# Colectiv
– Mărturisirea unui fost rocker
Postam mesajul exceptional al unui fost
rocker, care din pacate prefera sa ramana in anonimat. Recomandam acest text ca
lectura obligatorie pentru toti cei pasionati de muzica si mai ales pentru cei
care studiaza, aprofundeaza sau profeseaza in vasta sfera a muzicii.
Muzica nu-i
pentru tractoriştii spiritului. În anii 90 am început să cânt cu o trupă
death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot
peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem
ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la
biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea,
totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una
din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte,
festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine,
substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a
edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de
plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma
unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta
atunci. Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam
cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era
suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM
în Dumnezeu.
Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte
genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre
Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un
simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo
de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei
posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume
modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e
atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea
de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul
sufletului către ceea-ce-e-dincolo.
Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să
reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece
dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac
şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai.
Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate
culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate,
extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană
educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau
beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare
care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică
adică.
Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul,
bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine
din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de
unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări
personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe
care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de
faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici
nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit
de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un
copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu
pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.
În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte
genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am
primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am
cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili,
cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă
oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici
(ex. Cerculdispărut), Edmond Karban (Negură Bunget, Dor de Duh) sau Trey
Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl,
John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar
şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia,
cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de
oameni, şi munca asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred
în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de
ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex.
corurile comuniste sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul
Doinei, etc.).
Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe
muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului.
Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa
inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este
imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping,
alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că
inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel
practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un
sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul
din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.
Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi
pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie:
ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.
Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel
de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau
filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie
naturală a minţii umane (de exemplu ştiinţele exacte sau mimetismul în artă,
ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o
inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel:
cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa Măreţiei, cea firească
(umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei Muzicii cu
Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitaţie, drog,
solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e şi personalitatea.
Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de
advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o
emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi
Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr.
Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui
Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o
imposibilitate ontologică) ştie că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginaţiei,
operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj
divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are Arta în orice
cult, ca şi în societate. Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale,
intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare
în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc,
aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, Arta e vehiculul
principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru
cele de la Împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică). Cine neagă
aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant,
diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.
Eram între turnee şi venisem în România, acasă, în vizită. Am
intrat, cu clasica ţinută metalo-avangardistă, într-o biserică ortodoxă.
Semi-întuneric, lumânări aprinse, (şi toată acea atmosferă care ni s-a imprimat
în ADN de pe vremea dacilor, oricât de ignoranţi am fi în ale misticii). Atunci
am auzit pentru prima dată muzică psaltică. Fusesem la mai multe Conservatoare,
pe la cei mai buni profesori de istorie a muzicii şi de compoziţie din lume,
ascultasem mii şi mii de compoziţii din cele mai diverse, dar nu auzisem
niciodată ceva atât de sublim. Depăşea orice am trăit, în inspiraţia mea
componistică, vreodată. Depăşea toată trăirea mea de 25 de ani de scenă. Mă
uluia.
Am început să cercetez de unde este muzica aceea, cine a
scris-o. Am aflat că nişte călugări (sfinţi din calendar, care trăiseră cu vreo
mie şi ceva de ani înainte). Partiturile lor se păstraseră din generaţie în
generaţie. În Occident acestea s-au păstrat până în vremea Schismei, după care,
prin modificările succesive ale inventatorilor teologiei apusene, s-au
pervertit toate liniile melodice şi au ajuns de nerecunoscut. În schimb,
melodiile apostolice şi cele primite prin revelaţie de sfinţi muzicieni (din
Athos sau mai ales din Siria) s-au păstrat până azi destul de intacte în ţările
ortodoxe (mai puţin Rusia secolelor 17-21). Această filiaţie sacră şi această
putere uriaşă de a transforma instantaneu un suflet, precum şi
particularităţile de complexitate uriaşă a muzicii psaltice ortodoxe m-au
determinat să mă dedic studiului mai amănunţit, mai ales că aveam posibilitatea
să compar muzica sacră a altor tradiţii (indiană, persană, etc) cu tipul de
„sacralitate homeopatică” (diluare până la inversarea cu profanul – vezi
Eliade) pe care o practică muzica europeană de după Schönberg (de fapt,
Wagner).
Împreună cu alţi muzicieni (Tim Gilles, Eyvind Kang şi Jessica
Kenney, Electromagnetic Azoth, etc) comparam structurile pitagoreice ale
muzicii acestor culte şi aplicarea lor etică, în raport cu conceptele
diferitelor sisteme filosofice. Concluzia era întotdeauna în favoarea
superiorităţii evidente a muzicii sacre ortodoxe, prin complexitatea
componistică şi prin puterea incontestabilă de a eleva conştiinţa (nu ne
referim deloc la compoziţiile comuniste cu care s-au înlocuit în ultimul secol
în România vechea tradiţie, după ce a fost mai întâi decimată de Al. I. Cuza,
muzici care n-au nici o legătură cu Transcendenţa). Sigur, sechelele abordării
partizane nu s-au vindecat în România, nici în societatea laică, unde se pot
trasa sau devoala tabu-uri după cum vrea FMI-ul, nici în Biserică, unde
prejudecăţile hidrei marxiste se ascund după brocarturile dogmei imuabile.
N-are nimeni timp şi chef, de foame şi de disperare, să-şi mai ascută colţii
metafizici în delectarea cu Idei. Pe Idee s-au înţepenit cei ce nu deranjează
marea hidră a senzualismului, iar scrimerii retoricii zac în molozul uitării.
Ce poate fi mai dureros de ridicol decât să visezi mărunt?
Dar iarăşi am divagat.
De la rock şi metale grele, de la efervescentele solouri de
jazz, de la superbele motete ale Evului Mediu – momentul celor mai siderante
opere de artă (amintesc aceasta celor care, dovedind o crasă incultură,
consideră Evul Mediu ca pe ceva involuat) -, am ajuns, după o călătorie de 25
de ani în lumea muzicii, la muzica sfinţilor athoniţi, de unde am altă
perspectivă asupra „puterii prin sunet”.
Acum pot asculta orice gen de muzică şi pot pătrunde, cu mintea
şi cu sufletul, care e sursa inspiraţiei acelei opere, nu pentru că am
experienţă de compoziţie, de performanţă sau de critică muzicală şi pentru că
am cunoaşterea principiilor acestei arte. Nu e suficientă această cunoaştere şi
această experienţă, drept dovadă incapacitatea unor docenţi ai muzicii în a
oferi judecăţi spirituale, chiar dacă excelează în analiza respectivei forme
muzicale. Numai prin Har, prin energia divină primită la Sfântul Botez, orice
om botezat, care poate n-are habar de culisele artei muzicale, devine în stare
să judece corect orice, prin darul discernământului, prin Duhul Sfânt. Puterea
de a distinge sursa, mijlocul şi scopul oricărui lucru nu aparţine intelectului
şi experienţei singure. Ea este funcţională şi deplină doar prin înrâurirea
divină. De aceea, orice om botezat (şi care trăieşte în realitatea unirii cu
Creatorul Absolut, cu Artistul Absolut) poate să spună, prin acest dar al
Duhului, care lucru este de la Dumnezeu şi care nu, care gând este de la Dumnezeu
şi care nu, care muzică e de la Dumnezeu şi care nu.
Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În
aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei
frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a
instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există
posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O
compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea
frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm,
şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i
s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor
sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi
transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie
„materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde,
deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu
care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.
Rolul Artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg,
la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă
fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar
şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu
e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă
a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee
care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i
s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti
(şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români,
apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care
se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri
hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5
decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii,
dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai
mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.
Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice
alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine
creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente
versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”.
Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională,
interpretativă, sau chiar şi perceptivă.
Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca
implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă
explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe
ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe
Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin
pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin
postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel
spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva
dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit
Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de
nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for
dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu
duhul. Muzica este vas pentru duh.
De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai
aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi
nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe
Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă,
nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul
face muzica, adică duhul.
Am scris acest mic text ca reacţie la stupefianta declaraţie a
unora care, după ce au scăpat de nenorocire, au putut să adoarmă liniştiţi ştiind
că prietenii lor se chinuiau, ca la Auschwitz, gazaţi cu Zyklon B şi apoi
holocaustaţi, doar ca să slujească actualei lovituri de stat, precum pare. Ei
au putut foarte relaxaţi să NU intre, ca dragul nostru prieten Adi Rugină, să
scape pe careva din foc, ci s-au dus acasă în pătuţ, ca nişte adevăraţi
„ortodocşi” de duminică, ca să emită apoi atitudini în care şi-au vădit
alienarea de orice precept hristic, în loc să le crape obrazul de jenă pentru
laşitate, pentru glacialitate, ca şi pentru atacurile lor (camuflate sau nu),
la adresa axei spirituale a acestui popor pururea muribund şi înviind.
M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr.
Florescu (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu
care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, care amândoi habar nu au ce e
muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie
cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru
noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.
Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a
spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi. Adică cum? Se expune
4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl
nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie,
ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum
„ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).
Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi
Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e
chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume
seamănă vocile growl) şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile,
muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de
rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au
afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi. Dar e mai greu să faci
cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu
face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul;
genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane,
nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.
Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a
expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume:
orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care
respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e
compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU
OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să
construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la Revelaţia Hristică, ea
oferă o icoană sonoră
a Absolutului – muzica creată de Sfinţi prin revelaţie. Dacă garantează
perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei
muzicale.
Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice,
bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera
sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei.
Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei
atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei,
dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea
expresiei.
Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri
la clubul #Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin
instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca
politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau
clerici de regim), şamd.
Cine dă Libertate, Putere, Dreptate, Inspiraţie, Bucurie,
Dragoste, Cunoaştere? Nu Statul, nu Patriarhul, nu Arta, ci Adevărul, adică
Hristos. Dacă tinerii noştri, tinerii mei, caută Adevărul, vor afla că El este
Spirit, nu hashtag, nici promisiune electorală, nici compus chimic, cum au
învăţat din sistemul leninist în care se zbate Educaţia lumii în ultimele
decenii, din ce în ce mai jalnic. Cuvântul dă viaţă, cuvântul poate ucide, mai
mult decât orice putere economică. Cuvântul e cel care naşte idei, cultură,
progres, artă, politică de nobleţe, nu oala cu sarmale. Cuvântul ridică din
apatie, din tâmpenie, din răutate. Cuvântul este arma şi scutul şi stindardul
Omului. Nu banii. Ne mai amintim să ne îmbrăţişăm cu cuvinte, sau doar să ne
biciuim unii pe alţii cu ele? Ce lăsăm copiilor noştri? O ţară
fără Spirit?
Spiritul Divin este prezent în orice act artistic care aduce o
pace profundă şi plină de sensuri, o plenitudine care nu ţine de simţuri, o
îmbrăţişare faţă de tot ceea ce există, o înţelepciune a raţiunii tuturor
lucrurilor.
Spiritul luciferic se distinge prin efectul obsedant, prin
înflăcărarea emoţională, prin efulguraţiile intelectuale fără împlinire.
Mulţi au impresia că Dumnezeu e un moş cu barbă, iar Satan o
glumiţă literară inofensivă. Dar orice om care nu se limitează la funcţiile
vitale de ingestie, excreţie şi reproducere ştie foarte bine că un Creator
Omnipotent nu se poate pricepe cu o minte limitată la rumegarea unor senzaţii,
şi că Dumnezeu nu lucrează doar prin Marea Taină a Liturghiei, ci şi prin
fiecare por al lumii văzute şi nevăzute, prin fiecare unduire a unei idei, prin
fiecare încropire a unui cuvânt, a unei iubiri, a unei înseninări.
Un om treaz şi viu ştie şi că spiritul potrivnic Creatorului,
spiritul întunericului şi al negării, al mimării, al mirajului neantului, nu
induce doar păcate grosiere, precum crima de la # Colectiv sau blasfemiile din
spaţiul public din ultimele zile, ci şi erori infinitezimale, precum o virgulă
disonantă, o intenţie care nici n-a apucat să fie formulată în gând, o ocheadă
plină de invidie care n-a durat decât o fracţiune de secundă, sau un cuget
greşit despre Dumnezeu.
E de mirare că în vacarmul unui holocaust şi a unei revolte
ivite după 25 de ani de agonie sub cizma neocomunistă, mai au unii timp să
ridice în slăvi ideologi travestiţi în revoluţionari sau în clerici, tocmai
când presa traversează o criză neo-bolşevică şi dă de pământ cu orice e
autentic creştin, şi când nu mai are nimeni inima, energia şi inteligenţa să
valorifice măcar post-mortem tinereţea şi dorinţa de libertate a celor care
încă mai mor.
In memoriam fraţilor noştri de la #Colectiv: să luptăm,
fraţilor, pentru Adevăr, că de minciuni ne-am săturat. Dacă vrem să ne rugăm pentru
ei, să o facem după regulile sfinţilor, care ştiu mai bine cum să vorbească cu
Dumnezeu decât moderatoarele agramate ale urii televizate. Regula principală a
rugăciunii e să o faci. Unde, cum, când, înveţi pe urmă, după ce înveţi să
plângi.
Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de
speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca
generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări
care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.
PS: Având în vedere că în toată cariera m-am semnat cu
pseudonime şi am fugit de publicitate personală ca de boală, îmi menţin
preferinţa pentru anonimat. Sper ca cititorii să reţină exclusiv ideile, aşa
cum mi-am dorit şi prin muzica mea.
Sursa: http://www.ziaristionline.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să comentați decent în limitele bunei cuviințe.