Sfântul Ierarh Glicherie Mãrturisitorul

 

Partea a treia

25 de minuni ale Maicii Domnului pentru rugăciunea Bogorodişnaia

 

1. MINUNEA 60 - Numele Pururea-Fecioarei Maria

pierde şi izgoneşte pe draci

           Într-un oraş al Coloniei, Vune sau Vovonia cu numele, era un preot care se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav, care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atât de mult când l-au spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o mănăstire s-a făcut călugăriţă. După vreo câteva zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un izvor, că stă un drac în chip de tânăr, care a sărit la fereastră ca să o răpească. Iar ea, îngrozită, a căzut înapoi şi, lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat surorile, şi au ridicat-o ca pe moartă, şi au pus-o pe pat.

           După o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar dracul şi i-a zis: „Aglaido, preaiubita mea, ce ţi-am făcut de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe bunătăţi. Să mănânci bucate bune, să bei şi să ai toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi rele pătimiri”. Răspuns-a ea, zicându-i: „Piei de la mine, vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face voia ta, ci mai vârtos voi plânge şi mă voi tângui pentru vremea în care, ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.

           Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi făcea supărare. Iar călugăriţele au sfatuit-o ca să aibă la chilia ei puţină agheasmă, şi când va veni ispititorul, să o verse asupra lui şi să-l izgonească cu semnul cinstitei Cruci. Şi aşa a făcut. Când a aruncat agheasmă, vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors. Atunci o soră mai pricepută a sfatuit-o că atunci când va mai vedea pe dracul, să cheme numele Preasfmtei Stăpânei noastre şi să zică închinăciunea îngerului, adică aceasta: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită. Marie, Domnul este cu tine”, şi celelalte.

           Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu atâta grabă, ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu petrecere plăcută lui Dumnezeu. Câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de gând (draci) sau de la cei trupeşti, să ştiţi că altă doctorie nu este mai folositoare, decât numele Ei cel prealăudat şi minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.

 

2. MINUNEA 55 - Bucură-te, Marie

           Un om, care se chema Ioan, se ruga pururea cu multă evlavie către Maica Domnului, zicând: „Bucură-te, Marie”, căci acest sărac şi nepriceput, numai atât ştia. Când a murit a crescut din gura lui un trandafir şi era scris în floare cu slove de aur aceste cuvinte: „Bucură-te, Marie”.

 

3. MINUNEA 61 - Numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu alungă pe dracul prefăcut în înger luminos

           O călugăriţă oarecare caree se afla într-o mănăstire, îndeletnicindu-se în posturi şi în privegheri, de multe ori a înşelat-o vicleanul, închipuindu-se în înger de lumină. Şi vorbea cu ea despre felurite lucruri şi-i da răspuns la orice voia să-l întrebe. Iar părintele cel duhovnicesc al călugăriţei aceleia, întrebând-o odată, la mărturisire, cum petrece cu aşezarea vieţuirii celei călugăreşti, ea a răspuns: „Bine, cu rugăciunea ta, părinte al meu, sfmte”.

           Auzind el răspunsul acesta plin de mândrie, s-a scârbit şi a sfătuit-o să nu mai zică un cuvânt ca acesta, ci, de-ar face toate faptele bune, să se smerească totdeauna şi să zică cum că este păcătoasă, cum şi altele asemenea. Iar aceea a zis: „Să ştii, părinte, că îngerul Domnului vine din cer la mine, şi mă cercetează, de aceea am zis aşa”. Însă duhovnicul, aducându-şi aminte de graiul Apostolului, care zice că îngerul întunericului se închipuie în îngerul luminii, i-a răspuns ei zicând: „Când va mai veni îngerul să te cerceteze, zi-i lui să-ţi arate pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi dacă te va asculta, cum vei vedea-o pe dânsa să te închini ei, zicând închinăciunea îngerească. Şi dacă va sta până ce vei termina rugăciunea. Doamna noastră este, iar dacă se va pierde, să ştii că nălucirea dracului este, şi te-a înşelat pentru ca să te arunce în mare prăpastie”.

           Această sfatuire mântuitoare primind călugăriţa, a zis către cel ce socotea a fi înger, cuvintele ce s-au zis mai sus, la care acela a răspuns: „Destul este ţie venirea mea de faţă, că nu eşti vrednică să vezi cu ochii tăi trupeşti pe împărăteasa a toate”.

           Iar aceea mai mult îl ruga pe el, ca să-i facă darul acesta. Atunci, s-a arătat înaintea ei o fecioară cu chip bun şi frumoasă ca o împărăteasă, căreia călugăriţa s-a închinat zicând heretisirea îngerească. Îndată acea nălucire diavolească, dacă a auzit cuvintele acelea, a pierit ca un fum şi vânt şi s-a prăpădit. Iar călugăriţa a rămas îngrozită, şi a slăbit atâta, încât cu mare osteneală a putut să-şi vină întru aşezarea cea mai dinainte.

           Când ne-ar veni vreo ispită de la diavol sau de la lume, sau şi de la trup, nu este altă vindecare mai folositoare, decât mierea şi nectarul: Iisus Hristos şi Maria. Şi cine le va chema cu credinţă, totdeauna va afla vindecare minunată, de toată ispita şi de toată mâhnirea, după cum mulţi au cunoscut cu adevărat în faptă. Amin.

 

4. MINUNEA 243 - Cel simplu, cu mintea rostind rugăciunea „Bucură-te Marie”, proslăvit după moarte

           În cetatea Romei era un om cu numele Ioan, foarte evlavios şi bogat, dar avea mintea lui atât de greoaie, că nu putea să înveţe carte nicidecum şi nici măcar o rugăciune pe care să o zică după rânduiala creştinilor. Pentru aceasta s-a dus într-o mănăstire şi, dăruind acolo toate câte erau ale lui, s-a făcut monah pentru ca să-l înveţe fraţii carte. Pentru dragostea şi pentru bogăţia pe care o avea, l-au primit cu dragoste şi toţi îi spuneau Psalmi şi rugăciuni, însa el nu putea să înveţe nimic. Atunci un frate iscusit şi cu fapte bune, citindu-i lui toate rugăciunile, una câte una, l-a întrebat care din toate i s-a părut mai frumoasă, ca să-l înveţe, el a zis că aceea: „Bucură-te Marie” i-a plăcut mai mult.

           Punând multă osteneală, după multă vreme a învăţat închinăciunea îngerească, adică aceasta: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-te, ceea ce eşti plină de har. Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Şi s-a umplut de multă bucurie şi veselie că a învăţat această închinăciune îngerească, încât se părea că a găsit o comoară de mult preţ. Şi în toată vremea alt cuvânt nu zicea, decât numai acesta: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie”.

           Pentru aceasta toţi fraţii i-au scos poreclă, zicându-i: „Bucură-te Marie”, de care el însă mult se veselea şi totdeauna se ruga către Pururea Fecioara, zicând această închinăciune îngerească cu bucurie şi veselie neasemănată. Şi aceasta a zis-o pururea pomenitul, până în ceasul în care i-a ieşit fericitul lui suflet. Iar după ce i-au cântat prohodul după rânduială, l-au îngropat într-un loc deosebit, pentru că sfinţitele lui moaşte au răspândit bună mireasmă, care nu s-a împuţinat după ce l-au acoperit, ci încă mai mult creştea în fiecare zi. Şi simţeau fraţii un miros de negrăită bună mireasmă. Când i-au făcut pomenirea cea de nouă zile, au văzut o minune preaslăvită şi s-au înspăimântat. Şi anume: a răsărit din mormântul lui un crin preafrumos, şi pe fiecare frunză erau scrise aceste cuvinte cu slove de aur: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har. Marie”. Şi buna mireasmă a crinului aceluia nu se asemăna cu nici o floare pământească.

           Iar egumenul a zis fraţilor: „Iubiţii mei! Din lucrul acesta minunat putem cunoaşte ce mare sfinţenie a avut fericitul acesta şi cât de multă dragoste către Doamna noastră! Cu cuviinţă este să vedem şi rădăcina acestui crin, pentru ca să înţelegem cu ce daruri se răsplăteşte acel care iubeşte din toată inima pe pururea Fecioara Maria”. Şi săpând mormântul, au văzut cum că crinul a crescut din gura Cuvinciosului şi s-au înspăimântat. Iar poruncind egumenul ca să se desfacă sfintele moaşte, au văzut cum pe inima lui era icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi mult s-au înspăimântat. Luând cu litanie şi cu tămâieri acel sfinţit crin, l-au aşezat la loc de cinste, împreună cu sfintele moaşte. Şi toţi îl cinsteau şi se cucemiceau de el, pentru dragostea Maicii lui Dumnezeu. Pentru ale cărei rugăciuni, să dea Dumnezeu să ne învrednicim şi noi de fericirea cea cerească. Amin.

 

5. MINUNEA 113 - Rugându-se zilnic către Maica Domnului,
tâlharul scapă de a fi ucis de diavolul

          Între celelalte minuni ale Maicii Domnului este şi această istorisire folositoare de suflet. Aproape de un drum împărătesc, locuia într-un turn, un ostaş, om tare şi puternic, împreună cu alţi tâlhari asemenea lui şi pe câţi treceau pe acolo, îi dezbrăcau şi le luau tot ce aveau, însă avea şi o obişnuinţă bună, ca să se roage în fiecare zi către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, zicând de multe ori închinăciunea îngerului. Într-una din zile, trecând prin părţile acelea un duhovnic, om sfânt cu viaţa şi înainte-văzător, slujitorii ostaşului, ca nişte fiare neîmblânzite, l-au dezbrăcat şi i-au luat tot ce avea. Atunci el i-a rugat, ca să-l ducă la mai-marele lor, că are să-i vorbească un cuvânt.

           Ducându-l la acela, i-a zis lui Preotul: „Adună pe toţi tovarăşii tăi, că vreau să vă vorbesc câteva cuvinte spre folosul vostru”. Iar acela a poruncit şi s-au adunat. I-a zis lui Ava: „Mai este unul, porunceşte să vie şi acela”. Iar cei care s-au adunat, au văzut că lipseşte sluga vătafului lor, care îi gătea bucate, îl servea şi în fiecare seară îi făcea patul. L-au strigat şi pe acela, care a venit mai mult fară voia lui, care văzând pe duhovnic, întorcea ochii în altă parte şi de frică tremura tot, făcând oarecare semne şi chipuri, ca ale celor îndrăciţi şi nu îndrăznea să se apropie. Atunci i-a zis lui preotul: „Te jur pe tine, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, mărturiseşte cine eşti şi ce voieşti să faci aici stăpânului tău?”. Iar acela a răspuns: „Eu nu sunt om, ci diavol, trimis de mai-marele nostru ca să pândesc pe omul acesta şi să iau aminte cu tot dinadinsul, dacă va trece vreo zi în care să nu facă rugăciune către Fecioara Maria, ca să-l omor şi să iau sufletul lui în munca iadului, pentru fărădelegile lui; şi iată, astăzi am 14 ani, de când îl slujesc pentru pricina aceasta, şi n-a trecut nici o zi în care să nu facă rugăciune. Pentru că în fiecare zi stă mult timp, cu evlavie rugându-se Fecioarei Maria, a cărei putere mă împiedică să-l omor”.

           Ascultând acestea Ava, i-a zis lui: „Cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie să te faci nevăzut şi să nu mai faci niciodată vreun rău cuiva, din acei ce cheamă numele Născătoarei de Dumnezeu!”. Şi aşa diavolul îndată a pierit. Iar ostaşul, căzând la picioarele Cuviosului, i-a mulţumit pentru acestă facere de bine, după cum se cădea. Mărturisindu-şi pe faţă păcatele lui, a plecat de acolo facându-se monah şi, vieţuind cu fapte bune, s-a săvârşit cu pace.

 

6. MINUNEA 226 - O picătură de Sânge dumnezeiesc acoperă toate păcatele oamenilor

           Era un monah lenevos şi trândav, care nu păzea făgăduinţele chipului celui îngeresc, ci trăia fără de nici o grijă. Numai o singură faptă bună făcea şi anume: din multa dorire şi evlavie pe care o avea către Preasfânta Fecioară, şedea în fiecare zi înaintea icoanei sale, până ce zicea de o sută de ori rugăciunea cea îngerească, căci nu ştia carte să citească alte rugăciuni.

           Aşa trăind el cu lenevire la posturi, la privegheri şi la celelalte rânduieli ale vieţii călugăreşti, Dumnezeul cel preabun, care voieşte ca toţi să se mântuiască, l-a învrednicit de a văzut o vedenie înfricoşată şi groaznică. A văzut cum că ar fi răpit diavolii sufletul lui şi l-ar fi dus înaintea Dreptului Judecător cerând să se facă dreptate şi să-l dea lor după faptele lui. Iar împăratul ştiind păcatele lui, a zis demonilor: „Duceţi-l pe dânsul în gheenă, că n-are parte cu Mine, pentru că n-a păzit făgăduinţele Botezului şi ale chipului celui monahicesc”.

           Repezindu-se demonii ca nişte lupi turbaţi ca să-l ia pe el, îndată s-a sculat de pe scaun Stăpâna şi i-a zis: „Rogu-mă Ţie, Dumnezeul meu, îngăduie-mi să fac şi eu dreptăţile mele pentru acest suflet”. Şi scoţând o carte în care erau scrise heretisirile (adică închinăciunea îngerului) pe care le zisese în toată viaţa sa, a poruncit celui ce-l păzea pe el să pună acea carte într-o parte a cumpenei. Iar în cealaltă punând dracii mai multe cărţi de ale lor, în care erau scrise păcatele monahului, era mai mare greutate în această parte.

           Atunci Maica cea mult-milostivă a preaînduratului Dumnezeu văzând căci cu chipul acesta nimic nu s-a folosit sufletul acela (pentru că păcatele erau mai multe, iar faptele bune puţine) a zis către Stăpânul: „Adu-Ţi aminte, Preaiubitul meu Fiu, că din trupul meu ai fiinţa Ta cea omenească şi pătimitoare şi-mi dăruieşte o picătură din Sângele Tău cel curat şi preascump pe care L-ai vărsat pentru păcătoşi în vremea patimei celei mântuitoare. Aşa, o Stăpâne mult-milostive, fie-Ţi milă de sufletul acesta, pentru că foarte mult mă iubea şi se ruga pentru mine cu dragoste şi cu credinţă”. Răspuns-a Stăpânul: „Să ţi se facă voia, o! Maica Mea, căci nu este cuviincios a trece cu vederea nici o cerere a ta. Însă să ştii că o picătură a Sângelui Meu acoperă toate fărădelegile lumii”.

           Primindu-şi Împărăteasa a toate darul cerut şi punându-l în cumpănă, s-a uşurat partea aceea în care erau cărţile cu mulţimea păcatelor, aşa de mult, încât părea că este o pană sau un pai. Atunci dracii risipindu-se ruşinaţi, au strigat zicând: „Foarte milostivă şi preamilostivă este Stăpâna, către creştini şi de multe ori ne face nedreptate”.

           Iar monahul venindu-şi în fire, a slăvit pe Domnul, mulţumind Maicii Lui, care i-a arătat o vedenie aşa de minunată. Căindu-se, şi-a îndreptat viaţa sa şi a fâcut aşa de multe fapte bune, încât se mirau toţi cei care-l ştiau cum era mai înainte. Nevoindu-se cu dragoste de Dumnezeu, s-a săvârşit întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

 

7. MINUNEA 229 - Rugând pe Maica Domnului, o fecioară vede şi ţine în braţe pe Domnul, ca pe un copil de trei ani

           O altă fecioară oarecare, de asemenea îmbunătăţită şi evlavioasă, avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Rugându-se pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel preaîndurat şi mult milostiv. Într-o dimineaţă, ducându-se ea la biserică pentru Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot poporul, ea a rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi învierea Domnului.

           Stând la cântarea aceea dumnezeiască şi la privirea cerească, a văzut umblând împrejurul Sfintei Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos şi preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost al unui oarecare boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi lăsat să intre în Sfântul Altar. Chemându-L pe Dânsul la sine, L-a mângâiat, şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai mult timp, pentru că era preafrumos şi se vedea a fi cu dar dăruit, mai mult decât toţi copiii. Şi Întrebându-L pe El al cui ar fi, nu i-a răspuns, ci numai se uita lung la ea cu o privire preadulce şi minunată. Iar ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu vârsta, de aceea nu vorbea.

           Fecioara având mare dorinţă să-l facă să vorbească vreun cuvânt, i-a zis Lui: „Zi, fiul meu: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har”, iar Pruncul a zis acele cuvinte vorbind cu un glas preadulce şi argintiu. Apoi spunându-i mai departe, cuvânt cu cuvânt, închinăciunea îngerului. Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un preadulce şi frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat este rodul pântecelui tău”, pe care cuvânt Iisus cel preablând şi smerit cu inima n-a voit să-l zică.

           Iar Fecioara i-a mai zis de vreo două ori, îndemnându-L pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca unele ce sunt mai cinstite decât toate altele. Atunci Pruncul, uitându-se lung la dânsa, i-a zis cu o privire lină şi preamilostivă: „Bucură-te preaiubita Mea fiică, acum ai văzut ceea ce doreai”. Acestea zicând Stăpânul, s-a făcut nevăzut. Atunci preabuna fecioară, cunoscând cum că a fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui şi a mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a ascultat-o şi a veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire.

           Şi aşa de tare a rămas întipărită în mintea ei amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi desfătare, încât rămânea de multe ori în dumnezeiască uimire. Şi în feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat din viaţa cea vremelnică, ducându-se întru fericirea cea veşnică.

 

8. MINUNEA 291 - Un boier din Roma salvat de la înec
de către Maica Domnului

          În părţile Romei vechi era un boier, judecător al unei cetăţi, bogat în bunătăţile cele pământeşti, însă cu sufletul sărac, lipit şi robit de voile trupului. Însă avea către Preasfânta multă evlavie şi împărţea multă milostenie la săraci, cum şi tuturor celor ce aveau trebuinţă. Odată a plecat de acasă, pentru a se întâlni cu mai mulţi boieri, pentru a pleca cu toţii călare, într-o plimbare afară din cetate. Boierul acesta mai avea şi un alt obicei bun. Totdeauna când trebuia să se ducă undeva, înainte de a pleca de acasă, stătea înaintea icoanei Preasfintei, rugându-se câtva timp, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia, cerând să-l acopere cu darul ei şi să-l păzească de cursele diavolului.

           Aşa a făcut şi în ziua când a plecat cu prietenii lui la plimbare. Însă vicleanul îl vrăjmăşuia pentru multa evlavie pe care o avea către Preanevinovata şi căuta vreme potrivită să-l omoare. Când trecea peste un râu, a intrat diavolul în calul boierului şi l-a sălbăticit aşa de tare, încât l-a aruncat în cel mai adânc loc al apelor. Iar tovarăşii lui, văzând că s-a înecat în râu, s-au întristat de moartea lui. Şi plângându-l ca pe un prieten, s-au întors înapoi ca să vestească rudeniilor lui trista întâmplare, ca să pună să i se cânte prohodul, socotind că de bună seamă a murit, după cum chiar cu ochii lor au văzut. Insă ajutătoarea cea de obşte a creştinilor, grabnica ajutătoare şi mijlocitoare a păcătoşilor, nu l-a lăsat pierzării, ci cu milostivirea Ei cea de Maică, l-a izbăvit din moartea cea trupească şi sufletească.

           Boierul îndată ce a căzut în râu, a chemat pe Stăpâna, zicând: „Preasfmtă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!”. Când a ajuns în adânc a văzut-o aici stând de faţă, şi apucându-l de perii capului l-a scos afară, ducându-l într-o clipă în casa lui şi zicându-i: „Iată ai scăpat cu viaţă; de-acum să nu mai greşeşti, ci mulţumind lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, fa lucruri vrednice de pocăinţă, ca să te mântuieşti”. Casnicii lui, văzându-l pe dânsul plin de apă, şi mai mult mort, de frică, încât nici nu ştia unde se găseşte, s-au înfricoşat foarte.

           După o bucată de timp, venind prietenii lui cu care au călătorit împreună, văzându-l, cu bucurie s-au înspăimântat. Venindu-şi în sine şi povestindu-le cu de-amănuntul toate, cu toţii au slăvit şi lăudat pe Stăpâna cea preaminunată. Iar Arhiereul vremii de atunci, adunând pe toţi drept-credincioşii creştini, a săvârşit un praznic de bucurie, întru mulţumire Doamnei noastre. Şi boierul acela, nu s-a mai întors la calea cea mai dinainte, ci ducându-se într-o mănăstire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc, facându-se monah, slujind bisericii cu vieţuire îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi aşa s-a învrednicit de împărăţia Cerurilor.

 

9. MINUNEA 173 - Maica Domnului s-a arătat îmbrăcată în veşmânt luminos, scris peste tot cu rugăciunile creştinului

           În cetatea Colonia Agripinei era un cetăţean binecredincios. Acesta mergând la biserică şi venind acasă, întotdeauna se ruga Maicii Domnului, zicând către dânsa cuvintele îngerului: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28). După trecerea din viaţă a acestui binecredincios creştin, Maica Domnului s-a arătat unei nepoate a lui, îmbrăcată într-un veşmânt foarte luminos. Pe acel veşmânt şi pe încălţămintea Ei erau scrise cuvintele: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu Tine”. Faptul că rugăciunea aceasta era scrisă şi pe încălţămintea ei, sugerează probabil în mod simbolic importanța rugăciunii practicată la drum, în călătorie, cu atât mai mult în drum spre şi dinspre biserică. Noi ştim, din tradiţie, că îngerul păzitor numără paşii omului spre biserică. Când însă sunt însoţiţi de rugăciunea bucuriei, ei sunt numarăți de însăși Maica Domnului, care răsplăteşte osteneala noastră.

 

10. MINUNEA 294 - Clericul desfrânat care s-a înecat, înviat de Maica Domnului

           Era un cleric foarte evlavios către pururea Fecioara Maria, care se ruga mult către Dânsa, zicând rugăciunile pe care le ştia, dar mai ales icoasele Acatistului, pe care le citea în fiecare zi, cu multă umilinţă şi evlavie. Însă, ca fiecare om care are trup supus ispitirii, a căzut ticălosul în întinăciunea curviei. Într-o zi a mers să-şi împlinească pofta lui, şi pe când se întorcea la chilia sa, trecând peste un pod, îşi citea rânduiala ceasurilor, cum şi alte rugăciuni către Preasfânta. Iar pe când se ruga, din lucrarea diavolului, sau din oarecare pricină, a căzut podul şi înecându-se clericul în râu, diavolii i-au răpit sufletul lui ca să-l ducă în munca iadului. Insă Stăpâna cea mult milostivă îndată s-a aflat acolo şi nu i-au lăsat, ci le-a poruncit lor să-l ducă la Dreptul Judecător pentru ca să hotărască după a Sa voie.

           L-au dus cumpliţii scriitori (diavolii ce scriu păcatele oamenilor) înaintea Stăpânului şi i-au arătat toate fărădelegile lui, iar mai ales păcatul, făcut de curând, al curviei, pentru care ziceau că după dreptate nu se cuvine să se facă milă cu sufletul lui, ci să-l dea lor pe dânsul, fiindcă a murit nemărturisit, în păcat de moarte. Atunci, folositoarea cea de obşte şi ajutătoarea noastră a păcătoşilor, Preamilostiva Stăpână, a zis: „Scris este în Dumnezeiasca Scriptură: „În ceea ce te voi afla, în aceea te voi judeca”. Şi acesta, în ceasul în care s-a sfârşit ziea Pravila lui şi se ruga către Mine, zicând închinăciunea îngerului, după cum avea obiceiul totdeauna, ca un rob cucernic al Meu ce era. Cu dreptate dar, nu aveţi parte la sufletul acesta, ci este al Meu, fără de vreo împotrivire”. Atunci a poruncit Judecătorul unui înger să aducă acolo de faţă limba clericului.

           Ducându-se acolo în râu, a scos limba mortului şi aducând-o la judecată s-a găsit scris pe dânsa: „Bucură-te, Ceea ce eşti plină de har, Marie”. Atunci a zis Domnul acelui suflet: „întoarce-te în trupul tău şi pocăieşte-te îndeajuns, căci nu are demonul nici o stăpânire asupra ta, pentru evlavia pe care ai avut-o către Maica Mea, care este mântuirea neamului vostru, pe care trebuie să o cinstiţi pe cât puteţi. Propovăduieşte îndrăzneala Ei cea mare, pe care o are către Mine, cum şi biruinţa şi puterea Ei asupra diavolilor”.

           Şi aşa s-a izbăvit clericul acela de moartea trupului, cum şi de cea mai grozavă a sufletului, căci îngerul scoţând trupul lui din fundul apei, l-a însufleţit pe dânsul, după care s-a dus în ceruri. Acela înviind, s-a lepădat de lume şi de toate desfătările cele trupeşti, facându-se monah într-o mănăstire de obşte, unde cu dumnezeiasca putere a săvârşit mari şi multe fapte bune.

   În completarea acestei minuni,este necesară o mică observație. Citatul „în ceea ce te voi afla, în aceea te voi judeca”, pe care l-am întâlnit mai sus este des invocat şi el exprimă chintesenţa unui mesaj foarte puternic. Interesant de observat este faptul că citatul acesta nu există în Sfânta Scriptură ca atare. El reiese limpede din învăţătura Bisericii şi are probabil ca sursă scripturistică stihurile 18-20 din Iezechiil (capitolul 33): „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta. De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi. Voi însă ziceţi: «Calea Domnului este nedreaptă ». Eu vă voi judeca pe voi, casa lui Israel, şi voi judeca pe fiecare după purtările lui”. 

 

11. MINUNEA 304 - Maica Domnului a izbăvit copilul din apele râului

            În părţile Lombardiei era un bărbat creştin care vieţuia cu soţia sa într-o minunată înţelegere. Ei săvârşeau multe fapte bune şi aveau multă evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Din multa dragostea pe care o aveau către Maica Domnului, au cheltuit mulţi bani şi au zugrăvit pe un perete al casei lor, icoana Preasfmtei Născătoarei de Dumnezeu, foarte frumoasă şi prea minunată. Ori de câte ori treceau pe dinaintea sfintei icoane, în oricare zi sau ceas, se închinau zicând închinăciunea cea îngerească. Preacurata, pentru a lor bună obişnuinţă le trimitea darul ei, toate cele bune, cum şi toată veselia. Astfel, ei petreceau cu aşa fapte bune şi erau aşa de liniştiţi, necertându-se unul cu altul şi nici cu vecinii lor, încât toţi i-au numit paşnici, oamenii ai păcii şi ai lui Dumnezeu. Aceşti doi soţi aveau un prunc de trei ani. Acest prunc văzând pe tatăl său şi pe maica sa, că stăteau de multe ori înaintea Sfintei icoane şi se rugau cu credinţă şi evlavie, a luat şi el obişnuinţa a face aşa. De câte ori trecea pe acolo se închina, urmând pe părinţii lui.

           Când pruncul a început a vorbi, îl învăţau închinăciunea îngerului. Astfel, pruncul o zicea ori de câte ori trecea pe lângă Sfânta icoană şi se ruga, nu din evlavie, ci din obişnuinţă. Şi ca un prunc ce era, văzând pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, stând pe un scaun (după cum era zugrăvită), socotea că aceea ar fi fost Doamna casei; pentru aceasta se temea şi se închina Ei, după cum vedea pe părinţii lui făcând.

           Într-una din zile, jucându-se cu alţi copii la ţărmurile râului, din lucrarea urătorului de bine, a căzut în apă, iar ceilalţi copii au mers de au vestit maicii lui, că s-a înecat fiul ei. Atunci a alergat ea plângând, cu toţi vecinii şi ajungând la râu, pentru că era foarte adânc, s-au dezbrăcat toţi oamenii şi s-au dat la fiind, căutând cu sârguinţă, dar nu l-au aflat. Iar femeia uitându-se în altă parte, mai în jos, a văzut pe copil stând deasupra apei, în mijlocul râului, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun preaminunat. întrebându-l: „Fiul meu, cum te afli?”, el i-a răspuns, zicând: „Bine, maica mea, căci Doamna mă ţine şi nu mă tem”. Iar femeia de bucurie n-a înţeles despre cine a zis. Ridicându-l oamenii, l-au dat maicii lui care, bucurându-se, s-a dus la casa ei, unde tocmai sosise şi bărbatul său.

           Şi auzind el de întâmplare, l-a întrebat să-i spună cum a scăpat. Iar pruncul a răspuns aşa: „După ce am căzut în râu, a alergat Doamna casei noastre (şi a arătat cu degetul icoana Preasfmtei Născătoarei de Dumnezeu) care m-a răpit din apă şi m-a ţinut deasupra, până ce m-au luat oamenii”. Auzind acestea cei ce stăteau de faţă, mult s-au minunat, mai ales când au văzut pe prunc că arată cu degetul icoana şi căzând la pământ s-au închinat.

           Şi au slăvit darul ei, făcând toată noaptea priveghere. Căci oricine îl întreba pe copil de acea întâmplare, el răspundea clar; când era vorba de altceva, zicea cuvintele strâmbe şi îngânate, ca toţi copii mici, de care lucru se minunau toţi cei ce auzeau acestea. Aşadar, toţi aceia care cinstesc sfintele icoane cu evlavie, ca şi pruncul acela, se izbăvesc din tot felul de primejdii vremelnice şi se învrednicesc de bucuria şi veselia cea netâlcuită.

 

12. MINUNEA 11 - Pentru împărăteasa Franţei, ale cărei mâini tăiate le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică

           În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie cu care făcuse un copil, parte femeiască prea frumos şi l-a numit Maria. Apoi el a făcut a doua nuntă, şi a luat o femeie mai frumoasă, cum nu se afla în locurile lui, care pe cât era frumoasă la trup pe atât era la suflet grozavă. Şi mai ales se stăpânea atâta de zavistie, încât nici într-un chip nu vrea să audă cum că ar fi fost alta cândva mai frumoasă decât ea. Şi văzând pe fiica cea întâi născută, cum că avea frumuseţe minunată, au zămislit în inima ei pe diavolul, şi căuta chip să o omoare din zavistie pe fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai frumoasă decât ea.

           Deci, când s-a dus în altă ţară împăratul, pentru o pricină de nevoie, atunci a aflat prea îndrăzneaţă vreme potrivită ca să săvârşească pofta ei cea zavistnică. Şi a vorbit cu un rob credincios al ei, care avea multă îndrăzneală, zicând lui: „Un lucru voiesc să-mi faci întrascuns, să nu ştie cineva şi eu îţi voi da atâtea daruri, cu care să te faci cel întâiu în palaturile cele împărăteşti, iar el s-a făgăduit cu jurămînt să săvârşească ce-i va porunci.

           Atunci ea a zis lui: soţia cea dintâi pe care a avut-o împăratul, a făcut pe fiica aceasta nu cu dânsul, ci cu alt oarecare om cu rău nărav. Pentru aceasta, ca o naştere a desfrânării face lucruri necuviincioase şi pline de ruşine şi dacă mai mult va trăi în casă, are să umple de ruşine casa mea. Deci te rog pe tine, ia-o dimineaţă, şi îi spune cum că o duci în grădină să o plimbi, şi tu omoar-o pe dânsa, în locul cel pustiu, şi ascunde-o ca să nu audă cineva de aceasta. Şi ca semn al nemincinoasei mărturii, să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.

           Deci slujitorul acela s-a făgăduit că să împlinească dorinţa ei, şi s-a gătit de cu seară cu o rudenie a lui şi prieten credincios. Iar la miezul nopţii a deşteptat împărăteasa pe fecioară şi i-a zis ei: „Du-te, Maria mea, cu oamenii aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne plimbăm”. Aşa dar a luat-o pe fecioară şi a dus-o într-un loc departe şi pustiu, unde a înţeles vicleşugul, că era din fire înţeleaptă.

           Deci a ridicat ochii către cer şi cu lacrimi s-a rugat zicând: „Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, altă nădejde şi ajutor nu am fără numai Darul tău, şi tu răsplăteşte celor ce mă vrăjmăşesc pe mine cu nedreptate”. Iară slugile i-au spus: „Să nu plângi şi să nu te temi că vei pătimi vreun rău de la noi”. Iar ea a zis:
„Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe mine, şi m-a dat în mâinile voastre ca să mă omorâţi, şi nădăjduiesc spre nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de aici înainte? Locul este pustiu şi faceţi porunca doamnei voastre, numai vă rog să nu mă ucideţi fără de veste, ci mărturisiţi ceea ce aveţi să faceţi, ca să-mi dau, prin rugăciune, Stăpânului, duhul meu”.

           Iar ei i-au spus: „Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze, că aşa ne-a poruncit, şi ne-am făgăduit să te omorâm”. Iar ea a zis: „Şi nu vă temeţi de Dumnezeu să mă ucideţi cu nedreptate? Nu ştiţi că darul Lui ca un drept Judecător nu lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta, ci o va izbândi vouă, şi prea împietritei aceleia, că nici pe aceea, nici pe voi nu v-am nedreptăţit vreodată? Deci dacă voiţi să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei cum că m-aţi omorât.

           Aici nu este nimeni ca să mă caute cu cele trebuincioase şi voi muri de foame, iar voi nu vă veţi pângări mâinile voastre într-acest fel de spurcată ucidere”.Acestea şi altele mai multe zicând, cu lacrimi, le-a părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău pentru tine, şi te lăsăm vie. Dar aceea ne-a zis să-i ducem mâinile tale ca să se încredinţeze pentru moartea ta şi dacă nu vom face, cuvântul ei ne va face rău. Şi chiar dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca.

           Iar ea a răspuns: „Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea voi avea puţină mângâiere, cum că m-au mâncat fiarele, şi nu oamenii, şi veţi fi nevinovaţi şi voi de fărădelegea aceasta. Faceţi aşa pentru numele Preasfintei care a născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca să nu mă ucideţi. Iar fiindcă ziceţi cum că v-aţi făgăduit ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vază şi să se bucure, şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”.

           Iar ei au primit să o lase vie.Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a pus mâinile ei pe o cracă, şi i le-au tăiat din încheieturi cu un chip îndemânatic, şi le-au dus la împărăteasa care le-a dat daruri şi dăruiri nenumărate. Iar sărmana fecioară a rămas întru durere şi chinuire neasemănată şi nu avea altă mângâiere la durerile cele prea usturătoare, numai numele Preasfintei, al cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi cu credinţă. Pentru aceasta nu s-au lipsit de cerere, ci cu ocrotirea Preabunului Dumnezeu a dobândit ajutor întracest chip.

           Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna într-acele părţi şi cu povăţuirea lui Dumnezeu s-a dus aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel nemângâiat, a căutat până ce a aflat-o. Şi minunându-se de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat să-i spună pricina, iar ea n-a răspuns nimic, ci numai plângea cerând ajutor.

           Iar domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca să o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici pentru ea, luaţi-o binişor să o ducem în oraşul nostru”.Aşa dar făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu feluri de doftorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea, şi de frumuseţea ei.

           Deci o întrebau pe ea de multe ori, a cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toată inima lui şi a zis Ducelui într-o zi: „Părintele meu, cunosc cum că mă iubeşte şi te rog să-mi faci darul acesta: Noi suntem bogaţi şi nu avem trebuinţă de lucruri. Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute alta numai femeia să-i placă. Aceasta voiu şi eu să-mi facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o în pustie; şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”.

           Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este atâta că este fără de mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu este copil al vreunui ţăran prost, şi ne va fi ruşine nouă”. Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, că frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o mărturisesc din sânge împărătesc. Ci dacă ar fi şi copil al unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa, întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voi petrece viaţa mea cu tristeţe neasemănată”.

           Deci văzând ducele dorul tânărului, s-a înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii prea bogate. Iar împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut. Şi plângea nemângâiat, având prepus (bănuială) către împărăteasa, dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte adevărul. A trimis deci oameni în feluri de locuri ca să cerce, au scris şi poruncit să se adune domnii şi boierii împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia puţină bucurie, să nu-l omoare durerea.

           Deci s-a dus porunca aceasta şi în locul unde era fiica lui. Şi vrând ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui, ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu, poartă grijă de ea”. Iar ducele a primit, s-a rugat pentru el şi i-a mulţumit.

           Deci ducându-se, a făcut cu dumnezeiasca putere atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice întru alergarea aceea de cai, încât toţi vorbeau despre dânsul, lăudându-l şi fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi chemând pe sluga lui l-a întrebat, de unde este domnul lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus ei cu de-amănuntul toate, cum că au aflat într-o pădure deasă una fără de mâini, că au luat-o şi celelalte.

           Mai pe urmă i-a spus ei cum că în acel ceas a venit, de la tatăl lui scrisoare, cum că femeia să a născut doi copii parte bărbătească, şi să nu fie îngrijorat.
Atunci reaua aceea şi vicleana a zămislit cu durere, şi a născut fărădelege; a dăruit cu multe daruri pe omul acela, şi l-a rugat, când va scrie domnul lui ducelui, să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i poruncească şi ea, iar acela s-a făgăduit ca să o facă. Şi după ce a scris tânărul răspuns tatălui său ca să aibă grijă de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea au trimis-o cu robul.

           Iar acesta, necunoscând vicleana meşteşugire, s-a dus la împărăteasa, care l-a ospătat cu multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns a scris alta, a scos pecetea Ducelui cu un chip îndemânatic şi a pus-o pe scrisoarea ei în care ea a scris acestea: „Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta este fiica unui om făcător de rele, şi pentru răutăţile ei i s-au tăiat mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; deci mă rog ţie, cum vei citi scrisoarea mea, să o omori cu copiii ei; şi până nu voi auzi de moartea ei, nu vin acolo”.

           Şi această vicleană scrisoare a dat-o vipera aducătorului de a dus-o ducelui.
Care văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea neştiind ce să facă. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo, şi Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă voi duce să spun Domnului meu, cum că am făcut ce ne-a scris.

           Cuvântul acesta a plăcut ducelui. Deci luând sluga pe Maria cu fiii ei, a lăsat-o pe dânsa în pustie, şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat, cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă, şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla împrejur pe drumul acela, până ce au ajuns la o peşteră, în care locuia un pustnic.

           Acesta văzând-o pe dânsa, a socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a auzit patimile ei s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcini, şi din rădăcinile şi buruienile care mânca el îi aducea şi ei de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu dumnezeiasca putere.

           Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute a plâns cu amar. Apoi luând slugile, a zis: „Să mergem să căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în ajutor, totdeauna, că după cum întâi i-a ajutat, şi acum va fi având-o păzită”. În acea noapte se arată Preasfânta în somn Mariei, şi îi zise: „Mâine vine credinciosul tău bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea ta şi pentru credinţa care o ai către mine, că mă strigi întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”.

           Răspuns-a Maria: „Îţi mulţumesc, şi mă închin Ţie, Doamna mea, că nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până când mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc, păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai mult ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe împărăteasa îngerilor că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale cu ajutorul şi darul Fiului meu şi Dumnezeu. Că cei ce mă iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul meu nu se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se, văzu (o! minunile tale cele prea mari, Stăpână!) că era vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care a luat-o şi mulţumirile cele ce le-a făcut către Preasfânta?

           Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciuni, şi în plecarea genunchilor, zicând heretisirea îngerului, după cum avea totdeauna obişnuinţă să se roage, cu evlavie şi cu umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, au auzit glasuri de oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care, aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune, arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors în oraş, unde a poruncit ca să se prăznuiască Preasfânta Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie.

           Şi câţi au auzit de această minune s-au înspăimântat. După aceea cercetând ducele despre scrisoarea cea vicleană, cine a scris-o, ca să-l omoare, i-a zis lui Maria: „Până acum am ascuns, şi nu am vrut ca să arăt cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor, împărăteasa cea cerească (al cărei nume este binecuvântat) m-a izbăvit de toate durerile.

           Nu v-am spus mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine tatăl meu, şi să moară de durere. Dar acum fiindcă mi-a făcut atâta milostivire Maica milostivirii, trimiteţi, scrisoare până ce ne gătim şi noi să ne ducem”. Acestea auzindu-le Ducele, care avea supărare că nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a învrednicit ca să iau de soţie pe Doamna mea!” Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese, şi trimiţând scrisoare tatălui ei s-au pornit a treia zi. Iar ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul, care alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu lacrimi.

           Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu ce-a-mănuntul până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii au ars-o de tot, încât nici os n-a rămas. Iar a doua zi a încoronat pe ginerele său de împărat. Şi venind Ducele la bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui, au săvârşit praznic de veselie pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu.

           Zidind încă şi o biserică slăvită în numele ei, prăznuia toate praznicele ei; iar mai ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesii, făcea multe milostenii săracilor, cum şi alte multe feluri de faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna de prea marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata. Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor ce aveau, trebuinţă, nici lăsa vre-o slujnică a lor ca să dea cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu mâinile sale dădea, zicând: „Fiindcă mâinile acestea nu sunt ale mele, ci ale Împărătesei celei Cereşti, pe care pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui Hristos, Prea Bunul Stăpân, trebuie să le împărţesc la fraţii mei cu îndestulare”.

           Aşadar împărăteasa cea bine cunoscătoare s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea pământească, şi sfârşindu-se cu pace s-a dus la împărăţia cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.

 

13. O minune a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu

şi pururea Fecioara Maria, care s-a petrecut în Sfântul Munte Athos,

la mănăstirea Zografu, în anul 1274

 

           Pe la anul 1274, puţin înainte de a se face ruşinosul sinod de la Florenţa, oraşul Constantinopol (capitala Imperiului Bizantin) era în primejdie să cadă în mâinile turcilor. Împăratul grec Mihail Paleologul al VIII-lea era în mare nedumerire, neputând să ţină piept turcilor, s-a dus la Roma să ceară ajutorul Papei, care în vremea aceea avea mare putere. Papa i-a făgăduit că îi va da ajutor, dacă se va supune lui cu toată Biserica Ortodoxă. Împăratul, văzându-se în primejdie din partea turcilor, a făgăduit că se va supune.

           După ce împăratul Mihail Paleologul (126l-l282) a semnat nelegiuita unire cu Roma de la Lyons, monahii din Sfântul Munte au trimis împăratului o scrisoare prin care înfierau această unire eretică şi îl rugau pe împărat să se lepede de aceasta şi să se întoarcă la Ortodoxie. Hotărât să impună cu forţa unirea Bisericilor, pentru ca papă să acorde sprijinul său politic Imperiului Bizantin, pe care tocmai îl reîntregise în urma ocupaţiei latine, Împăratul, sfătuit de Patriarhul Ioan Vekkos (1275-l282), s-a ridicat împotriva monahilor pe care până atunci îi protejase şi a trimis soldaţi latini în Muntele Athos pentru a-i supune, cu preţul unor masacre sângeroase, pe monahii care nu voiau să recunoască această unire închipuită.

           După ce i-au spânzurat pe toţi părinţii din Sinaxa Sfântului Munte (forul conducător al Athosului) şi au omorât mulţime de monahi din Mănăstirile Vatoped şi Iviron, s-a pornit mare groază pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit, căci latinii (catolicii) sileau pe ortodocşi la înşelăciunea lor, nu prin puterea cuvintelor Sfintei Evanghelii, ci cu ascuţişul sabiei şi a tot felul de chinuri şi necazuri. Mii de suflete cădeau sub sabia lor, pentru curata credinţa ortodoxă de Răsărit.
Dar pentru că Sfântul Munte întotdeauna a fost sprijin şi apărător Ortodoxiei în vremuri de primejdii, de aceea şi latinii s-au silit să strice temeliile acestui turn întărit. Şi cu mare grabă s-au dus în Sfântul Munte, silind monahii să se supună Papei de la Roma prin cuvinte cu momeli, cu bani, cu făgăduinţe înşelându-i, cu ameninţări, cu tiranie şi sila, iar pe unii - cu moarte mucenicească.

           Câţiva, de frica chinurilor şi a morţii, cu tiranie primind bani, cu sila s-au lepădat de Ortodoxie. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au pecetluit cu însăşi sângele lor mărturisirea, şi prin statornicia lor au mustrat pe Papa, furul de cele sfinte, care în chip mincinos se numeşte pe sine cap al Bisericii şi locţiitorul lui Hristos pe pământ.

           Dar, din nefericire, vrednicele de plâns mănăstiri Marea Lavră şi Xiropotamu, au căzut atunci şi s-au abătut de la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai noştri, şi au primit pe apuseni de frică, cu cinste şi supunere de rob. Se făceau acestea după porunca împăratului pe voia latinilor, ca să aplece pe monahii din Sfântul Munte la dogmele cele spurcate ale Romei.

           Însă Dumnezeu, ca să se întărească şi ceilalţi în credinţa creştin-ortodoxă, a pedepsit mănăstirea Xiropotamu chiar în vremea când acei nenorociţi monahi împreună cu latinii săvârşeau spurcata lor „liturghie”, după (conform cu) adăugirea reformei latineşti; atunci, zidurile şi turnurile mănăstirii Xiropotamu s-au prăbuşit din temelie, şi în cădere au omorât mulţi din latini şi din călugării apostaţi (care s-au lepădat de credinţă).

           Cei care au venit din Italia, nicidecum nu au vrut să dea atenţie acestei pedepse cereşti, şi ca nişte turbaţi s-au dus prin tot Sfântul Munte. În apropiere de mănăstirea Zografu se nevoia un monah singur la linişte, care avea un obicei sfânt, ca să citească Acatistul Buneivestiri a Maicii Domnului (care este Acatistul bucuriei şi cel mai vechi acatist al creştinătăţii), de mai multe ori în fiecare zi, cântând în faţa sfintei icoane a Maicii Domnului.

           În una din zile, când pe buzele acestui sfânt bătrân răsuna neîncetat felicitarea arhanghelului Gavriil făcută Preasfintei Fecioare Maria: „Bucură-te… ” şi celelalte cuvinte ale rugăciunii, deodată, din icoana Preacuratei se auzi dulce glas zicându-i:  „Bucură-te și tu, bătrânul lui Dumnezeu!”

           Bătrânul s-a speriat, dar acelaşi glas l-a liniştit, spunându-i astfel: „Nu te teme, ci du-te repede în mănăstire şi vesteşte fraţilor şi egumenului, că duşmanii mei şi ai Fiului meu s-au apropiat. Care e slab cu duhul şi nu poate rabdă, să se ascundă până trece ispită; iar cei care doresc moarte mucenicească, să rămână în mănăstire. Dar du-te repede!”.

           Ascultând bătrânul porunca şi voia Preacuratei Stăpânei noastre şi părăsind chilia, a alergat cât a putut de repede la mănăstire, ca să aibă fraţii vreme şi chip ca să se încurajeze şi să se gândească bine fiecare din ei pentru primejdia de faţă. Dar numai ce ajunse bătrânul în poarta mănăstirii, că văzu sfânta icoană pe care o avea în chilie, înaintea căreia puţin mai înainte citea Acatistul, stând deasupra porţilor manăstirii, neţinută de mâini omeneşti.

           Atunci, cu multă umilinţă şi evlavie închinându-se înaintea ei, o luă şi spuse egumenului cele grăite de Maica Domnului. Fericitul egumen Toma, adunând obștea, le-a spus despre cele ce se vor întâmpla și i-a întărit prin cuvinte duhovnicești. 

           Iar fraţii, văzând primejdia care nu era departe, foarte s-au înspăimântat, iar cei mai slabi dintre dânşii s-au ascuns prin munţi şi prin peşteri. Dar 26 de monahi împreună cu egumenul au rămas în mănăstire şi s-au urcat în turn, aşteptând pe duşmanii Ortodoxiei şi cununile muceniciei.

           De cum au ajuns, latinii au început, cu toată puterea retorică a Apusului, să îi îndemne pe monahi să deschidă porţile manăstirii şi să recunoască pe Papa drept cap al Bisericii, făgăduindu-le că îi va ierta şi că le va da şi mai mult aur. Dar monahii, de sus de pe turn, îi întrebau pe latini: „Cine v-a spus vouă ca Papa al vostru e capul Bisericii? De unde-i această învăţătură a voastră? Ca noi ştim şi credem că Hristos e Capul Bisericii. Noi mai degrabă ne hotărâm să murim, decât să primim să se spurce acest loc sfânt de silă şi tirania voastră. Să plecaţi de aici! Nu deschidem porţile manăstirii!”

           Iar latinii au strigat cu mânie: „Vreţi să muriţi?”, şi îndată au adunat mulţime de lemne şi crengi uscate împrejurul turnului şi le-au dat foc. Flăcările focului s-au înălţat cât turnul, ducându-le vântul înăuntru, dar monahii nicidecum nu s-au retras de la duhovniceasca lor îndrăzneală, slăvind şi binecuvântând pe Domnul şi rugându-se pentru vrăjmaşii lor, şi-au dat în mâinile Lui sufletele lor curate în a 10 a zi a lunii octombrie, anul 1274.

           În codicele manăstirii se află scrise şi numele acestor cuvioşi Mucenici purtători de biruinţă. Sfânta icoană care a poruncit bătrânului să spună în mănăstire de acest pericol a fost în turn împreună cu monahii mucenici.

           După plecarea cruciaților, călugării care stătuseră ascunși s-au întors în mănăstire și au aflat în turnul în care arseseră ceilalți monahi numai icoana Maicii Domnului, neatinsă de flăcări şi nestricată sub dărâmăturile pricinuite de foc, fiind doar înnegrită de fum.

           În amintirea acestei minuni, mai târziu, în stânga bisericii mari s-a ridicat un paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, în care au așezat icoana Maicii Domnului „Acatist” sau „Prevestitoarea”. Călugării bulgari o numesc simplu „Hairiovo”, adică „Bucură-te”. Locul unde a avut loc arătarea minunată a Maicii Domnului este cunoscut până astăzi sub numele de Herovo. Ferecătura acestei icoane a fost făcută pe cheltuiala monahului Serafim (fostul negustor Simeon Komarov din Sankt-Petersburg) de la Mănăstirea Rusikon, care în martie 1847, în prezența monahilor bulgari, a îmbrăcat minunata icoană cu podoabă de argint. De atunci şi până azi, zi şi noapte, arde candela nestinsă dinaintea acestei sfinte icoane, care se numeşte „Înainte-vestitoarea”, unde monahii citesc în fiecare zi Acatistul Maicii Domnului.

          Tradusă din greceşte de monahul Ioanichie Pârâiala, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul de la Neamț, de pe o carte tipărită în anul 1861 - „Anotera Epischiasis Epituatos”.

 

14. Cele cinci mari Dureri ale Maicii Domnului

           Un oarecare stareț dintre Părinții purtători de Dumnezeu, stând la rugăciune şi fiind în răpire, a auzit glasul Domnului nostru Iisus Hristos, Care grăia cu Preacurata şi Preasfănta Născătore de Dumnezeu, Maica Sa, zicându-i: „Maică, spune-Mi: care sunt cele mai mari dureri pe care le-ai răbdat pentru Mine, trăind în lume?” Şi a zis Preasfânta: „Fiule şi Dumnezeul meu! Cele mai mari cinci dureri pe care le-am răbdat pentru Tine au fost acestea: prima - când am auzit de la Simeon Proorocul că vei fi omorât; a doua – când căutându-Te în Ierusalim, trei zile nu Te-am văzut; a treia – când am auzit că ai fost prins şi legat de catre iudei; a patra – când Te-am văzut răstignit pe Cruce între tâlhari; a cincea – când Te-am vazut pus în mormânt”.

           Şi a zis Domnul către dânsa: „Îți spun, Maică: Dacă cineva va pomeni zi de zi fiecare durere a ta, rostind totodată rugăciunea Mea, adică „Tatăl nostru”… şi heretisirea îngerească, adică „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”, pentru cea dintâi durere - îi voi da cunoaşterea păcatelor sale şi căință pentru ele;pentru a doua - îi voi da iertarea tuturor păcatelor; pentru a treia - îi voi da înapoi virtuţile sale, pe care le-a pierdut prin păcate; pentru a patra - il voi hrăni în ceasul morții lui, cu Trupul şi Sângele Meu; pentru a cincea - Mă voi arăta lui, Însumi, când va fi să moară şi voi primi sufletul lui în viața veșnică. Amin”.

15. MINUNEA a 35-a. Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit

şi ca un voinic tânăr a devenit

 

           Pe timpul când Britania era dreptcredincioasă, se afla într-o chinovie un preacuvios monah, care avea multă evlavie către Preasfânta Fecioară. Şi aşa de mult o cinstea, că dacă s-ar fi întâmplat să audă numai de numele Ei cel prea lăudat, adică dacă ar fi zis cineva Maria ori Născătoare de Dumnezeu, sau chiar el singur citind undeva asemenea cuvinte, pleca genunchii şi făcea închinăciune până la pământ. Şi aşa a făcut acel îmbunătăţit monah şi credincios prieten al Preasfintei Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, toată viaţa lui. Şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a îmbolnăvit; şi slăbise aşa de mult, că nu putea să se mai ridice din aşternutul său.

           Din această pricină, egumenul i-a dat de ascultare un ucenic ca să-i gătească cele spre trebuinţă, însă odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă, iar bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-şi obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se ridice, dar n-a putut. Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana Preasfintei, a lăcrimat şi a zis către dânsa, cu credinţă: „Preadulcea mea Stăpână, ajută-mi mie”. Şi îndată (o! grabnică auzire!) s-a aflat în faţa lui Împărăteasa a toate, care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi pentru dragostea pe care o ai către mine, iată că-ţi adaug încă treizeci ani de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe timpul când erai de treizeci ani. Iar aceasta ţi-o fac pentru că-mi place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult numele meu”.

           Şi zicând Preasfânta acestea, s-a înălţat la ceruri, iar monahul din acel ceas s-a făcut sănătos şi puternic cu trupul. Şi toţi fraţii văzându-l mergând cu veselie şi
auzind de minunea făcută cu dânsul s-au înspăimântat şi au prins multă evlavie către el. Iar el, aducându-şi totdeauna aminte de Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit şi o slăvea: cu posturi, rugăciuni, privegheri şi cu alte faceri de bine până când s-a odihnit întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.

 

16. Pustnicul ascuns din Sfântul Munte Athos

           Un schimonah rus, părintele Macarie, care trăia într-o peşteră din pustia Kerasia aflată în Sfântul Munte Athos şi care a adormit în anul 1888, povestea următoarea experienţă personală: odată, înainte de Paştile anului 1861, mergeam împreună cu părintele Arsenie de la Mănăstirea Marea Lavră pentru a ne cumpăra alimente pentru Paşti de la un vapor ce venise dintr-o insulă a arhipelagului grecesc şi care ancorase în portul acelei mănăstiri. Părintele Arsenie fusese paznic la Karyes şi apoi pădurar mai mulţi ani şi de aceea cunoştea toate cărările şi ascunzişurile Athonului.

           Pe drum părintele Macarie se tot oprea şi privea în jur, întrebându-se în sinea sa dacă nu cumva părintele Arsenie cunoştea în acea parte vreun pustnic care să trăiască ascuns de lume. La un moment dat s-a întors către părintele Arsenie şi l-a întrebat:

– Părinte Arsenie, câtă vreme ai fost pădurar, nu ai cunoscut pe vreunul dintre pustnicii nevoitori, care trăiesc ascunşi prin văgăunile Athonului?

           Părintele Arsenie s-a mâhnit auzind această întrebare, căci se jurase să nu descopere nimănui ceea ce văzuse. Însă după ce s-a gândit puțin, pentru a-l liniști pe părintele Macarie, i-a spus:

– Dacă iei asupra ta păcatul jurământului, iți voi descoperi unde se nevoiește un stareț ascuns, dar să știi că tu ești de vină. Starețul este bulgar.

– Da, iau asupra mea acest păcat, a răspuns părintele Macarie.

           Ne-am îndreptat atunci spre Schitul Românesc Prodromu. După ce am trecut de Schit, la un moment dat părintele Arsenie a luat-o la dreaptă spre un loc drept, dar care se înfunda, căci de jur-împrejur erau stânci care sfârşeau într-o văgăună. în fundul văgăunii, ca un şarpe ce se ascunde de oameni, trăia acel pustnic pe jumătate gol.

           Părintele Arsenie, arătând spre văgăună, i-a spus părintelui Macarie:

– Iată, dacă ai putere şi poţi coborî, înaintează! Când vei ajunge la primul loc drept, să priveşti de pe stâncă în jos şi vei vedea sihăstria lui.

           Părintele Macarie a început să coboare cu greutate. Şi-a scos încălţămintea, apoi dulama, care îl împiedicau la coborât. Când a ajuns la locul drept a văzut coliba Stareţului în fundul văgăunii. Afară, lângă colibă, stătea pustnicul afundat în rugăciunea minţii, căci aşa cum spune o cântare a Bisericii:  „Pustnicilor, celor ce sunt afară de lumea cea deşartă, neîncetată dorire le este după Dumnezeu”. Atunci când Stareţul l-a zărit pe părintele Macarie, a crezut că este un diavol şi de aceea şi-a făcut semnul Crucii şi a intrat repede în coliba încuind uşa.

           Părintele Macarie s-a apropiat de colibă şi a spus:

– Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!

           În acelaşi timp bătea în uşă. Pustnicul însă nu răspundea. Atunci părintele Macarie a început să-l încredinţeze că este creştin ortodox şi monah.

– Şi ce vrei? A întrebat în cele din urmă pustnicul într-o rusă curată. (Stareţul cunoştea limbile turcă, franceză, bulgară şi greacă).

– Am venit să te văd, a spus părintele Macarie.

– Cine te-a povăţuit aici - Dumnezeu sau diavolul?

– Dumnezeu.

– Şi de unde ştii că Dumnezeu te-a trimis aici?

– Dumnezeu m-a trimis, a strigat cu încredinţare părintele Macarie. Dacă nu vei deschide, voi muri aici lângă coliba ta. Nu voi pleca fără binecuvântarea Sfinţiei Tale.

– Am înţeles acum cine ţi-a vorbit despre mine, dar nu a procedat bine.

– Părinte, nu este vinovat acela, ci eu.

– Pleacă de aici, te rog! Pleacă!

– Nu voi pleca, ci voi sta lângă uşa ta până la Paşti. Aici voi muri. Nu voi pleca dacă nu te voi vedea.

– Spune:  „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…  ”, i-a poruncit Starețul.

           Când părintele Macarie a terminat de spus cântarea Arhanghelului Gavriil adusă Maicii Domnului, Stareţul a deschis uşa. Atunci părintele Macarie a pus metanie şi a căzut cu faţa la picioarele pustnicului spunând:

– Binecuvintează, Părinte!

           La auzul cântării „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…” îndoielile necunoscutului pustnic au dispărut, pentru că diavolul nu numai că nu poate rosti această cântare, dar şi numai auzirea ei îl alungă. Această cântare a săvârşit minunea şi a alungat şovăielile Stareţului, care, vreme de optzeci de ani, nu văzuse şi nu vorbise cu nici un om. Cântarea l-a încredinţat pe acest isihast atât de aspru cu sine de evlavia pe care părintele Macarie o avea față de Maica Domnului.

          (Fragment din Arhim. Teofilact Marinakis - „Patericul Maicii Domnului”. Traducere din limba greacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu - Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, Editura EVANGHELISMOS - Bucureşti, 2008).

 

17. Cântarea îngerească izbăvește pe monahul Meletie de la Chilia Danileilor de la căderea în prăpastie

           Puțin mai sus de portul Schitului Sfânta Ana începe un drum îngust cu mai multe trepte ce duce până la Sfânta Ana Mică. Mai jos de colibă în care a locuit renumitul duhovnic Sava, călătorul găseşte atârnată într-un copac o icoană mică a Maicii Domnului care a fost aşezată de un călugăr evlavios după ce a fost izbăvit în chip minunat de căderea în prăpastie. Mai demult, un monah mergea şi aprindea în fiecare zi candela care ardea într-un felinar închis.

           Într-o zi trecea pe acolo monahul Meletie de la Chilia Danileilor, care venea de la Katunakia încărcat cu diferite alimente. Îl însoţea monahul Teodosie de la Sfânta Ana Mică. Pe tot timpul drumului părintele Meletie rostea  „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”, căci este cunoscut tuturor cât de mult o iubesc monahii din Sfântul Munte pe Maica Domnului.

           La un moment dat a simţit cum o putere nevăzută îl îmbrânceşte spre prăpastie. Monahul şi-a pierdut echilibrul şi a simţit cum de pe cărarea îngustă cade în prăpastie, de la o înălţime de patru metri, cu greutatea pe care o ducea în spate.

           În cădere s-a agăţat de tulpina unui copac. Nu a suferit nici cea mai mică zgârietură. Vrednic de amintit este faptul că în timpul căderii sale în prăpastie părintele Meletie nu a încetat să rostească cântarea îngerească  „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”.

           Deoarece a fost păzit nevătămat prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, părintele Meletie a făcut o icoană a Maicii Domnului cu o candelă într-un felinar înaintea ei şi a aşezat-o unde a avut loc accidentul. Asta a făcut-o pentru a mărturisi tuturor celor ce trec pe acolo atotputernicia şi slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici, dar şi pentru ca Maica Domnului să-i păzească pe călătorii ce străbat aceasta cărare greu accesibilă.

 

18. Părintele Arsenie, duhovnicul care putea să zboare!

           În anul 1839, monahul Ioasaf, care trăia în chilia fraţilor ruşi Koreniev din Sfântul Munte, s-a îmbolnăvit grav. Într-o noapte starea lui s-a înrăutăţit atât de mult, încât toţi aşteptau plecarea lui din viaţă. Părintele Ioasaf aştepta liniştit musafirul nedorit - moartea. Pregătirile pentru călăto­ria către Cer le făcuse încă din anii tinereţii. Toată viaţa sa fusese o pregătire pentru întâmpinarea morţii, pe care o aş­tepta cu multă nerăbdare. Fără nici o plângere, cu conşti­inţa liniştită, îl aştepta pe Arhanghel, pe trimisul lui Dumnezeu.

           Trebuia totuşi să primească Trupul lui Hristos ca me­rinde pentru viaţa veşnică, înainte de despărţirea lui de această lume trecătoare. Doi dintre monahii care vizitaseră chilia, au pornit cu un felinar pentru a-l aduce pe duhov­nic. Trebuiau să străbată până la chilia duhovnicului o dis­tanţă de şase kilometri, pe un drum anevoios şi, desigur, pe o vreme schimbătoare şi rea. Când au ajuns la chilia duhovnicului, i-au spus:

– Părinte Stareţ, veniţi repede, pentru că părintele Ioasaf ne lasă! Grăbiţi-vă! Noi am venit să vă conducem cu lumina felinarului!

           Părintele Arsenie, duhovnicul, era un om al lui Dumnezeu. Zi şi noapte avea în gura lui rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi salutul Arhanghelului: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har, Marie, Domnul este cu tine…”. O viaţă întreagă împlinise îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care sfătuia astfel: „Fraţilor, rostiţi de dimineaţă până seară şi, dacă este posibil, şi toată noaptea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi siliţi mintea voastră în această lucrare până la moarte!”.

           Dar şi dragostea şi respectul lui pentru Ocrotitoarea Sfântului Munte erau nemăsurate. Îi dăruia în fiecare zi sute de metanii. De aceea şi harismele duhovniceşti pe care le primise de la Domnul prin mijlocirea Maicii Lui erau nenumărate. Dumnezeu îi dăruise harisma înainte-vederii şi darul de a zbura pe deasupra câmpiilor, dealurilor şi văi­lor, ca vulturul împărătesc ce zboară la înălţimi. Când a primit vestea de la cei doi monahi, părintele Arsenie s-a rugat în taină Maicii Domnului şi, ca şi cum s-ar fi aflat alături de stareţul Ioasaf care era pe moarte, a spus:

– Da, trebuie să ne grăbim! Într-adevăr, moare. Voi mergeţi înainte, iar eu mă pregătesc şi cu felinarul meu vă ajung din urmă.

           Când cei doi trimişi au ajuns în spatele chiliei părinte­lui Ioasaf, l-au găsit acolo pe Stareţul Arsenie. El ajunsese înaintea lor, căci zburase. Reuşise deja să-l mărturisească şi să-l împărtăşească pe părintele Ioasaf.

           Plini de uimire, cei doi monahi l-au întrebat pe părin­tele Arsenie:

– Părinte sfinte, cum aţi ajuns atât de repede? Nici n-am băgat de seamă când aţi trecut pe lângă noi.

– Nu puteam să întârzii. Starea Stareţului era critică. Abia l-am prins în viaţă. Am luat-o pe drumul cel bun, pe care voi nu-l cunoaşteţi.

           Atunci cei doi monahi au tăcut, căci ştiau că nu există alt drum. Se întrebau dacă nu cumva Stareţul ur­mase acelaşi drum pe care l-a străbătut în zbor Proorocul Avacum, atunci când a adus mâncare din Ierusalim în Babilon Proorocului Daniil şi s-a întors în aceeaşi zi. Sau ca şi Cuviosul Maxim Kavsocalivitul, care zbura ca o pasăre pe deasupra dealurilor şi munţilor? În acelaşi fel, adică zburând, a venit şi la alţi doi bol­navi din Kapsala, o altă pustie a Sfântului Munte”.

          (Arhim. Teofilact Marinakis -  „Patericul Maicii Domnului”)

 

19. Pentru ostaşul cel desfrânat care prin rugăciunile Maicii lui Dumnezeu

a căpătat iertare de păcate

 

        Era odată un ostaş cu viaţă foarte stricată, destrăbălată, şi plină cu tot felul de păcate; iar mai ales în desfrânare era vestit. Şi având el o soţie îmbunătăţită şi cu frică de Dumnezeu, de multe ori îl sfătuia ca să se lase şi să se pocăiască de păcatele lui. Deci, înduplecându-l pe dânsul buna lui soţie, postea cele patrusprezece zile de la începutul lunii August în cinstea Preasfintei, cum şi toate ajunurile praznicelor Ei, nemâncând în aceste zile altceva decât pâine şi apă, şi numai o singură dată, tocmai după al nouălea ceas.

        Şi nu numai la această faptă bună l-a povăţuit pe dânsul, ci şi la sfânta rugăciune, căci luând buna obişnuinţă a sta de multe ori înaintea icoanei Preasfintei, zicea cu evlavie închinăciunea îngerească, precum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia. Deci, într-o zi, intrând în biserică şi rugându-se înaintea unei icoane pe care zugravii o numesc Eleusa, adică Milostiva (în care Preasfânta ţine pe Domnul ca pe un prunc în braţele sale), a văzut o preaslăvită minune pe care i-a arătat-o Cel Multmilostiv, ca să se umilească inima lui şi să urască păcatele sale, după cum s-a şi făcut. Căci uitându-se la Pruncul cel Atotstăpânitor, a văzut că era rănit peste tot corpul şi din răni curgea sânge proaspăt, ca şi cum rănile ar fi fost făcute chiar în ceasul acela. Şi umilindu-se el cu inima de acea jalnică privelişte, a plâns cu amar şi rugându-se Preasfintei a zis acestea din tot sufletul: „Preadulcea mea Doamnă şi Stăpână! Milostiveşte-Te spre mine cel necredincios şi ca o mijlocitoare a păcătoşilor ce eşti, mijloceşte către Domnul să mă ierte şi pe mine păcătosul.

        Atunci a auzit un glas din icoană zicând: „Voi, păcătoşilor, cu gura îmi ziceţi Maica milostivirii, iar cu fărădelegile voastre mă faceţi Maică a întristării şi a mâhnirii”. Iar el, auzind aceste cuvinte, a căzut cu faţa la pământ şi tânguindu-se, zicea: „Nu te mânia Stăpână, pe mine cel ticălos, ci ca o mijlocitoare şi ajutătoare a păcătoşilor, roagă-Te pentru mine; că mult poate rugăciunea Ta către Stăpânul”. Astfel rugându-se ostaşul şi stând cu faţa la pământ, pentru că nu îndrăznea să ridice ochii săi, a auzit pe Preasfânta zicând către Domnul: „Fiule al meu Preaiubite, miluieşte pentru dragostea mea pe păcătosul acesta, care cade cu lacrimi şi-şi mărturiseşte păcatele sale”. Iar Stăpânul i-a răspuns: „Să nu mă superi pentru acesta o! Maică, că nu este vrednic de iertare”. Zis-a Preasfânta: „Fiule al meu Preadulce, adu-ţi aminte de dragostea mea cea de Maică, cu care te-am hrănit şi te-am alăptat şi lasă-i acestuia fărădelegile lui”.

        Răspuns-a El, zicând: „Pe bună dreptate, o! Maică, nu pot să te ascult”. Zis-a din nou Stăpâna: „Nu-ţi cer să-l judeci după dreptate, ci după milostivirea cea nemărginită, fiindcă toţi mă numesc Maica milostivirii”. Răspunsu-i-a Hristos: „Să nu te osteneşti că nu te ascult pe tine pentru acesta; adu-ţi aminte că şi eu M-am rugat Tatălui Meu de trei ori în vremea Patimii, că de este cu putinţă să se mântuiască omenirea într-alt chip, să nu primesc moarte, şi nu M-a ascultat”.           Deci, când a văzut Stăpâna cea mult milostivă că mulţimea fărădelegilor ostaşului aceluia oprea mila lui Dumnezeu, a plecat genunchii şi creştetul său cel preacurat ca să se închine, pentru ca să silească cu chipul acesta al smereniei milostivirile Iubitorului de oameni spre milă, după cum s-a şi întâmplat. Căci văzând-o că s-a plecat ca să I se închine n-a lăsat-o, ci i-a zis Ei: „Fiindcă în lege este scris să cinstească fiecare pe tatăl şi pe maica sa, nu-ţi voi trece cu vederea cererea Ta”. Apoi a zis: „Să fie iertate fărădelegile lui şi ca semn al dragostei să se apropie ca să-Mi sărute rănile Mele”. Şi ridicându-se el spre a face aceasta, o! minune! îndată ce săruta o rană, se vindeca şi alta iarăşi asemenea, până ce le-a sărutat pe toate şi toate desăvârşit s-au vindecat. Deci, încredinţîndu-se de iertarea sa, mulţumind Domnului şi pururea Fecioarei Maicii Sale, s-a dus la casa să şi vestind soţiei sale toate cele întâmplate, a înapoiat tuturor toate cele luate cu nedreptate şi a dat multe milostenii. Apoi sfătuindu-se cu soţia sa, prin bună învoială s-au călugărit amândoi, femeia ducându-se într-o mănăstire de fecioare, iar el într-o mănăstire de bărbaţi și s-au săvârşit, cu fapte bune.

 

20. O preafrumoasă istorioară, despre un oarecare om evlavios, Agatonie

           Aceasta istorioară se găseste scrisă în cartea numită Agapia sau Mântuirea Păcătoșilor şi despre ea se face aducere aminte şi în celebra carte, „Pelerinul rus”. Un om pe nume Agatonie fusese învățat încă din copilărie de pioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…”, şi o spunea zilnic.

          Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot.

           Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos.

          Atunci pustnicul îi zise: „Amintește-ți, orbule și nerecunoscătorule, de câte ori ți-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Amintește-ți cum, pe când erai încă băiețandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ți aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulți dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! Îți amintești cum, călătorind odată cu un prieten, ați căzut amândoi din căruță? El și-a frânt piciorul, iar tu nu ai suferit nimic. Nu știi oare că un tânăr, pe care-l cunoști și care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu ești sănătos și nu simți nici o durere?

           Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea”.

 

21. Pentru acel blagocestiv bărbat care după ce s-a împărtășit, rostind heretisirea îngerului, a strălucit fața sa cu lumină dumnezeiască ca fulgerul

           (...) Şi mai înainte de toate acestea, citeşte icoasele Născătoarei de Dumnezeu şi să fii îndreptându-te în fiecare zi, ca şi cum ai fi aproape de acel mai de pe urmă sfârşit al vieţii tale, ca să te împărtăşeşti şi deseori cu Sfintele ale lui Hristos Taine. Şi după sfânta împărtăşire, zi adeseori cu umilinţă şi cu inima zdrobită heretisirea îngerului către Preasfânta Fecioară, adică aceasta: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…, după cum a făcut un prea blagocestiv şi dumnezeiesc bărbat. Acesta, după ce s-a gătit deplin şi s-a împărtăşit cu preacuratele şi mântuitoarele Taine, adeseori mişcând buzele lui zicea graiul acesta: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ajută-mi mie! şi heretisirea îngerului de care am zis mai sus.       

           Aşa au început a se vărsa pe obrazul lui o lumină dumnezeiasca atâta încât a izvorât oarecare raze minunate şi strălucite ca fulgerul. Şi cu acest chip, lin şi cu linişte, ca pentru adormirea trupului său, au zis către părinţii care se aflau acolo de faţă: „O, de aţi vedea şi voi cereasca slavă pe care eu acum cu totul arătat o văd, pe care cel prea mult Milostiv Dumnezeu au gătit-o pentru cei ce-L iubesc pe Dânsul.” Şi cu aceste cuvinte şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Mare putere au rugăciunile sfinţilor şi mijlocirile. Iară mai vârtos decât ale tuturor, ale Născătoarei de Dumnezue când o chemăm întru ajutor, nu cu lenevire şi cu cucernicie rece şi în scurt cu singură limbă bună şi cu inimă înfrântă şi zdrobită şi cu credinţă fierbinte…

          Din «Uşa Pocăinţei», ediţia publicată la Braşov, în anul 1812.

 

22. Pentru monahul Cunavie care înșelându-se cumplit a pierit

           În schitul fericitului Servie a venit un frate nou, începător, cu numele Constantin, şi se nevoia după voia lui, având înălţarea minţii. Şi se sârguia să întreacă pe fericitul Andrei întru nevoinţă, nălucindu-se cu mintea lui. Şi văzând tămăduirile pe care le făcea Andrei din prostimea lui, a întrebat pe oarecine zicând: «Pentru care nevoinţă a primit Andrei acest dar al tămăduirilor?» Şi acela i-a răspuns, ca şi cum spre îndreptare: «Andrei niciodată de pâine nu s-a săturat, nici de apă, şi stă la rugăciune câte două sau trei zile, neîncetat ziua şi noaptea, şi face câte o mie sau două de metanii, păzeşte tăcerea, nu s-a culcat niciodată să doarmă, ci stând sau rezemându-se primea somnul, şi vin nu a gustat niciodată, şi alte multe nevoinţe.

           Acestea auzindu-le acela, din nălucirea lui i-a părut că sunt prea mici. Şi după puţine zile a rugat pe Servie să-l călugărească, ca să urmeze şi el acestea. L-a tuns în schimă şi l-a numit Cunavie. Pe urmă a ieşit afară din schit, urmând după a lui înaltă cugetare, şi s-a încuiat la un loc strâmt, şi se nevoia singur. Şi atât s-a silit cu nevoinţa, încât a întrecut nevoinţele lui Andrei, afară de smerenia şi prostimea lui, fiindcă el era mândru şi viclean.

           Numai în fiecare duminică mânca câte puţin posmag şi apă. Nu s-a culcat pe pământ nicidecum, şi aşa a petrecut cinci luni. Apoi i-a venit gând ca să se încredinţeze de la Dumnezeu dacă i-a primit nevoinţa. Aşa a pus în candelă apă, feştilă şi untdelemn, şi se ruga să i se aprindă candela nevăzut. Şi fiindcă rugăciunea lui necurată nu s-a auzit, îngăduia rugându-se şi zicea: «Doamne, dă-mi darul tămăduirilor! Să-mi dai aceasta, şi nu voiesc mântuirea sufletului meu, ci mai bine voiesc să ard în foc ca paiele!»

           Acestea rugându-se nepriceputul, din depărtarea lui Dumnezeu a găsit loc diavolul şi i-a cuprins candela. Şi i s-a arătat şi diavolul în chipul lui Andrei şi îi zice: «Bucură-te, părinte Cunavie! Iată că mă întreci în nevoinţă, de aceea am venit să-ţi spun că acolo unde mă rugam am văzut afară de chilia mea o lumină care se învârtea, şi, venind, s-a sălăşluit întru tine. Şi acum am venit ca să te heretisesc, şi am întâlnit în drum pe un înger care mi-a zis: „Ce te mâhneşti, Andreie, pentru Cunavie, că te întrece cu darul? Pentru că te întrece şi cu nevoinţa, de aceea şi cu darul te întrece!”»

           Acestea zicându-le dracul cel arătat în chipul lui Andrei, s-a mai arătat şi alt drac cu lumină întunecată şi îi zice: «Bucură-te, o, părinte Cunavie! Iată că s-a primit rugăciunea ta şi vine împărăteasa cerului să te întâlnească!» Iar el, auzind, a vrut să-şi ia rasa pe el, dar dracul nu l-a lăsat, ci i-a zis: «Îţi ajunge că ai dobândit îndrăzneală, numai să taci, să nu o numeşti, nici să zici rugăciunea ei (adică închinăciunea îngerului), fiindcă este ca o iscoadă şi se scârbeşte!»

           Aceasta a zis vicleanul drac, ştiind că, dacă va zice heretisirea îngerului, are să se desfiinţeze nălucirea şi să piară. Iar el l-a întrebat: «Ce să fac? Şi cum să zic?» Dracul îi zice: «Să-ţi pui mâinile în brâu (aceasta i-a zis vicleanul ca să nu-şi facă cruce) şi să zici: Mulţumescu-ţi ţie, Stăpâna pământului, că m-ai învrednicit de această nevoinţă şi am răbdat atâta osteneală! Şi pentru nevoinţa mea te rog să-mi dai darul tău!» Şi, primind sfatul dracului, s-a învoit să facă aşa.

           După aceea a ajuns şi alt drac în chip de înger şi a poruncit să gătească scaunul împărătesei şi, ieşind întru întâmpinare, s-au închinat toţi lui antihrist. Asemenea şi Cunavie şi, după ce i-a mulţumit după cum îl învăţase, atunci satana îl săruta dulce, precum Iuda cel viclean, ca să-l piardă, şi i-a zis: «Mult doream să te văd, şi acum m-a învrednicit slava mea, şi te-am dobândit în braţele mele. Acum cere-mi ce dar voieşti şi să-ţi dau!» Şi l-a aşezat pe scaunul pierzării, ca şi când l-ar slăvi, şi a poruncit dracilor să i se închine şi să i se supună. Şi către dânsul a zis: «S-au înfricoşat heruvimii şi serafimii de slava ta!»

           Iar el, mândrindu-se că a şezut pe scaunul pierzării, a zis întru sineşi: «Câtă nevoinţă am făcut ca să dobândesc slava aceasta!» Atunci diavolul a poruncit să-l înalţe la cer ca să se închine fiului ei şi el să-i dea darul tămăduirilor, după dorinţa lui. Şi l-au ridicat dracii la înălţime, împreună cu scaunul pe care şedea, până la sfera vântului, şi de acolo l-au slobozit jos, şi a căzut cu mare pornire pe o stâncă de piatră şi s-a sfărâmat bucăţi. Şi aşa a primit de la diavolul darul tămăduirilor, şi s-a dus sufletul lui în focul cel veşnic, să ardă, precum el singur a cerut în rugăciunea lui. Că aşa ştie satana să răsplătească celor ce cred minţii lor şi umblă în voile lor şi nu-şi mărturisesc gândurile.

          Din cartea «Minunile, vedeniile şi cuvintele Preacuviosului părintelui nostru Nil Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul » - Editura Sophia.

 

23. O înfricoşată vedenie despre puterea cea mare a rugăciunii,  „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…” și ușurarea din chinuri a celui spânzurat, pentru rugăciunea surorii sale

           În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare, despre o anume monahie Atanasia (Logaceva), fiica duhovnicească a Sfântului Serafim de Sarov: „Acum pustnica cea cuvioasă şi-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova, care vieţuia în Mănăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i uşureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îşi pusese capăt vieţii celei pământeşti în chip nefericit şi ruşinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească şi să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te… ”. La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, şi pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeaşi osteneală cu postul şi cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeaşi prăpastie, aceeaşi piatră pe care şedeau aceeaşi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare şi umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeaşi osteneală cu postul şi cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeaşi prăpastie şi aceeaşi piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunoştea, iar fratele ei fugise departe de piatră şi nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: „Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ”. După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: „Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare”.

          Note:

          Sufletul acestui sinucigaş nu a fost mântuit sau scos din iad, ci doar a fost izbăvit şi uşurat de marile chinuri în care se afla. Pentru sinucigași nu exista mântuire. Aceast caz trebuie privit ca o excepție, aşa cum au mai fost câteva oarecum asemănătoare în istoria Bisericii (aici avem o situaţie specială unde vorbim despre compasiunea şi rugăciunea unei surori pentru sufletul fratelui ei, rugăciune săvârșită cu binecuvantare din partea unei sfinte dăruită cu cel mai mare dar - harisma nebuniei pentru Hristos). Canoanele bisericeşti rămân vii peste veacuri, pentru cât va dăinui lumea, iar ele poruncesc ca pentru sinucigași să nu se facă slujbe bisericeşti şi nici rugăciuni, ei neavând parte de mântuire. Sufletele lor ramân la judecata şi mila lui Dumnezeu, pentru mijlocirea unor oameni speciali, iar cazul nostru exemplifică exact aceasta situație. Este uimitoare şi puterea extraordinară a rugăciunii „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”, care împreună cu lucrarea postului, uneori poate ajunge până în străfundurile iadului şi are darul să uşureze chiar muncile celui mai nefericit suflet din lume - sufletul chinuit al unui sinucigaș.

          Viaţa completă a cuvioasei Pelaghia Ivanova cea nebună pentru Hristos, ucenica Sfântului Serafim de Sarov în limba rusă se găseşte în cartea Arhimandritului Serafim Chiceagov - „Istoricul Mânăstirii Diveevo” - St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 şi următoarele. Ea a fost canonizată în anul 2004; pomenirea ei se săvârşeşte pe 30 ianuarie, precum şi pe 8 iulie, când este prăznuit soborul sfintelor din Diveevo.

Din cartea «Sufletul după moarte», de Ieromonah Serafim Rose.

 

24. Arătarea Maicii Domnului monahului Ioanichie de la Schitul Sfânta Ana

          Monahul Ioanichie trăia la Schitul Sfânta Ana și era conteporan cu părintele Efrem Katunakiotul. Era un om înalt de statură și voinic și practica nevoința ascultării. L-a cunoscut pe părintele Iosif Isihastul și a devenit ucenic al lui.

          După o anumită vedere dumnezeiască pe care a avut-o părintele Iosif, Ioanichie s-a îmolnăvit de o tuberculoză care evolua repede și care avea și cauză genetică. Curând, a fost răpus de boală și a murit.

          În ultimele ceasuri de viață, părintele Iosif îl mângâia în durerile cumplite pe care le avea, spunându-i să aibă răbdare, pentru a fi mai strălucitoare cununa pe care o va primi de la Hristos.

          La un moment dat, monahul care-l slujea l-a văzut tulburat. Când a intrebat care este pricina, bolnavul a cerut s-o îndepărteze pe o femeie care se afla în odaia lui. Însă repede s-a liniștit, zicând:         

          -Las-o, las-o, e Maica Domnului!

Monahul l-a intrebat:

          -Și cum ți-ai dat seama că e Maica Domnului, părinte Ioanichie?

Iar părintele i-a răspuns:

          - I-am cerut să rostească rugăciunea ,,Născătoare de Dumnezeu Fecioară...”, și a rostit-o toată. Am întrebat-o și când o să mă ia Dumnezeu și mi-a răspuns: ,,Când va fi voia Domnului”.

Imediat după aceea a adormit întru Domnul.

          Din cartea «Împărăteasa tuturor. Mijlocitoare către Dumnezeu. Arătări și minuni ale Maicii Domnului», Pag. 325. Editura Egumenița 2014.

 

25. ,,Bucură-te și tu, robul meu, bucură-te”!

          Părintele Tihon pustnicul spunea că monahul trebuie să facă o oră lucru de mână, o oră rugăciune. Iar despre Acatistul Maicii Domnului pe care-l iubea în mod special și pe care-l citea în fiecare zi, povestea minunea ce se întâmplase unui monarh din Mănăstirea Rusikon. Era un monarh care o iubea foarte mult pe Născătoarea de Dumnezeu, și care spunea în fiecare zi de douzeci și patru de ori Acatistul Bunei-Vestiri. Aceasta o făcea la fiecare început de oră anunțat de bătăile ceasornicului mănăstirii.

          Când auzea deci ceasul că bate ora exactă, monahul începea citirea Acatistului. Un semn al sporiri lui era că întotdeauna îl citea cu atâta evlavie, de parcă l-ar fi citit atunci pentru prima oară. Cea plină de Har, nu a trecut cu vederea această osteneală zilnică a lui. De aceea a auzit într-o zi vocea Maicii Domnului din icoana pe care o avea in chilia lui, că îi spune cu mulțumire și spre lauda lui: ,,Bucură-te și tu, robul meu, bucură-te”!

 

Cei 34. În loc de concluzii

           Acum, că am terminat prima parte a materialul nostru, vă propun să transformăm sfârşitul într-un nou început. Dacă vor fi doritori, ar fi frumos și necesar să formați unul sau mai multe grupuri compuse din creștini închinători, din Biserica noastră dreptslăvitoare, care să se străduiască să împlinească zilnic de 150 de ori aceasta pravilă de rugăciune tainică, închinată Pururea Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu.

           Să alcătuim mici comunități, frății ortodoxe autentice, închinate Maicii Domnului, care să ducă zilnic mai departe această pravilă a bucuriei, prin fiecare dintre închinătorii lor. Haideţi să fim propovăduitori ai bucuriei într-o lume tot mai tristă, mai speriată şi mai lipsită de nădejde. Să împărtăşim celor interesaţi rânduiala Bogorodișnaia și să încurajăm practica acestei rugăciuni - doar dacă o putem face în mod smerit, discret, către oameni apropiați și receptivi, fără a da sfaturi, ci doar așa, la nivel de prietenie, din bucuria sinceră de a dărui mai departe (pe principiul de a nu pune lumina sub obroc).

           Cel mai bun exemplu este acela de a începe să practicați Bogorodișnaia în familia dumneavoastră; de pildă, seara după Paraclis, fiecare membru al familiei, pe rând, de la mic la mare, poate spune această rugăciune cu voce tare de trei ori. Veți vedea ce impact va avea asupra copiilor și a unității și armoniei familiale. Avem de partea noastră și cuvintele Scripturii care ne încurajează în acest sens. Sfânta Evanghelie ne spune că „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt în mijlocul lor” (Mt. 18, 20), iar Psalmistul ne îndeamnă folosind tot pluralul: „Rugaţi-vă şi răsplătiţi Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 75, 12).

           Cei care o iubiți pe Maica Domnului și vă doriți comuniunea în duh de rugăciune printr-o mică și smerită frăție a bucuriei, luați binecuvântare de la duhovnici și duceți mai departe (pentru început în familia dvs.) această pravilă de rugăciune, descoperită și dorită de însăși Stăpâna, Doamna și Împărăteasa noastră.

 

Epilog

           Te gândeşti vreodată că poate şi tu aștepți mocnit uneori ca ceva important să se întâmple, dar nu știi exact ce anume. Acel ceva tainic care ar putea face viața ta valoroasă într-un sens profund și duhovnicesc. Ar putea fi ceva spectaculos, pentru că va putea schimba totul fără posibilitate de întoarcere, punându-te în situaţia de a trece linia, sau mai bine zis, limita confortului personal.

           Spectaculos prin faptul că e în contrast cu tot ce ți se propune şi se propagă acum: nu e new, nu e la modă, nu e cool, trendy sau viral şi nu e pentru podium sau pentru lumina reflectoarelor, dar e mult mai intens decât toate la un loc şi e ceva doar pentru sufletul tău.

           Periculos - în sensul bun al cuvântului, adică autentic, fără menajamente, fără mănuși, fără promisiuni deșarte, periculos pentru autosuficiența și delăsarea propriului eu, pentru că te angajează, cere efort și nu te menajează și mai ales nu te lasă să rămâi căldicel!

           Tentația e mare să crezi că tu eşti special şi toți vânzătorii de iluzii te amăgesc într-un fel sau altul plecând de la premiza asta. Oare ce s-ar întâmpla dacă treci dincolo de idee? Cum ar arăta adevărata față a lucrurilor trăite din plin fără frâna iluziilor şi fără eschiva falselor impresii ale mândriei, numita sofisticat azi  stimă de sine?

           Te-ai gândit vreodată că bucuria poate fi direct proporțională cu suferința, sau că între cele două există o relație subtilă de interdependență calitativă şi cantitativă? Pe oameni nu îi uneşte cu adevărat niciodată succesul, nici biruințele şi realizările de fațadă, ci doar neputințele şi slăbiciunile şi durerea. Oamenii sunt sinceri şi solidari doar atunci când înţeleg că sunt slabi şi vulnerabili.

           Paradoxal, cei puternici, bogați şi influenți sunt de obicei dezbinați, călătoresc prin lumea asta încărcaţi şi împovăraţi de grija propriei averi, mai însinguraţi, mai trişti şi străini decât cei slabi şi săraci, care uneori trăiesc mai intens bucuria firescului de a fi.

           Din păcate, însingurarea - care înainte era nefericirea elitelor -, se generalizează acum şi, mai nou, face echipă bună cu schimbarea - marea schimbare şi resetare pe care o trăim deja cu toții şi la care majoritatea începe să se adapteze instinctiv.

           Până la urmă, indiferent de statutul sau starea noastră socială, am intrat cu toţii, fără să prea ştim sau să vrem în marea tranziţie. Lumea chiar se schimbă sub ochii noştrii, mult mai repede şi mai radical decât știam noi că se poate.

           Să ne schimbăm și noi, dar nu după duhul acestei lumi al cărui stăpânitor știm cine este (că nu avem aici cetate stătătoare și nu suntem din această lume - după cuvintele Scripturii), ci după după chemarea Părintelui Ceresc ai Cărui fii suntem, îndreptându-ne năzuința spre adevărata patrie cerească, de unde odinioară singuri ne-am alungat prin păcat.

           Tot acest demers al nostru de a ne întoarce în Rai spre locașurile multe și felurite ale Împărăţiei, va fi mult mai ușor și înaripat de nădejde, dacă reușim să încorporăm duhovnicește acest cod al veșniciei, practicând constant pravilă tainică de rugăciune Bogorodișnaia, făcând acest lucru fără aspirații deșarte pentru minuni și lucruri suprafirești, ci doar cu scopul de a îmblânzi mintea nărăvașă prin exercițiu și canon, pentru a dobândi într-o primă fază, conștiința propriei neputințe și slăbiciuni. Printre altele, scopul este să ajungem și la bucuria smereniei, iar aceasta nu ca răspuns la vreun merit închipuit al nostru, ci doar ca un Dar al milostivirii Maicii Domnului - Cea care este nădejdea, lumina și bucuria noastră.

           Noi avem șansa istorică să o cunoaștem pe Maica Domnului, să o iubim și să apelăm la ajutorul, mângâierile și mijlocirile ei. Uneori nici nu realizăm cât de fericiți suntem în comparație cu mulți alții care au trăit înaintea noastră. Căci a fost un timp, o vreme lungă de mii de ani, când lumea celor căzuţi în păgânătate şi înşelarea închinării la idoli, era mult mai săracă duhovniceşte, mai goală şi mai neîmplinită. Nu ne putem imagina cum arăta lumea păcătoșilor bântuită de golul şi lipsa Maicii Domnului. Probabil absența Ei făcea lumea întreagă să stea într-o mută încordare, ca şi cum ar fi fost permanent într-o aşteptare tăcută, fără măcar să ştie că aşteaptă totuşi ceva - sau pe cineva. E ca şi cum soarele ar fi fost la locul lui, luminând lumea exact la fel, dar fără însă să strălucească. Cum să fi fost, oare, acele vremuri vitregite de lipsa unei nădejdi nenumite?

           Noi acum avem bucuria să putem rosti acel nume. Maica Domnului este cu adevărat un liman de mântuire exact pentru acei nefericiți rătăciţi şi pierduţi la marginea cumplitei prăpăstii fără fund numită deznădejde, căci lumea noastră are şi ea păcătoşii ei şi tocmai pentru aceştia acum există o șansă în plus.

           Stăpâna, Doamna și Împărăteasa - numită, pe bună dreptate, „nădejdea celor deznădăjduiți”, apare acolo când nu mai există nici o speranță, când pleoapa nopții eterne este pe cale să se închidă definitiv. Ea este acea strălucire ultimă, care poate să coboare până în străfundurile întunecate ale iadului celui mai de jos, ca să lumineze şi să salveze un suflet care a avut nădejde şi fapte de credință adresate Ei. Uneori, Ea este singura care mai poate schimba osânda celui care îşi primeşte sentinţa la judecata particulară. Acolo, în clipa acelei cumplite hotărâri, care pecetluieşte pentru eternitate soarta păcătosului nepocăit, Ea este singura care mai poate schimba acea hotărâre.

           Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept judecător, iar judecata se face după adevăr şi dreptate. El ştie că este ținut de adevărul și nevoia unei judecăți drepte, care nu ar lăsa șansa mântuirii pentru mulți dintre credincioşii nepocăiţi şi cu păcate nemărturisite; de aceea, a îngăduit în multă Sa milostivire un mare pogorământ. El a lucrat mântuirea neamului omenesc prin Maica Domnului. Astfel, în marea Sa bunătate și iubire de oameni, ne-a dăruit-o pe Maica Domnului, știind că lucrarea Ei va salva multe suflete, care altfel ar fi pierit.

          Le-a lăsat celor care au ochi de văzut şi urechi de auzit, o portiță tainică de mântuire ascunsă la vedere. Dar pentru a putea, la nevoie, să ajungă la Ea, credincioşilor le trebuie totuşi ceva, şi anume faptele iubirii, rugăciunile, laudele şi cererile închinate Ei cu bucurie şi nădejde neclintită. Cei care o iubesc pe Maica Domnului necondiționat au o dată în plus șansa mântuirii.

           Este foarte importantă această distincție subtilă. Una este să te străduieşti să lucrezi faptele credinței şi să Îl iubeşti pe Dumnezeu și pe Maica Domnului din frica de a nu ajunge în iad, şi alta este să o faci din dragoste, la modul necondiționat. Frica de Dumnezeu are, desigur, rolul ei; dar ea nu este decât imboldul unui început de drum - un drum care îşi găseşte cu adevărat direcţia şi scopul atunci când toate nu se mai lucrează din frică, ci din dragoste şi iubire față de Dumnezeu.

           Iubiți-o necondiționat pe Maica Domnului; căci, dacă îi înţelegeţi lucrarea şi viața, nici nu aveți cum să nu o faceți. Ea este acea bucurie lăuntrică, frumoasă ca o înviere. Este lumina răsăritului oglindită în splendoarea amurgului. Numele Ei vesteşte zorii veşniciei şi deschide porțile împărăției. Chemați cu nădejde şi bucurie numele Ei în rugăciune şi mai ales în acea rugăciune a rugăciunilor, numită „închinarea arhanghelului”. Rugaţi-vă ei să vă dăruiască darul rugăciunii.

           Fericiţi suntem noi cei care ştim numele, puterea şi milostivirile Ei, pentru că avem șansa să o iubim şi să i ne închinăm întru laude şi binecuvântări. Tristă era lumea păcătoșilor  înainte de naşterea Maicii Domnului şi întristaţi erau toţi locuitorii ei, fără măcar să o ştie.

          Noi ne-am născut în cea mai bună dintre ”lumi”, adică în cel mai bun timp istoric, avându-L ca tată pe Dumnezeu şi mamă pe Maica Domnului. Apoi, mai avem şi cea mai mare putere din lume: darul rostirii celor două nume în fața cărora se pleacă toată făptura, fie ea văzuta sau nevăzută: Iisus Hristos, Mântuitorul şi Maria Fecioara, Născătoarea și Maica Lui Dumnezeu! Iți mulţumesc, Doamne Dumnezeule, pentru multele Tale daruri şi milostiviri, cu care ne-ai binecuvântat pe noi, fiii Tăi, şi pe mine nevrednicul!

           Este important să înţelegem că fiecare dintre noi trăieşte acum pentru că acum este nevoie de el, căci în marea lucrare a lui Dumnezeu, fiecare om are timpul său. Să fim fericiţi, prețuind fiecare zi ca fiind cea mai importantă din toată viața noastră. De ce? Pentru că realitatea există doar în prezent.

          Între amintirile trecutului şi planurile viitorului există o singură certitudine - ziua de azi. Azi este ziua în care eşti viu şi dacă înţelegi asta, ai șansa să transformi această prezență într-o continuă prezență şi ziua de azi în ziua neînserată a veșniciei.

Va urma