O VEDENIE MINUNATA
1902
Pe 5 decembrie 1902, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, o soră din
Mănăstirea Vovideniilor din Tihnin, gubernia Novgorodului, cu numele Tecla, a
dormit peste 20 de ore (de la 9.30 dimineaţa, până la ora 6 a doua zi).
Venind de la biserică, de la Sfânta Liturghie, a simţit o slăbiciune şi,
lucru ciudat, de-abia s-a descălţat la un picior, că a şi adormit şi a început
a suspina şi a se văieta straşnic. Din ochi îi curgeau lacrimi şi tot trupul îi
tremura puternic, ca de o spaimă mare. Uneori parcă era moartă, abia
simţindu-se suflarea ei şi toată faţa îi era scăldată în sudoare. Multe
călugăriţe veneau să se uite la dânsa şi gândeau că nu va mai trăi până
dimineaţa.
La ora 23 a fost chemat doctorul, care a constatat că pulsul era normal,
dar de trezit nu a putut să o trezească. A încercat să-i ridice pleoapele, dar
nu se ridicau, iar gura îi era încleştată. I-au dat să miroase spirt, dar nu se
vedea nici un semn de trezire, aşa că au lăsat-o până când s-a trezit ea
singură.
De la ora 15 până la ora 18 s-a luminat la faţă şi surâdea mereu, şi
chiar dacă mai suspina se vedea că era din cauza bucuriei, nu a fricii. În
cursul acestor trei ore, ea a zis tare de trei ori „Doamne!”, dar tot surâzând.
Pe urmă a mişcat mâinile ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ceva şi a zis
tare: „Tu, Împărăteasă cerească!”. După aceea a stat culcată şi tot zâmbea şi a
zis încă o dată „Doamne!” şi s-a trezit.
Sora aceasta trăieşte în mănăstire de la 17 ani. Mai că nici nu ştie
carte. Citeşte cu greu Psaltirea şi în toate zilele face ascultările
mănăstirii, având o viaţă tare bună. La muncă osârdnică, blândă, smerită. Cu un
cuvânt, trăieşte în frica lui Dumnezeu. Acum are 33 de ani. Câţiva ani a trăit
pe lângă Maica Stareţă care era bolnavă, îngrijind-o cu dragoste şi slujindu-i
fără vicleşug. La început vorbea incorect, pentru că era din gubernia Oloţkaia
şi în satul lor se vorbea un dialect deosebit. De soarta drepţilor şi
păcătoşilor are puţină înţelegere, aşa că nu putea fi înşelată cu vreo nălucire.
Ea a povestit următoarele: „Când am adormit, văd că vine la mine sora
mea de sânge, Pelaghia, care a murit de oftică acum 13 ani, la vârsta de 16
ani. Pelaghia avea coroană pe cap şi straiele albe şi mi-a zis zâmbind: «Haide
cu mine», iar eu m-am dus cu dânsa.
Am mers împreună pe un deal drept şi am ajuns la un loc foarte
întunecos, greu de descris. Pe ambele părţi erau prăpăstii. Într-una din ele
cădeau călugări, iar din cealaltă ieşeau. Aici sora mea s-a făcut nevăzută şi
au venit la mine doi tineri luminaţi. Erau aşa de frumoşi, cum la noi nu erau.
Ei mi-au zis: «Haide». Iar eu am întrebat: «De ce călugării aceştia cad în
groapă?». Tinerii mi-au răspuns: «Pentru viaţa lor cea cu neluare aminte din
mănăstire. Ei cad şi iar se ridică şi se vor mântui numai cu boală şi durere».
Unul din tineri s-a făcut nevăzut, iar celălalt a mers cu mine şi mi-a zis:
«Priveghează (roagă-te – n.tr.), fă-ţi cruce şi hai cu mine». M-a apucat de
mână şi am pornit.
Locul era întunecos şi îngust şi el mergea tare grabnic, încât eu de-abia
îl urmam. Îndată au venit straşnicii (diavolii). În mâini ţineau o hârtie mare
scrisă cu litere mari şi au adus-o în faţa ochilor mei şi am văzut scrise toate
păcatele mele din copilărie. În timpul acesta a venit celălalt tânăr şi am
văzut la el aripi. Am priceput că acela a fost îngerul păzitor. El a zis cu
glas aspru: «Nu îndrăzniţi a înfricoşa astăzi acest suflet. E împărtăşit şi nu
vă arătaţi înaintea noastră!». Atunci am văzut că hârtia s-a făcut cu
desăvârşire curată, păcatele mele toate s-au şters şi straşnicii au fugit.
Atunci m-am dus cu tânărul cel dintâi înainte, iar îngerul păzitor s-a făcut
nevăzut.
Calea era foarte îngustă, încât eu mergeam cu greu, pe o coastă, cu cel
ce mă ducea. Urcam pe o scară întunecoasă pe care straşnicii chiar dacă se
arătau, nu mă puteau prinde. Am ajuns apoi cu tânărul la trei cuptoare mari cu
foc, unde straşnicii alergau cu cârlige. În cuptor, pe pirostii, erau parcă
nişte lemne care ardeau, dar straşnicii le scoteau ca pe nişte tăciuni şi le
băteau cu ciocanul. Îndată din tăciune se făcea om şi cu un răcnet foarte mare
era aruncat iar în cuptor. Aici eu m-am înfricoşat foarte tare şi mă temeam că
şi eu voi cădea tot acolo, dar tânărul a zâmbit şi mi-a zis: «Fă-ţi cruce şi
haide înainte!». După ce am plecat, l-am întrebat: «De ce oamenii aceia sunt
puşi în cuptoare cu văpaie?». Tânărul mi-a răspuns: «Aici au căzut toţi
creştinii care numai cu numele erau creştini, iar lucrurile lor erau
necuviincioase: nu cinsteau sărbătorile, se înjurau cu cuvinte urâte, se îmbătau
dis-de-dimineaţă. Priveghează, fă-ţi cruce şi haide cu mine». Şi m-am dus
înainte.
Apoi am sosit la un loc foarte îngust. Aici erau două scări înalte cu
foarte mulţi diavoli pe dânsele. De o parte a scărilor era o prăpastie, iar de
cealaltă era un cazan cu smoală clocotită. În cazanul acesta au azvârlit un om
care tare se văieta, iar împrejurul cazanului era mulţi oameni. Eu am întrebat
pe tânăr: «De ce îi azvârle în cazan pe aceşti oameni?». El mi-a răspuns:
«Pentru ţinerea de minte a răului şi pentru trufie, iar în prăpastie cad pentru
clevetire şi osândire».
Mergând tot pe acea cale îngustă am sosit la o groapă care nu avea pod
peste ea, iar din groapă se auzeau răcnete şi vaiete groaznice. Apoi am intrat
într-însa şi am văzut mulţime de oameni. Unii erau îmbrăcaţi foarte rău, alţii
erau cu totul goi. Ei şedeau cu spatele unul la altul şi nu se vedeau. Îndată
parcă locul acela s-a clătinat, a clocotit şi eu l-am întrebat pe tânăr: «De ce
aceasta?». Tânărul mi-a răspuns: «Acum aici a venit un suflet păcătos». Şi la
întrebarea mea de ce oamenii aceia nu se vedeau unii pe alţii, tânărul mi-a
răspuns: «Aceşti oameni trăiau pe pământ fără grijă, erau indiferenţi faţă de
cei din jurul lor. Acum lor nu le este pomenire, de aceea nu văd nici
mângâiere. Cu pomenire (la Sfânta Liturghie) i-ar putea răscumpăra, dar n-ar
cine-i pomeni».
Ieşind din locul acela am mers iarăşi pe o cale îngustă şi încă departe
fiind, am auzit ţipete şi văicăreli. Apoi am sosit la o altă vale unde era
multă lume. Toţi şedeau cu capetele plecate pe piept. Aici tânărul m-a lăsat pe
mine şi eu tare m-am înfricoşat când am văzut straşnicii ce au început să mă
sperie. Ei voiau să mă apuce cu cârligele lor lungi şi să mă pună pe cântarul
care era în mijlocul acelui loc şi pe care se cântăreau faptele cele bune şi
cele rele. Eu m-am speriat tare şi toată m-am înfricoşat şi m-am cutremurat.
Îndată am văzut că a venit îngerul păzitor şi mi-a adus băsmăluţa pe care am
dat-o odată la un sărac. A azvârlit-o pe cântar şi a tras toate faptele mele
cele rele. Eu m-am bucurat şi am ieşit din locul acela. Îngerul meu păzitor s-a
făcut nevăzut şi a venit iar tânărul şi am mers mai departe. El mergea prea
repede, încât eu nu reuşeam să-l urmez şi nu mai puteam de osteneală. Tânărul
mă îmbărbăta şi zicea: «Fă-ţi cruce şi priveghează». Eu făceam cruce şi mergeam
cu uşurinţă.
Aşa am ajuns la un loc lângă care se simţea miros greu şi se auzeau
vaiete. În acel loc am văzut o femeie care şedea în mijloc. Hainele ei erau
toate pline de sânge, de asemenea şi capul. Împrejurul gâtului era un şarpe ce
avea gura înfiptă în buzele ei şi cu coada o plesnea peste urechi. Alt şarpe
mare era încolăcit în jurul picioarelor şi cu gura ajungea la pieptul ei şi se
înfingea în sânul ei. Ea mă chema cu mâna şi mă ruga să o ajut. Lângă dânsa era
parcă un berbec, dar cu faţă de om, care m-a înfruntat foarte fioros. Eu am
început a-l ruga pe însoţitorul meu să nu mă lase pe mine şi am ieşit împreună
din acel loc. L-am întrebat: «De ce pătimeşte femeia aceasta?». Mi-a răspuns:
«Această curvă s-a predat pe sine toată poftelor sale şi aici primeşte plata
pentru toate lucrurile ei».
Mergând mai departe, am ajuns la un locaş foarte mare şi înalt. Mai jos
de acest locaş era o prăpastie mare cu vâlvătaie. În mijlocul locaşului era un
stâlp învăluit de şerpi. Pe stâlpul acesta erau parcă întărite poliţe (console)
ce se clătinau şi mulţi oameni erau pe poliţele acelea. Toţi erau foarte
groaznici la vedere, iar straşnicii îi aruncau pe aceşti oameni în prăpastie.
Diavolii rupeau hainele de pe ei şi îi trăgeau cu cârlige în prăpastia fără
fund, unde era o aşa putoare că mă înăbuşea. Eu mă temeam foarte că şi pe mine
mă vor arunca acolo. Şerpii îşi deschideau gurile la mine şi voiau să mă
înghită, iar un şarpe avea trei capete. Eu am întrebat: «Pentru ce păcate
pătimeşte acest norod?». Tânărul a răspuns: «Pentru păcatele sodomiţilor».
Pe urmă, tânărul m-a dus la nişte porţi de sticlă prin despărţitura
cărora am văzut un loc în mijlocul căruia erau mese aşternute. Pe mese erau
samovare ce fierbeau. Pe farfurii erau şoareci, broaşte şi diferite
spurcăciuni. Lângă mese erau mulţi oameni şi mulţi dintre ei săreau în foc şi
toţi răcneau, parcă cereau ceva. Însă straşnicii îi opareau cu apă fierbinte
din samovare. Tânărul, l-a întrebarea mea, a răspuns: «Ei nu cinsteau
sărbătorile. Dimineaţa, în timpul Sfintei Liturghii, ei mâncau, beau şi se
îmbătau». Nu departe de norodul acesta, alţii săreau în foc şi când se opreau,
straşnicii îi sileau să sară iar. «Aceasta pentru că în timpul slujbei se
ocupau cu fel de fel de jocuri», a zis tânărul. Lângă acest locaş am văzut o
femeie care mergea şi scrâşnea cu dinţii. În gură avea otravă şi se chinuia ba
să o scuipe, ba să o înghită, dar nu putea. Tânărul a zis că pătimeşte pentru
mâncarea cea de frupt din timpul postului.
Aici am intrat într-un alt locaş, nu prea mare, unde erau câţiva oameni
spânzuraţi de mijlocul pântecelui şi de limbă. Ei se văietau tare, iar eu m-am
înfricoşat foarte şi l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceştia sunt spânzuraţi
aşa?». «Aceşti oameni sunt cumetri, trăiau rău. Au avut împreunare trupească
între dânşii».
Pe urmă am mers iar pe o cale întunecoasă şi strâmtă şi am ajuns la un
loc în mijlocul căruia era un om cu lanţuri înroşite în foc băgate în urechi,
lanţ ce avea capetele prinse de doi pereţi. Altul avea limba scoasă şi
straşnicii o tăiau cu un cuţit ştirb de foc. La al treilea îi ieşeau flăcări
din urechi. «De ce aşa chin?», am întrebat eu. «Primul şedea în biserică cu
neluare aminte, nu asculta cântarea şi citirea, ci îşi întorcea capul, iar acum
e prins cu lanţuri. Celălalt vorbea în biserică şi de aceea îi taie limba. Al
treilea asculta cleveteala şi o spunea la alţii, de aceea îi ies flăcări pe
urechi».
Din acest loc am ajuns apoi la o fântână de gheaţă la care şedea o
femeie şi vărsa apa cu găleata în amândouă părţile. «Ce făcea femeia aceea?»,
am întrebat. «Făcea nedreptate. Vindea lapte, dar punea în el apă, de aceea
acum e pusă să despartă laptele de apă», a răspuns tânărul.
Apoi am pornit pe o cale întunecoasă şi îngustă, iar tânărul parcă
zbura, aşa de repede mergea. Şi fiindcă mă trăgea de mână, i-am spus că nu pot
merge aşa de repede, dar el a zis: «Priveghează, fă-ţi cruce şi mergi». Apoi am
simţit că ne suim pe o scară. Îndată, la picioarele noastre a căzut un om şi
s-a dus în adâncimea de sub scară, iar straşnici au venit din nou şi eu m-am
speriat tare rău. Când am trecut scara, l-am întrebat pe însoţitorul meu de ce
l-au aruncat pe omul acela în adânc. «Acest om a trecut toate vămile, dar pe
aceasta nu a trecut-o, pentru că a fost aspru şi nemilostiv».
După aceasta, abia mă ţineam după tânăr, aşa de repede mergea, şi îndată
am auzit un vuiet şi am văzut înaintea mea flăcări. Aici tânărul s-a făcut
nevăzut de mine şi eu m-am aflat lângă o râpă de foc în care apa tare mă
învăluia, dar nu ca şi cum ar fi mişcată de vânt, ci nu ştiu cum se învârtea,
într-un chip deosebit. În râpa aceea era foarte multă lume, iar peste râpă erau
întinse două nuiele subţiri şi l-am văzut pe însoţitorul meu de cealaltă parte
a râpei. El mi-a zis: «Treci încoace», dar eu i-am spus că mă tem să nu cad în
râpă şi nu pot merge. «Mergi, nu te teme, doar mă cunoşti». «Nu te cunosc, la
noi nu sunt aşa ca tine», am răspuns eu. El îmi zice iar: «Tu mă cunoşti. Din
tinereţe mă iubeşti şi te rogi mie şi eu te-am adus pe tine în aceste
locaşuri». «Nu, eu nu te ştiu pe tine», i-am răspuns iarăşi. «Eu sunt Marele
Mucenic Gheorghe», mi-a răspuns el, apropiindu-se de mine. Demonii mă alungau,
zicând că nimeni nu va trece de acea râpă. Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi
m-a trecut peste râpă, iar îngerul a zburat. De amândouă părţile s-au făcut
pereţi şi nu vedeam râpa, aşa încât, fără frică, mergeam cu Marele Mucenic
Gheorghe.
În râpă erau mulţi oameni care se străduiau să iasă, dar iar se afundau
şi ziceau: «Amar nouă, amar nouă!». În râpă am văzut un ţăran cunoscut mie, din
satul nostru, care striga: «Ce cauţi aici? Pleacă! Nu vei suferi nici o
scânteie din focul acesta!». «Aici vor fi toţi sinucigaşii şi creştinii care
numai se numesc creştini, dar fac lucruri necreştineşti; toţi aceia vor fi în
râpa aceasta, mai jos decât necredincioşi. E greu, e foarte greu, trebuie multe
lacrimi şi rugăciuni pentru această slobozire».
Noi tot mergeam pe mal. Norod în râpă era tot mai puţin şi mai puţin. La
urmă am venit pe un pod şi am trecut pe dânsul. Îndată am dat de zăpadă mare,
spulberată de vânt şi mergeam foarte greu. Abia scoteam picioarele. Era foarte
frig, aşa de frig, că simţeam toate mădularele mele că se răcesc. Atunci
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe mi-a zis: «Priveghează şi fă-ţi cruce».
Am venit apoi la un câmp mare acoperit cu gheaţă foarte groasă şi era
mare viscol. Aici Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut de la mine şi am văzut
călugări pe care i-am cunoscut după haine. Aveau părul răvăşit şi tremurau.
Dinţii le clănţăneau de frig. Mie mi s-a făcut milă de dânşii şi mă întrebam de
ce au căzut călugării aceia aici. Nevăzând pe Sfântul Gheorghe, m-am
spăimântat. Mă gândeam că şi eu voi rămâne aici, dar iată am simţit un val de
căldură şi îndată am văzut lângă mine pe Sfântul Gheorghe, care mi-a zis:
«Aceşti călugări au trăit în mănăstire (purtând veşmântul Împărătesei cereşti),
dar vieţuiau fără grijă. Ascultarea o făceau cu nebăgare de seamă şi la masă
cârteau. Acolo pe pământ ei băteau mult cu limba, iar aici Dumnezeu i-a pus să
bată cu dinţii. Însă pentru rugăciunile Împărătesei cereşti, ei sunt izbăviţi
de focul cel veşnic».
De la acest câmp, noi am mers mai departe şi simţeam că se face tot mai
cald şi o lumină neobişnuită se revărsa pe locul unde mergeam. Îndată am văzut
un câmp mare, acoperit cu iarbă şi flori. Sfântul Gheorghe a zis: «Acesta este
pământul cel făgăduit şi cei blânzi îl vor moşteni». Eu am simţit o aşa de mare
veselie şi bucurie, încât am început a râde. Şi cu cât mergeam mai înainte,
iarba se făcea mai mare şi florile mai frumoase, iar lumina se făcea ca şi cum
ar fi fost de la soare. La mijlocul acestui deal era o biserică, iar lângă ea
un cerdac mare unde erau multe mantii care se schimbau cu unele albe. Cei care
nu erau vrednici se arătau ca tăciunii de negri, şi eu am văzut pe câţiva aşa,
dar nu am cunoscut pe nici unul. Lor nu le este nici muncă, nici foc, dar ei
nu-s vrednici ca să fie dezlegaţi de mâini. Ne-am urcat pe scări la tindă şi am
auzit o cântare aşa de minunată, încât nu am cuvinte să spun. Cânta: «Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…» şi «Învierea lui Hristos văzând…». În biserică era
o aşa frumuseţe că nu-i cu putinţă de povestit. Uşile bisericii erau parcă din
mărgăritar şi luceau cu diferite focuri. În biserică erau foarte multe coloane.
Lângă ele şedeau călugăriţe. După lărgimea bisericii, ele păreau tare
puţintele. Eu am cunoscut unele călugăriţe şi surori ale noastre încă vii, dar
Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Te vei întoarce înapoi la marea vieţi. Deci, nu
spune nimănui pe cei vii pe care i-ai văzut aici, ca să nu se trufească
înştiinţându-se de starea lor. Restul poţi să spui tot».
În biserică era minunat de bine, încât mergând, am strigat: «Doamne!».
În mijlocul bisericii era un munte înalt şi mare, parcă de cristal, ce se
revărsa cu felurite flori. Eu am vrut să privesc în sus, dar acolo era aşa de
luminat că m-a orbit şi am plecat capul. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Biserica
aceasta e pregătită pentru călugării cei de pe urmă, însă ei vor fi puţini. Nu
sunt acum pe pământ învăţători şi povăţuitori şi nu pot mulţi să se mântuiască,
de aceea, ce fericire le-a gătit Domnul!».
Minunându-mă de toate frumuseţile acestea, am putut zice numai: «Doamne,
Doamne!». Îndată Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Priveşte, priveşte! Iată, vine
Împărăteasa cerurilor!». Eu am privit şi am văzut o preaslăvită Femeie cu
nespusă frumuseţe, cu coroană şi îmbrăcată în porfiră. Ea se pogora din văzduh
şi aproape, aproape a venit lângă mine, aşa încât am vrut să o apuc cu amândouă
mâinile şi am strigat: «O, Împărăteasă, tu, cerească!». Ea, surâzând, mi-a
făcut cruce de trei ori şi a zis: «Sfinte Gheorghe, întoarce acest suflet
înapoi». Ne-am închinat ei, în timp ce se înălţa. Atunci Sfântul Gheorghe mi-a
zis: «Roagă-te ei, roagă-te pururea. Ea este Apărătoarea tuturor creştinilor.
Ziua şi noaptea ea se roagă înaintea Fiului şi Dumnezeului ei. Dar îndeosebi se
roagă pentru călugări, ca să nu fie ruşinat veşmântul ei, pe care călugării îl
poartă».
În biserică pe analog era Evanghelia şi icoana Maicii Domnului. Atunci
toţi au mers câte doi şi au sărutat Evanghelia şi icoana. Şi eu cu Sfântul
Gheorghe am făcut la fel.
După ce am ieşit din această biserică, am intrat alături, în altă
biserică, mai mică. În mijlocul bisericii erau trei mese, iar împrejurul lor
stăteau tineri preafrumoşi şi copii ce împleteau cununi din multe şi felurite
flori ce se aflau pe aceste mese. Tinerii îi învăţau pe copii să împletească
cununi şi cântau împreună «Aliluia!». Între aceşti copii am văzut pe nepotul
meu care a murit anul acesta. El a surâs văzându-mă, dar n-a venit la mine şi
mi-a venit să plâng, fiindcă n-a venit la mine. Aici eu am stat mult şi nu
voiam să plec, dar Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi am ieşit din biserică.
La întrebarea mea, pentru cine se împletesc aceste cununi, Sfântul Gheorghe a
răspuns: «Pentru cei drepţi».
Nu departe de această biserică, am văzut trei mănăstiri. Sfântul
Gheorghe mi-a zis: «Acestea sunt mănăstirile egumenelor de la Vovidenie». Când
am ajuns la una din mănăstiri, din ea a ieşit egumena noastră, Rafaila, nu
demult răposată. Ea s-a întors către mine şi a zis: «Îţi trebuie încă să te
trudeşti în mănăstirea ta». Şi m-a întrebat: «Cum mai trăiţi?». Când am vrut
să-i spun, mi-a zis: «Eu ştiu. Pe toate le ştiu. Să ajute Dumnezeu maicii
Apolinaria. Eu pentru dânsa şi pentru toate surorile mă rog».
Când maica s-a dus de la mine, am venit la o căsuţă frumoasă, la uşa
căreia era stareţa Ludmila. Ea mi-a zis bucuroasă: «A, ştiu! Ai venit aici, dar
e prea devreme pentru tine, încă nu te voi lua!». Stareţa m-a dus în chilie
unde erau multe icoane şi era tare bine la dânsa. Pe urmă s-a aşezat la masă şi
nu ştiu ce scria. Îndată s-a auzit sunetul clopotelor şi stareţa a zis: «Acum
du-te acasă, că eu trebuie să merg la Sfânta Liturghie».
După ce am ieşit de la dânsa, am întâlnit pe maica Polixenia. Ea s-a
bucurat foarte când m-a văzut şi mi-a zis: «Ah, Tecluşa, tu de acum eşti aici!?
Dar parcă este devreme pentru tine». M-a îmbrăţişat şi apoi mi-a arătat chilia
ei. Aceasta era o căsuţă frumoasă cu un rând de ferestre. Ea a zis: «Eu ştiu
tot şi mă rog pentru ucenicele mele şi plâng pentru ele».
Când s-a depărtat, am întâlnit pe stareţa mea cea dintâi (mai mare la
lăptărie, în ograda vitelor). Ea s-a bucurat şi m-a îmbrăţişat, zicând: «Şi tu,
Tecluşa, ai venit aici!?». Eu am întrebat-o pe dânsa: «Maică, parcă
dumneavoastră sunteţi moarte. Bine vă este vouă aici?». «Mai înainte nu era
prea bine, răspunse ea. Eram împreună cu păcătoşii. Dar surorile, în şase
săptămâni, s-au rugat pentru mine şi acum mi-e tare bine».
Ea s-a dus şi am rămas singură în mijlocul câmpului unde Sfântul
Gheorghe mi s-a arătat şi am mers înainte împreună. Câmpul se făcea tot mai
frumos. Departe se vedeau nişte porţi. Îndată am văzut mergând pe câmp călugări
îmbrăcaţi în mantii albe, luminate şi strălucite şi cu cununi de aur şi de
argint pe cap. Mergeau şi mulţi preoţi în veşminte de aur, cu cununi pe cap şi
cruci în mâini. Într-una din cete am văzut pe preotul nostru, care avea viaţă
foarte bună. Înaintea călugăriţelor mergeau egumenele cu toiege în mâini. Am
cunoscut multe din surorile cele răposate. Unele rasofore erau în mantii albe
cu cununi de aur, altele în mantii albe cu cununi de argint, iar altele purtau
în mâini buchete de flori minunate. Toate călugăriţele cunoscute mă salutau şi
surâdeau. O soră mi-a zis: «Tecluşa, şi tu ai venit la noi? Dar nu de tot. Tu
te vei întoarce înapoi!».
În fruntea preoţilor mergea episcopul cu mitră, tot în aur, cu cruce în
mână, iar în cealaltă ceată am cunoscut pe trei ieromonahi din mănăstirea cea
mare din Tihnin, dintre care părintele Claudian, cu cruce în mână. Toţi erau
veseli şi toţi aveau ca la 30 de ani. Iar mirenii, pe margini, de amândouă
părţile, erau aşa de mulţi precum ţânţarii în văzduh. Toţi intrau pe porţi.
Îndată lângă mine s-a arătat un bătrân alb în haină luminoasă împodobită cu
cruci. Eu l-am cunoscut pe dânsul că e Sfântul Nicolae. «Haide, de acum trebuie
să te întorci înapoi». Şi eu m-am dus cu dânsul într-un loc unde n-am văzut pe
nimeni, apoi la un câmp ce semăna cu câmpul nostru de fâneaţă. Parcă numai
curgerea (panta) râpei de la marginea câmpului era alta şi partea de la
răsărit. Aici am văzut călugăriţele şi surorile noastre. Unele cărau iarbă,
altele greblau. Ele cântau un psalm frumos. Deodată în văzduh a luminat ceva şi
am văzut deasupra locului aceluia o cunună de aur ce se făcea tot mai mare şi
mai mare. La urmă s-a făcut cât secerătura noastră. Această cunună odată se
ridica, iar altădată cobora. Din partea de răsărit mergea egumena cu toiagul şi
le binecuvânta pe toate cu semnul Sfintei Cruci. Eu m-am întors şi m-am uitat
la râpă. Aici era tare întuneric. Pe mal erau unele din vieţuitoarele
mănăstirii noastre. Părul lor era lăsat slobod. După cum se vedea, ele voiau să
treacă dincolo, de cealaltă parte, dar cum se apropiau, malul râpei se surpa şi
ele, în loc să se apropie tot mai mult, se depărtau. Mie mi s-a făcut milă de
dânsele.
Deodată s-a arătat părintele Claudian în veşminte, cu crucea în mână şi
mi-a zis: «Nu spune nimănui pe cine ai văzut peste râpă. Ele se vor pocăi,
poate, cu mila lui Dumnezeu». După aceste cuvinte, l-am văzut lângă el pe
Sfântul Ierarh Nicolae, care mi-a spus: «Acum, haide, eu te voi petrece» şi
imediat am venit în chilie. Eu m-am culcat pe pat, iar el s-a dus în ungherul
cel mare (cu icoane) şi s-a făcut nevăzut. Îndată se deschide uşa chiliei şi
intră maica noastră răposată, Rafaila, egumena, în mantie strălucitoare şi cu
cunună pe cap. După dânsa intră altă călugăriţă, iar haina neagră a ei era încă
şi mai strălucitoare şi pe cap avea coroană. Ea stătea în urma maicii stareţe
şi surâdea, iar maica a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, acum tu eşti bolnavă.
Să-ţi facă Sfântul Maslu şi te vei îndrepta. Ţie îţi trebuie încă să te
trudeşti în mănăstirea noastră». Aici maica mi-a făcut de trei ori cruce. Au am
întrebat-o: «Maică, cine-i aceasta cu dumneavoastră?». Maica mi-a răspuns:
«Aceasta-i a noastră binecredincioasă împărăteasă, schimnica Daria». Ea stătea
şi surâdea şi de departe îmi făcea cruce, apoi s-au făcut nevăzute amândouă.
După aceasta eu m-am trezit, am privit prin toată chilia şi… cât de
scârnavă şi întunecoasă mi-a părut după cele ce am văzut! Eu am plâns în auzul
tuturor, de ce m-am întors, de ce sunt iar pe pământ în mijlocul acestui noroi?
La început n-am cunoscut pe niciuna din cele ce erau cu mine, aşa de rele şi de
negre mi-au părut mie după ce le văzusem pe acelea pe câmp şi pe cele ce
mergeau în cete. Această necunoştinţă nu a ţinut prea mult. Eu mi-am venit cu
totul în sine-mi şi le-am cunoscut pe toate. Primele cuvinte ale mele către
dânsele au fost: «Copilelor, nu faceţi nimănui rău. Despre răul ce va fi în
cealaltă lume, groaznic este a şi gândi»”.
Sufletul îngrozit de cele văzute!
După această vedere în vis, ea a şezut culcată în aşternut 10 zile. Era
tare slabă, mai mult moartă decât vie. Îi era foarte frică. În toate nopţile
ardea lampa şi două sau trei maici veneau cu rândul să rămână peste noapte cu
ea. Numai cu sora cea mai mare nu se temea să rămână. Aşa era de slăbită, că
dacă nu o sprijinea cineva, după ce se ridica din aşternut, cădea. În acea zi,
seara, i s-a făcut Sfântul Maslu şi apoi putea să stea în picioare, dar cu
greu. În vremea citiri Evangheliilor era ţinută de subţiori, dar după citirea
ultimei Evanghelii, ea a simţit putere şi o oarecare întărire deosebită. Din
acea zi a început a se îndrepta, iar acum este desăvârşit sănătoasă şi umblă la
toate ascultările. Frica i-a trecut. Ea trăieşte şi astăzi (în anul 1910).