O preafrumoasa Minune
a Maicii Domnului
Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut
Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut
O oarecare fecioară,
îmbunătăţită şi evlavioasă avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de
trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Deci, rugându-se
pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel Preaîndurat şi mult
Milostiv. Şi într-o dimineaţă, ducându-se ea la Biserică ca să asculte Sfânta
Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot norodul, ea
a mai rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă
până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea
îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la
Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi învierea Domnului.
Deci, stând la
Cântarea aceea dumnezeiască şi la privirea cerească, a văzut umblând împrejurul
Sfintei Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos şi
preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost al unui oarecare
boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi lăsat să intre în Sfântul Altar.
Deci chemându-L pe
Dânsul la sine L-a mângâiat, şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai
mult timp, pentru că era preafrumos şi se vădea a fi cu dar dăruit mai mult
decât toţi copiii.
Şi întrebându-L pe El
al cui ar fi, nu i-a răspuns, ci numai se uita lung la ea cu o privire prea
dulce şi minunată. Iară ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu vârsta, de
aceea nu vorbea.
Şi avea mare dorinţă să-l facă să
vorbească vreun cuvânt. Deci i-a zis lui: „Zi, fiul meu: – Bucură-te
ceea ce eşti cu dar dăruită”. Iar pruncul a zis acele cuvinte vorbind
cu un prea dulce şi argintiu glas. Apoi spunându-i mai departe cuvânt cu cuvânt
închinăciunea îngerului, Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un prea dulce şi
frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat este rodul
pântecelui Tău”, pe care cuvânt Iisus cel prea blînd şi smerit eu inima n-a
voit să-l zică.
Iar fecioara i-a mai
zis de vreo două ori îndemnându-l pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca
unele ce sunt mai cinstite de cât toate altele.
Atunci Pruncul, uitându-se lung la
dânsa, i-a zis cu o privire lină şi prea milostivă: „Bucură-te preaiubita Mea fiică, că ceea ce doreai, acum ai văzut”.
Acestea zicând
Stăpânul, s-a făcut nevăzut.
Atunci, prea buna
fecioară, cunoscând cum că a fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui
şi a mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a ascultat-o şi a
veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire.
Şi aşa de tare a rămas
întipărită în mintea ei amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât
totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi desfătare, încât
rămânea de multe ori în dumnezeiasca uimire.
Deci, în feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat din viaţa cea vremelnică,
ducându-se întru fericirea cea veşnică.
Din cartea, Minunile Maicii Domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să comentați decent în limitele bunei cuviințe.