înnourat niciodată cerul
sufletului său. Dacă îi spuneai ceva, primea cuvintele aşa cum i le spuneai,
fără să adauge sau să scoată ceva, fără bănuieli sau judecată. Nu vedea nici un
rău la ceilalţi pentru că în ea nu mai era nici un rău.
În cei 37 ani de păstorire duhovnicească ea a luptat
încontinuu pentru întărirea dragostei evanghelice între vieţuitoarele
mânăstirii. Inima ei era ca un soare de viaţă dătător care răspândeşte împrejur
călduroasele şi luminoasele raze ale blândeţii şi smereniei. Maica stareţă
Macaria aplica metoda Sfântului Pahomie, căruia îngerul Domnului i-a poruncit:
,,Încălzeşte-i pe cei de lângă tine cu focul pe care Dumnezeu îl aprinde în
tine”.
Construcţia celei de-a
doua biserici
Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului şi
cu blagoslovenia IPS Mitropolit Glicherie, întregul sobor al Mânăstirii
Brădiţel, sub conducerea maicii stareţe Macaria, în primăvara anului 1948 pun
temelie de biserică. Cu o aprobare parţială zidesc pereţii din lemn, dar când
ajung la acoperiş, li se interzice continuarea lucrării; maicile sunt nevoite
să facă un acoperiş din draniţă ca pentru o casă, fără turnuri cu sfinte cruci,
aşa încât construcţia avea aspectul unei locuinţe mai spaţioase.
Acum rugăciunile se fac cu mai multă râvnă şi mulţumire lui
Dumnezeu, căci orice realizare aduce satisfacţii, mai ales în acest caz, când
condiţiile materiale erau foarte grele: pe drumul spre mânăstire nu se putea
circula cu maşina, ci numai cu căruţa, iar braţele de muncă erau puţine.
În anul 1956, sub talpa de lemn carbonizată, s-a turnat
temelie din beton şi în anul 1958, lăsându-se pereţii din lemn s-au ridicat
pereţi din chirpici nears, făcuţi de maici din pământ şi paie, înlocuind şi
acoperişul cu tablă; s-au mai făcut şi unele modificări dând mai clar formă
sfântului altar şi stranelor. Cimentuită frumos pe dinafară, biserica capătă
aspect atrăgător, maicile bucurându-se de ea mai multă vreme.
Cu darul lui Dumnezeu se adunaseră de acum aproape 100 de
maici. Dragostea către Dumnezeu era acel magnet care atrăgea sufletele şi le
păstra în comuniunea duhului sub ascultarea îndrumătorilor duhovniceşti: maica
stareţă Macaria şi părintele arhimandrit Nifon Marinache – duhovnicul
întregului sobor.
Îndrumătorii duhovniceşti trebuiau să le ia în grijă pe maici
chiar de la intrarea în mânăstire, deoarece când cineva vine într-un oraş mare
şi necunoscut dintr-o ţară străină, prima lui grijă trebuie să fie aceea de a
găsi un ghid translator; altfel va rătăci fără ţintă, neştiind unde să meargă.
La fel este şi în monahism. Cel ce intră în vasta şi nemărginita ţară a vieţii
monahale, are nevoie înainte de toate de un ghid duhovnicesc. Monahismul este o
cămară plină de taine ascunse în care învăţătorul trebuie să-l introducă pe
ucenicul său în mod treptat.
Dar trecerea timpului presupunea şi schimbări în plan
material, căci terenul fiind umezicios, pereţii cei din chirpici ai Bisericii,
căpătaseră igrasie, pierzându-şi din ce în ce mai mult rezistenţa, prin
crăpături dese; chiar şi după mici reparaţii interioare se simţea curent şi
răceală, mai ales iarna.
Întregul sobor, sub îndrumarea prea cuviosului părinte Nifon
şi a prea cuvioasei maicii stareţe Macaria, încep pregătirile pentru o nouă
reparaţie, având ca ideal construirea unei biserici cu temelie de piatră şi zid
de cărămidă. Paralel cu acest ţel se veghea la progresul duhovnicesc al
monahiilor.
Părintele arhimandrit
Nifon Marinache, duhovnicul mânăstirii în perioada 1955-1985
S-a născut pe 6 ianuarie 1916, în comuna Malu, judeţul
Ialomiţa. La frageda vârstă de 16 ani, a îmbrăţişat viaţa călugărească,
împreună cu fratele său PS Meftodie, fiind ucenici ai prea cuviosului părinte
arhimandrit Gherontie, la micul schit din Călăraşi. Părintele Gherontie, care a
fost trăitor în Sfântul Munte, aplica şi în mica obşte tipicul athonit, cu cea
mai mare severitate. Numai sâmbăta şi duminica mâncau ,,de dulce” iar restul săptămânii
o singură dată în zi, după vecernie; pravila călugărească o împlineau cu cea
mai mare conştiinciozitate, iar în păzirea blagosloveniei, nu se admitea nici
cea mai mică abatere.
La numai 19 ani părintele Nifon primeşte sfânta schimă, şi nu
mult după aceasta pleacă în armată. După eliberare, s-a retras la Mărăşti – loc
pustnicesc din Munţii Vrancei unde a vieţuit până în 1947. Prigoana din 1-2
februarie 1952 l-a găsit în Mânăstirea Slătioara, când a fost arestat. După
câteva luni de detenţie la Fălticeni, a fost deportat fără nici un dosar de
judecată, la închisoarea pentru deţinuţii politici de la Poarta Albă. După doi
ani de suferinţe muceniceşti, a revenit în Mânăstirea Slătioara, starea de
sănătate fiindu-i mult afectată.
În 1955, părintele Nifon a fost numit duhovnic pentru toate
mânăstirile de maici existente atunci (Mânăstirea Brădăţel-Suceava, Mânăstirea
Dobru-Neamţ, Mânăstirea Brădiţel-Neamţ). Sfinţia sa a condus lucrările de
construcţie cu multă pricepere şi devotament la mânăstirea noastră, timp de 30
de ani, după care s-a retras la Mânăstirea Slătioara, împlinind venerabila
vârstă de 70 de ani.
Continuarea lucrării la
cea de-a doua biserică
Numai nădăjduind în puterea lui Dumnezeu şi la mila Maicii
Domnului maicile îşi făceau planuri măreţe pentru viitor, căci de la cei de pe
pământ nu aveau nici un sprijin: credinţa era tolerată, nu li se recunoştea
nici un drept. Totul trebuia făcut numai la risc. Nu erau permise aprovizionări
de materiale, noi construcţii şi nici aprobarea schimbării domiciliului. Aceste
restricţii nu erau o noutate pentru perioada de după 1950, căci ele au existat
de când întemeietorii au făcut primii paşi pe Colina Brădiţel. În speranţa că
vor desfiinţa acest lăcaş de cult, autorităţile făceau controale foarte dese,
apelând la fel de fel de metode.
O dată au venit reprezentanţii securităţii în ţinută de
cerşetori. Dar prin darul Domnului, au fost depistaţi după pantofii pe care
aceştia uitaseră să şi-i schimbe. Astfel descoperiţi şi goniţi, au dispărut
plecând cu căruţa care îi aştepta la poartă.
Alteori se furişau hoţeşte prin podurile cu fân; stăteau
ascunşi urmărind activitatea din mânăstire. Deoarece cu multă greutate se mai
făceau mutaţii, maicile tinere trebuiau să se ascundă, neavând voie să fie
primite în mânăstire de către maicile mai în vârstă.
Altă dată au venit călări, şi s-au afundat caii până la
pântece în noroi, aşa încât nu mai ştiau cum să facă cale întoarsă. De sute de
ori veneau cu maşina; se împotmoleau, căci drumul de pădure era foarte
anevoios, mai ales primăvara şi toamna. Maicile îi ajutau să iasă din impas
astfel că cei în cauză nu-şi mai doreau decât să poată ajunge la şosea.
Căci Maica Domnului, care este acoperitoarea acestui sfânt
lăcaş, ca prin minune ne salva din mâinile răuvoitorilor, ei înşişi mărturisind
acest lucru. Venind odată spre mânăstire, când au ajuns în apropiere în vârful
dealului, au văzut un grup de ostaşi păzitori ai lăcaşului mânăstiresc, de care
s-au înfricoşat pentru că aveau chip deosebit, fiind îngeri. Cu altă ocazie au
adresat maicii stareţe Macaria întrebarea:
- Aveţi ostaşi ce vă păzesc ?
- Nu avem ostaşi paznici. Sfinţii îngeri sunt păzitorii
Grădinii Maicii Domnului, iar dvs. fericiţi să fiţi că v-aţi învrednicit a
vedea sfinţii îngeri spre propria convingere.
Toate aceste impasuri erau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu,
datorită credinţei nestrămutate şi a rugăciunilor neîncetate ale
întâistătătoarei, care era pildă demnă de urmat pentru turma pe care o
păstorea.
De foarte multe ori, mai ales până în 1960, reprezentanţii Bisericii
oficiale veneau pentru a obliga conducerea mânăstirii să primească calendarul
schimbat. Nu putem să nu amintim şi aici în ce chip lucra Maica Domnului,
aducând în minte maicii stareţe şi celor din comitet răspunsurile cele mai
clare la întrebările celor cu studii teologice.
Fiind întrebate maicile, ce studii are maica stareţă, cei
interesaţi au primit răspunsul: ,,Este absolventă a facultăţii chiliei”. La
această facultate, prin rugăciune şi nevoinţe, prin cumpătare şi curăţirea
inimii de patimi, ea şi-a însuşit ştiinţa cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii
de Dumnezeu, care îi insufla cele mai frumoase şi concise cuvinte de
mărturisire a credinţei ortodoxe adevărate.
Clericii Bisericii oficiale verificau dacă avem preot pentru
slujbă; într-o sâmbătă seara au venit cu scopul de a oficia sfânta liturghie;
după disputa teoretică, maicile nu le-au acordat nici o găzduire şi au fost
nevoiţi să rămână sub cerul liber până dimineaţa, când s-au întors de unde
veniseră.
Cu altă ocazie au încercat să sigileze uşile bisericii, dar
Dumnezeu a dat prin gând unei maici, imediat după ce au sosit dânşii, să ridice
din balamale una din uşile bisericii şi astfel, cu darul Domnului, a eşuat
planul musafirilor.
În perioada 1955-1959 s-a elaborat legea conform căreia tot personalul
sub 40 de ani trebuia să părăsească mânăstirea. Mânăstirea noastră deţine un
act de veşnică vânzare prin care proprietarele locului, monahiile Silvestra
Papară şi Epistimia Borş, vând maicii Macaria Samoilă 68 prăjini teren
(document întocmit în prezenţa avocatului Valeriu Roban). Documentul conţine
următoarea clauză: ,,Cumpărătoarea este obligată a primi ca pe acest teren să
se facă un schit de maici pentru cultul pravoslavnic, stăpânind terenul
împreună cu maicile care ar face parte din acest schit. În stăpânirea terenului
cumpărătoarea va intra după moartea mea, vânzătoarea”. Prin acest document,
urmaşii devin moştenitori prin lege, tot personalul sub 40 ani putând rămâne în
mânăstire.
Maica Domnului a săvârşit o minune cu maica stareţă Macaria,
care venise să cerceteze maicile ce lucrau la eliberarea terenului din incinta
mânăstirii după furtuna din 1964, care doborâse toţi brazii unde este acum
grădina de zarzavaturi (la intrarea în mânăstire, pe partea stângă). În
momentul în care maica stareţă s-a apropiat, unul din copaci tocmai s-a
desprins de rădăcina la care tăiau maicile şi a căzut peste sfinţia sa. Dar nu
s-a întâmplat nimic grav, căci a atins-o numai coroana, nu şi tulpina.
O altă minune s-a produs în timpul maicii Macaria în Sâmbăta
Mare, cu maica Evpraxia, care ceruse blagoslovenie să meargă la Mânăstirea
Slătioara pentru Învierea Domnului. Neprimind încuviinţare pentru aceasta, a
adormit puţin şi a văzut un grup de sfinţi îngeri ce veneau către mânăstirea
noastră. Când maica Evpraxia i-a întrebat unde merg, ei au răspuns: ,,La
Înviere, în mânăstirea maicii Macaria”. Când s-a trezit şi a mers în biserică,
a văzut-o pe maica Macaria ieşind cu lumânarea ca la Sfânta Înviere (nefiind
preot, maicile făceau slujba călugărească şi maica Macaria ieşea cu lumânarea
afară la sfânta cruce unde, atunci când era preot, se citea Sfânta Evanghelie).
Şi maica Evpraxia s-a mângâiat, căci chiar dacă nu era preot, chiar dacă nu s-a
putut duce la Slătioara, şi în Brădiţel se săvârşea sfânta liturghie în chip
nevăzut de către sfinţii îngeri.
În vara anului 1976 s-au făcut pregătirile pentru sfinţirea
bisericii, dar la intervenţia autorităţilor, arhiereii şi preoţii nu au mai
putut săvârşi sfânta liturghie. Grupul de poliţişti a închis porţile şi a
supravegheat noaptea până duminica la prânz, aşa încât credincioşii care voiau
să participe la slujbă au fost nevoiţi să plece. Biserica s-a sfinţit în taină,
în 1978.
După cutremurul din 4 martie 1977, care a avut urmări
costisitoare atât pentru biserică, cât şi pentru chilii, maicile asigură
parţial drumul pentru transportul materialelor de construcţie. Mulţumind lui
Dumnezeu că nu s-a dărâmat nimic din temelie şi că certarea cea părintească a
fost cu milă asupra lor, maicile îşi continuă datoria de a se ruga şi de a
munci, luptând pentru păstrarea credinţei strămoşeşti.
În 1979 a fost un control foarte riguros în mânăstire. Au
căutat materiale achiziţionate ilegal, armament, aur, personal fără mutaţie. Nu
au găsit nimic din toate acestea. Au confiscat tabla, şamota şi lumânările.
Singurul obiect din aur era o cruciuliţă în icoana Maicii Domnului pe care nu
au depistat-o. Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a întins
peste toate maicile fără viză definitivă de şedere şi acestea au trecut cu bine
controlul.
Autorităţile urmăreau, ca şi în alte dăţi, dacă în mânăstire
vine preot să slujească sfânta liturghie. Era întreţinută o atmosferă de
tensiune în mânăstire prin ameninţări de dărâmare a chiliilor şi de împrăştiere
a monahiilor; li se spunea că, dacă nu vor părăsi de bunăvoie locul, vor fi
duse forţat în Bărăgan. Silite de împrejurări, maicile şi-au pregătit câte un
mic bagaj cu strictul necesar, aşteptând hotărârea. Dar după două săptămâni de
încordare, ele au înţeles că este voia Maicii Domnului să rămână pe loc şi să
întărească mânăstirea. Prin post şi rugăciune, Maica Domnului a făcut o minune,
potolind duhurile răzvrătite.
În primăvara anului 1984, la 19 aprilie, pleacă dintre noi la
cele veşnice prea cuvioasa maică stareţă Macaria în vârstă de 84 de ani,
lăsându-ne îndurerate şi îngrijorate. În ultimele clipe, a chemat pe toate
maicile, le-a blagoslovit, şi-a luat rămas bun, le-a dat ultimele sfaturi şi
le-a vorbit despre reîntâlnirea lor în cetatea cerească. Era un moment sfânt,
plin de jale, tăcere şi taină. Faţa îi era copleşită de o adâncă pace, în timp
ce buzele sale slăveau pe Domnul vieţii. Înconjurată de lacrimile ucenicelor
sale, de mireasma florilor de aprilie, de cântecele primăvăratece ale păsărilor
şi de tămâia rugăciunilor, sufletul prea cuvioasei s-a înălţat către cereştile
lăcaşuri în lumea nestricăciunii. Multe suflete au fost copleşite de durere, la
moartea acestui finic binecuvântat plin de roade.
În vara aceluiaşi an se alege de către întregul sobor o nouă
maică stareţă, schimonahia Teofana Nistor, în vârstă de 56 de ani. Vlăstar
sfânt din rădăcină sfântă - ucenică a maicii Macaria - ea era un model de
hărnicie şi slujire. Cu multă băgare de seamă faţă de înaltele sale răspunderi,
urmărea să înveţe maicile prin exemple vii, căci munca smereşte, domoleşte şi
sfinţeşte trupul şi sufletul. Iar când este însoţită de rugăciune, se face imn
de laudă Celui ce până acum lucrează.
Maica stareţă Teofana s-a născut la 22 octombrie 1928, în
comuna Drăguşeni, judeţul Suceava, şi a venit în mânăstire în anul 1949. După
săvârşirea slujbei de înscăunare, comitetul rămânând acelaşi, noua maică
stareţă este ajutată şi ascultată în continuare fără să se simtă vreo lipsă a
celei ce a răposat.
Nădăjduindu-se în ajutorul Maicii Domnului, Acoperitoarea vie
a acestui sfânt lăcaş, maica stareţă Teofana şi comitetul împreună cu maica
iconoamă schimonahia Antonia Drângă ţin piept nevoilor şi ispitelor ce au
urmat. În primăvara anului 1986 se termină de adus cărămida pentru reparaţia
bisericii, întocmindu-se cele necesare pentru deschiderea unei importante
lucrări. Maica stareţă, încurajată de întregul sobor, aduce la cunoştinţa
organelor comunale şi judeţene, necesitatea acută a consolidării bisericii care
era în pericol de dărâmare, insistând de mai multe ori în 1987 pentru obţinerea
autorizaţiei de reparaţie-construcţie.
În zadar au apelat, căci aprobări pentru instituţiile de cult
erau foarte greu de obţinut în perioada în care dictatura comunistă ajunsese la
apogeu, ştiut fiind şi faptul că această credinţă a purces fără aprobarea
Ministerului Cultelor, fiind doar tolerată. Spre exemplificare, amintim numai
un caz în care maica stareţă Teofana a mers împreună cu alte măicuţe în
audienţă la vicepreşedintele judeţului Neamţ, prezentând cererea pentru
construirea bisericii. Privite foarte dispreţuitor, li s-a adresat doar o
singură întrebare: vreţi să faceţi biserică ? Dar aveţi dreptul de a trăi ?,
după care s-a încheiat audienţa. S-ar putea găsi oare cuvintele potrivite care
să exprime durerea sufletească simţită atunci de maici ?
Din nou, ca şi până acum, maicile sunt în mari griji. Trebuie
acte pentru cei de pe pământ, dar nădejdea este tot la Dumnezeu şi la Maica Sa
preasfântă care ştiau necazul şi dorinţa noastră, ştiau că s-ar putea construi
biserica şi fără acte, dar aşteptau mai cu deadinsul rugăciunile noastre. Am
rămas pentru o vreme ca văduva din Sfânta Evanghelie, aşteptând milă de la
împăratul, împlinindu-se în cele din urmă cererea.
PERIOADA 1988-ASTĂZI
Dumnezeu a slobozit în primăvara anului 1988 ploi dese, care
au dus la căderea de năprasnă a unui perete al sfântului altar, partea
veşmântăriei.
Cu toată dragostea şi bărbăţia, cu nădejdea în Acoperământul
Maicii Domnului, cu binecuvântarea IPS Mitropolit Silvestru, maicile încep
lucrările unei noi biserici în jurul celei vechi, fără ca aceea să fie
dărâmată. La 26 mai 1988 s-a pus temelia actualei biserici lucrându-se 4 zile.
La 28 mai s-a pus piatra fundamentală de către IPS Mitropolit Silvestru
Onofrei. La 10 iunie a început zidirea care a durat 3 zile. O altă minune a
Maicii Domnului a fost zidirea stranei stângi de către IPS Mitropolit Silvestru
cu două maici, într-o singură zi. Nu se poate spune cât spor şi vreme bună şi
dragoste în lucru a dat bunul Dumnezeu, încât în 7 zile, cu întreruperile necesare,
s-a ajuns până la ultima centură.
Dar zavistuitorul binelui a şoptit în urechile celor ce se
pleacă la rău, în chip că fac ale legii, să vină să demoleze pe motivul că nu
avem acte de reparaţie-construcţie.
Pe 18 iunie 1988, stil vechi – vineri, orele 14 – intră pe
poarta mânăstirii câţiva bărbaţi de la conducerea comunei şi a judeţului, în
urma cărora vin alţii îmbrăcaţi în salopetă, ca pentru lucru. Se adresează
spunând că au venit pentru demolare. Atunci maicile, ieşind în grup, ridică
mâinile şi cu lacrimi în ochi cer să lase să se termine această biserică de
care şi dânşii vor avea bucurie, când vor primi de la Dumnezeu, ceea ce nici
unul din oameni nu le poate da. Ameninţările continuă, dar maicile, înconjurând
zidul bisericii, nu încetează cu rugăciunea. Este o atmosferă de maximă
încordare; clopotele sună a jale, toate vietăţile îşi exprimă neliniştea.
Maicile strigă că mai bine să cadă zidurile peste ele, decât să vadă distrus
ceea ce construiseră cu atâta osteneală şi cheltuială.
Impresionaţi de această reacţie neaşteptată a comunităţii,
muncitorii care aşteptau comanda îndepărtării mai întâi a schelelor, au refuzat
să înceapă acţiunea, preferând a li se tăia mâinile sau a li se desface
contractul de muncă, decât a mânia în aşa chip pe Dumnezeu. Aceasta a fost una
din cele mai mari minuni a Maicii Domnului, care a înmuiat inimile
autorităţilor şi nu au mai recurs la demolare. Toate acestea se petreceau
pentru încercarea credinţei şi a răbdării noastre şi nu a slobozit Dumnezeu un
alt rău mai mare decât sistarea lucrării până la noi ordine. Procesul verbal
încheiat prevedea amenzile stabilite conform legii şi deschiderea unui proces
de judecată care s-a desfăşurat în 3 şedinţe, ultima fiind pe 5 octombrie 1988.
Slujbele se făceau în biserica veche din interior; în dorinţa
fierbinte de a termina biserica nouă, maicile se încurajau reciproc cu nădejdea
sinceră că Dumnezeu le va ajuta până în sfârşit. Timp de 2 luni nu s-a mai
adăugat nimic la noua lucrare; în schimb s-au pregătit arcadele pentru acoperiş.
Când a sosit ziua cea blagoslovită de Dumnezeu ca să se înceapă expunerea
pentru acoperiş, nu s-a mai ţinut cont de nici o ameninţare a răului, fiindcă
procesul se amânase, iar timpul nu mai aştepta. Atunci la voia milostivului
Dumnezeu şi cu credinţa în minunile Maicii Domnului, maicile împreună cu câţiva
creştini conduşi de priceperea ierodiaconului Galaction Gherasim aşează primele
arcade.
Era în 29 august 1988 când zidurile cele vechi ale bisericii,
împreună cu acoperişul, sunt scoase afară. Minunat lucru era să vezi maicile ca
albinele sârguindu-se a elibera interiorul noii biserici. Apoi, s-au întărit
arcadele prin bolta din interior, s-au aşezat consolele de jur împrejur şi s-au
făcut cofrajele pentru cei 4 stâlpi de bază ai turnului. Stâlpii s-au turnat în
24 ore neîntrerupt, mortarul ridicându-se manual la scripet. Dar, aşa cum
furnicile nu-şi încurcă drumul adunând proviziile, tot aşa maicile se străduiau
să ajute pentru a mai înainta cu un pas în lucrare.
Când s-a eliberat interiorul şi au rămas zidurile cele noi,
iar pe deasupra erau aşezate toate arcadele, ne-a vizitat un grup de turişti
din Grecia împreună cu IPS Mitropolit Chiprian şi PS Ambrozie. IPS Mitropolit
Chiprian ne-a adresat un cuvânt de încurajare, ne-a întărit nădejdea că vom avea
bucuria de a vedea o biserică măreaţă şi frumoasă închinată Maicii Domnului.
Lucrările au continuat cu mai multă uşurinţă, poate şi pentru rugăciunile celor
de o credinţă cu noi.
A urmat apoi săparea la temelie pentru proscomidie,
veşmântărie şi pridvor. La toată această muncă brută, maicile au fost ajutate
de câţiva creştini buni, pe care nu-i mai pomenim aici, ca să rămână pomeniţi
în veci de bunul Dumnezeu. S-a zidit şi s-a turnat centura pentru sfânta
proscomidie, veşmântărie şi pridvor. Încă o greutate pentru maici, care erau
deja epuizate, a fost când s-a turnat baza de la turnul mare al Bisericii, căci
s-a învârtit beton timp de 16 ore, fără întrerupere, şi tragerea la scripeţi
era la 9 m înălţime.
Mai rămăseseră 11 zile lucrătoare până la 1 octombrie 1988
stil vechi, când era praznicul Acoperământul Maicii Domnului şi hramul
mânăstirii, iar maicile erau îngrijorate, sfătuindu-se cum ar putea acoperi mai
repede biserica pentru a fi posibilă săvârşirea slujbei. Dar vrăjmaşul cel
nevăzut, văzând sporul la lucrurile cele bune, le-a dat prin gând celor de la
securitate ,,să ne mai viziteze”.
Era în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, dimineaţa, în
timpul rugăciunii, când 4 tovarăşi umblau de jur-împrejurul bisericii, exact
după ce se încheiase lucrarea cu zidirea sfintei proscomidii, veşmântăriei şi
pridvorului. În urma discuţiilor cu maicile din conducere, au hotărât ca pe 5
octombrie 1988 să se prezinte din nou la procesul care nu se încheiase.
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, s-a săvârşit
prima sfântă liturghie la 1 octombrie 1988 stil vechi, în biserica nouă, de
către IPS Mitropolit Silvestru şi un sobor numeros de preoţi şi diaconi.
Urma procesul şi emoţiile pentru acesta au luat sfârşit, când
maica stareţă a adus vestea că s-a încheiat în favoarea Bisericii noastre.
Cu sufletele mai împăcate şi mulţumind lui Dumnezeu, maicile
au continuat lucrările, ajutând la acoperirea Bisericii cu tablă pe monahii
Galaction şi Nicodim, care cu multă râvnă şi sârguinţă au depus eforturi
deosebite şi au îndurat frigul iernii, până au reuşit să termine de pus
acoperişul.
În acelaşi timp, înăuntrul bisericii se pregătea bolta cu
şipcă şi rapiţă, pentru a se tencui în primăvara anului 1989. Deşi era iarnă şi
frig, se lucra intens, pentru a se putea sluji în Biserică la praznicul
Naşterii Domnului. După credinţă şi faptă – căci am petrecut sărbătorile de
iarnă cu slujbe frumoase, rânduindu-se mai mulţi preoţi de la Mânăstirea
Slătioara.
După Botezul Domnului, iarna a devenit mai blândă, prilej
pentru a începe, pe 15 martie, lucrarea de cimentuire în interior, de către o
echipă de meşteri buni din comuna Zăneşti, judeţul Neamţ. Aceştia au terminat
de finisat interiorul bisericii de Buna Vestire a Maicii Domnului. Sfânta
candelă s-a îngropat pe 31 martie stil vechi 1989, iar sfânta masă s-a turnat
tot atunci, mai precis pe 30 aprilie. Minunatele sărbători ale Paştelui, le-am
petrecut în biserică.
Odată cu bucuria Sfintei Învieri a Domnului, am primit o
înştiinţare, prin care eram obligate să arăm drumul de la şoseaua principală
(Canton Reclaru) până la colţul plantaţiei, pe motiv că porţiunea aceasta de
drum face parte din terenul arabil al CAP-ului Bodeşti. Nu mică a fost
supărarea, deoarece, în urmă cu ceva vreme, cheltuisem o sumă însemnată de bani
pentru a-l îndrepta şi întări cu balastru.
Noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate aceste încercări
folositoare sufletului. Ulterior, am cunoscut că ordinul cu drumul nu era din
necesitatea completării terenului arabil, ci un mijloc de a opri continuarea
lucrării la biserică. Drumul nu l-am arat pentru că ordinul nu a fost legal.
Drumul a fost făcut din 1981; maicile au încercat doar să-l întărească, făcând
mai accesibilă circulaţia.
În vara anului 1989 s-a lucrat la turnul mare. Nu era o muncă
uşoară pentru maici, dar Dumnezeu întărea firile cele neputincioase, părintele
Galaction fiind cel care dinamiza activitatea.
La 9 octombrie 1989, s-a înălţat sfânta cruce pe turla
bisericii de către IPS Mitropolit Silvestru, care mai înainte a săvârşit o
slujbă de sfinţire, nespus de emoţionantă, ca odinioară, în vremea Sfântului
Împărat Constantin, primul împărat creştin.
La începutul lunii iunie 1989, cu blagoslovenia maicii
stareţe Teofana, s-a înfiinţat atelierul de sculptură în lemn, iar prima
lucrare au fost cele 2 uşi de la veşmântărie (cele anterioare celor actuale).
Cele 2 uşi de la intrarea în Biserică au fost sculptate de meşterii Ioan
Marchidan şi Vasilică Alexandru, ucenicii cunoscuţilor sculptori Vasile şi Ion
Resmeriţa din comuna Grumăzeşti Neamţ, cei care au lucrat catapeteasma.
Icoanele catapetesmei au fost pictate de ierodiaconul Lavrentie de la
Mânăstirea Slătioara.
Lucrările se vor desfăşura de acum înainte în alt context
politic şi social, generat de evenimentul din 22 decembrie 1989, căderea
dictaturii comuniste. Anul 1990 are cu totul alte noutăţi faţă de cei 24 ani
trecuţi. Recunoaşterea Bisericii noastre ca persoană juridică de către
Judecătoria Suceava, prin decizia nr. 1000 din 19.02.1990, asigură libertatea
construirii de noi biserici şi finalizarea celor începute (Pe parcursul celor
65 ani, 1924-1989, Biserica Ortodoxă de Răsărit din România a mai cunoscut o
scurtă perioadă (1946-1949) de recunoaştere parţială a cultului).
Căderea regimului comunist a fost ca o minune pe care Maica
Domnului a făcut-o cu biserica noastră, căci cu 2 zile înainte de revoluţie,
prim-secretarul judeţului Neamţ hotărâse ca toate construcţiile fără
autorizaţie să fie demolate, deci şi noi ne aflam într-o situaţie extrem de
critică. De acum înainte însă, cât va fi voia lui Dumnezeu, se vor continua
lucrările începute. În vara anului 1990 s-a montat catapeteasma. Pictura în
tehnica ulei, stil realist, ce împodobeşte interiorul bisericii s-a realizat în
perioada 1991-1993.
Ziua de 4 septembrie 1990 stil vechi este zi de jalnică despărţire,
deoarece Dumnezeu o cheamă la cele veşnice pe iubita noastră întâistătătoare,
maica stareţă Teofana Nistor în vârstă de numai 62 de ani. După o grea
suferinţă de câteva luni, maica ne părăseşte în lumea aceasta trecătoare, însă
de acolo de sus veghează, mijlocind cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi
Maica Domnului să ne ajute să terminăm biserica. Ea a purtat cu vrednicie
toiagul păstoresc, iar cei 6 ani de stăreţie au coincis cu perioada apogeului
comunist; a trăit zile de maximă încordare, în lupta pentru obţinerea avizelor
de construire a bisericii, ceea ce i-a agravat foarte mult starea de sănătate.
Sarcina de a conduce mai departe corabia în portul mântuirii
a încredinţat-o Dumnezeu maicii stareţe Varvara Blaga în vârstă de 44 de ani,
pe data de 6 decembrie 1990. Slujba de hirotesie a fost săvârşită de ÎPS
Mitropolit Silvestru, duhovnicul mânăstirii noastre din acea vreme.
Obiectivul principal al maicilor rămâne terminarea şi
sfinţirea bisericii. Această dorinţă fierbinte de a sfinţi biserica mânăstirii
noastre, la care a zidit prima cărămidă, a avut-o şi ÎPS Mitropolit Silvestru,
pe care Dumnezeu l-a chemat la fericirea cerească, prin moartea sa neaşteptată
la 5 martie 1992, stil vechi. Diadoh al scaunului mitropolitan este ÎPS
Mitropolit Vlasie Mogârzan, totodată duhovnicul obştii noastre.
Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Vlasie şi a maicii stareţe
Varvara se continuă cu toată râvna lucrările de construire a clopotniţei, în
perioada martie 1992 - septembrie 1994, şi a trapezei cu chiliile de la etaj,
în perioada martie 1994 - septembrie 1995. Între ultimele lucrări la biserică
se înscrie pictura exterioară în tehnica frescă, executată în perioada mai -
iulie 1995.
Nu suntem vrednice să mulţumim lui Dumnezeu, Maicii Domnului
şi tuturor sfinţilor pentru noianul de minuni pe care l-au revărsat asupra
noastră, căci munca din cei peste 40 ani a înaintaşilor noştri, care s-au dus
la Domnul şi a celor care sunt în viaţă, s-a încununat prin marea sărbătoare a
sfinţirii bisericii din 31 iulie 1995. Împărţitorul darurilor va răsplăti
fiecăruia nevoinţele, lipsurile şi lacrimile ce s-au vărsat până s-a ajuns la
împlinirea minunatului scop.
Biserica s-a sfinţit în vremea arhipăstoriei ÎPS Mitropolit
Vlasie Mogârzan. La slujbă, au participat prea sfinţiţii Demosten Ioniţă -
Nemţeanul, Ghenadie Gheorghe - Băcăoanul, Pahomie Moraru - Vrânceanul, Teodosie
Scutaru - Braşoveanul şi Sofronie Oţel - Suceveanul, precum şi un mare sobor de
preoţi şi diaconi, în prezenţa a numeroşi credincioşi.
Trebuie să mai evidenţiem faptul că întreaga lucrare de
construire a bisericii, într-o perioadă de numai 7 ani (mai 1988 - august
1995), a fost posibilă datorită grijii şi efortului deosebit al maicilor, sub
îndemnul şi îndrumarea prea cuviosului părinte arhimandrit Nifon şi a maicii
stareţe Macaria, de a procura toate materialele necesare şi parte din
mijloacele financiare cu peste 30 ani înainte. Deşi condiţiile au fost foarte
stricte, după cum am menţionat înainte, nădejdea că prin grija lui Dumnezeu se
va înălţa biserica nouă nu s-a pierdut niciodată.
Mărturie vie avem cuvintele maicii stareţe Macaria, care
întrebată odată: de ce ne mai ostenim să adunăm lemn pentru biserică dacă nu
avem voie să construim ?, sfinţia sa a răspuns: ,,Eu nu voi mai trăi, dar în
locul acesta se va ridica o minunată biserică”. Şi acest duh neclintit de
credinţă în pronia lui Dumnezeu l-a insuflat tuturor maicilor şi am dori ca
bunul Dumnezeu să continue să-l sădească în sufletele urmaşilor noştri.
Apoi mai târziu, când auzeam că maica stareţă Teofana,
împreună cu maicile din comitet, înaintează cereri pentru construirea
bisericii, ne puneam întrebarea: cum mai există curajul de a cere aşa ceva când
Biserica era atât de prigonită ? Dar ceea ce la om nu e cu putinţă, la Dumnezeu
e cu putinţă.
Biserica actuală are formă de cruce, cu fundaţie din piatră
şi beton, cu arce şi bolţi din cărămidă. Este construită din cărămidă cu o
turlă mare pe sfântul altar şi două mai mici pe pridvor, având lungimea totală
de 27 m, lăţimea de 7 m, iar înălţimea pe axul turlei de 28 m. Pereţii au o
grosime de 0,5 m.
Ferestrele sunt dreptunghiulare şi înguste. Faţada exterioară
a bisericii este realizată în praf de piatră. Stilul construcţiei este
moldovenesc. Privită din exterior, biserica are un aspect impunător, dominând
prin silueta ei poiana şi pădurile din jur.
Biserica, împodobită cu toate cele necesare cultului, deţine
părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Mucenic Haralambie, Sfântului
Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, Sfintei Mucenice Cuvioasa Paraschiva,
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul.
Într-o asemenea ambianţă, în prezenţa vie a atâtor sfinţi cu
prea cinstite chipuri şi a sfintelor moaşte, care străjuiesc biserica, cum ar
putea să nu crească în voie viaţa de sfinţenie ?
Actuala clopotniţă, zidită din temelii alături de cea veche,
care în final a fost demolată, are faţada sculptată în praf de piatră, bogat
ornamentată cu chipuri de sfinţi şi motive geometrice şi florale. Structurată
pe două nivele, cu o înălţime de 20 m, ea este înzestrată cu 5 clopote, bine
armonizate şi acţionate manual, care vestesc orele de rugăciune pentru
vieţuitorii mânăstirii.
După sfinţirea bisericii mânăstirii, atenţia neobositei maici
stareţe, cu vădite calităţi de bun gospodar, s-a îndreptat spre renovarea
construcţiilor anexe existente, ridicându-se în acelaşi timp şi unele noi.
De asemenea, mânăstirea a fost dotată cu noi facilităţi,
extrem de necesare. Cu ajutorul directorului IRE Apostol Constantin, a fost
instalată, la 1 octombrie 1995, reţeaua de curent electric în mânăstire –
împlinirea unei dorinţe vechi de zeci de ani.
O altă înlesnire în desfăşurarea activităţii în mânăstire a
constituit-o alimentarea prin conductă cu apă potabilă a bucătăriei obşteşti;
izvoarele din incinta mânăstirii şi din apropiere erau prea firave ca să
permită alimentarea unei reţele pentru întreaga mânăstire.
Nu avem cuvinte să mulţumim Maicii Domnului pentru aceste
două lucruri şi o rugăm să dăruiască sănătate şi mântuire tuturor celor care
s-au străduit că acestea să devină realitate.
Tot aici trebuie să amintim cea mai recentă minune. Drumul de
la şoseaua principală până la mânăstire era foarte prost, iar în preajma
canonizării Sfântului Ierarh Glicherie, maicile au rugat conducerea comunei
Bodeşti să intervină pentru a repara drumul, dar acestea nu au luat nici o
măsură. După ce vreme de 2 săptămâni nu s-a întreprins nimic, în ajunul
canonizării, cei în drept, parcă îndemnaţi de Sfântul Ierarh Glicherie
Mărturisitorul, au reparat drumul, astfel că mânăstirea a putut primi vizita
unor oaspeţi aleşi din străinătate, ca şi a sutelor de credincioşi care au
trecut pe aici, în drum spre Slătioara.
Soborul Mânăstirii Brădiţel numără în prezent 124 de maici şi
surori, care se străduiesc să se supună regulii de aur a monahismului ortodox:
,,Roagă-te şi munceşte !” Obştea se conduce după rânduielile şi canoanele
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi după Tipicul Sfântului Sava. De asemenea, în
mânăstire se păstrează vechea rânduială călugărească, de a nu se mânca carne.
Maicile săvârşesc zilnic cele 7 laude, având slujba utreniei
la 11 noaptea, iar duminica, în sărbătorile de peste an şi praznicele
împărăteşti sfânta liturghie este săvârşită de preoţi de la Mânăstirea
Slătioara. În biserică, rugăciunea este neîncetată prin citirea psaltirii de
către maici, ziua şi noaptea; ele îşi continuă rugăciunile şi la chilii.
Vieţuitoarele acestui sfânt lăcaş se ocupă, în primul rând,
cu cultivarea pământului şi creşterea animalelor, care reprezintă sursa
principală de întreţinere. Pe lângă aceste activităţi există ateliere de
pictură, sculptură, tricotaj, croitorie şi ţesătorie.
Din cele prezentate până acum, se poate înţelege care este
duhul vieţii de obşte. ,,Iată acum ce este bun sau ce este frumos, decât numai
a locui cu fraţii împreună”. Şi ceea ce atrage cel mai mult nu este doar o
trapeză comună, o vistierie comună, un tipic comun, dar şi o singură minte, o
singură voinţă, o singură viaţă şi toate întru Hristos.
În mânăstirea noastră, viaţa de obşte a fost introdusă în
anul 1968, cu blagoslovenia ÎPS Mitropolit Glicherie şi cu îndemnul şi
sprijinul prea cuviosului părinte Nifon Marinache şi ale maicii stareţe
Macaria. În perioada 1927-1968, maicile au petrecut în viaţa de sine, care
presupune aceeaşi datorie călugărească; deosebirea constă în aceea că fiecare
trebuia să-şi procure cele necesare vieţii materiale. În viaţa de sine numai
biserica este comună, în rest totul este individual.
În ansamblu, Mânăstirea Brădiţel se arată astăzi o mireasă a
lui Hristos. Aşezarea pitorească dă prilej de rugăciune, pace sufletului
ostenit pe calea ispitelor. Aici este un loc de popas, de înviorare a forţelor
sufleteşti, precum şi a puterii de muncă pentru toţi cei ce vizitează cu gând
bun acest aşezământ.
Îmbogăţiţi sufleteşte de cele ce au văzut în această
mânăstire, credincioşii părăsesc sfântul lăcaş cu dorinţa sinceră de a reveni
aici. Înscrie Doamne, în cartea vieţii pe toţi ostenitorii, binefăcătorii şi
închinătorii Mânăstirii Brădiţel.
