Manuscris

Dragă cititorule,

Menţionăm că este posibil ca unele informaţii referitoare la date şi locaţii să nu fie intru totul exacte. Cronologia evenimentelor din viaţa Sfântului Glicherie este greu de stabilit cu precizie deoarece informaţiile provin din mai multe surse iar timpul şi modul in care acestea au circulat până au fost sistematizate şi aşternute pe hărtie, au fost cu siguranţă impedimente care şi-au lăsat amprenta. Este firesc ca in acest demers memorialistic de investigare şi restaurare a faptelor şi datelor să apară erori sau greşeli care trebuiesc inţelese, tolerate si in ultima instanţă corectate acolo unde va fi posibil.

Să nu uităm ca au fost vremuri de prigoană cănd insăşi libertatea de exprimare era un lux, iar tot ceea ce a ajuns până la noi, chiar şi la nivel de informaţie, s-a păstrat cu greu in forma primară şi originală.

Rugăm cititorii să aibă îngăduinţă şi să manifeste inţelegere faţă de orice erori sau greşeli apărute in cronologia evenimentelor din viaţa sfântului.

Este preferabil să ne formăm o viziune de ansamblu cuprinzătoare care să simtă şi să inţeleagă in duh adevărul faptelor, decăt să privim totul într-o manieră critică raţionalistă axată mai mult pe detalii. Să ne străduim să nu ajungem în postura de a nu vedea “pădurea de copaci” şi să ne insuşim şi să inţelegem, cu ajutorul Lui Dmnezeu, cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne invaţă că : “litera ucide, iar duhul face viu” (2 Cor. 3, 6).

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie,

istorisite de cei ce l-au cunoscut

Nu cu multă vreme în urmă, redacţia revistei Tradiţia Ortodoxă a avut parte de o mare bucurie, primind un exemplar al unui manuscris ce conţine istorisiri adevărate despre luptele credincioşilor din zona Brusturi – Poiana – Oglinzi (jud. Neamţ) şi împrejurimi, pentru păstrarea dreptei credinţe strămoşeşti, dar şi relatări ale unor minuni cutremurătoare, săvârşite de Sfântul Ierarh Glicherie. Autorul manuscrisului este credinciosul Gheorghe Păstrăvanu, care şi-a aşternut pe hârtie toată bogăţia unei vieţi trăite în Biserica Ortodoxă de Răsărit, la umbra falnicului ei stejar , ce veghează şi acum asupra ei, din ceruri.

Dorim să împărtăşim şi cititorilor noştri bucuria acestei lecturi duhovniceşti şi menţionăm că prin ajutorul lui Dumnezeu şi în fiecare număr al revistei editate de către Mitroplia Slătioara va apărea câte un capitol din aceste memorii extraordinare, nepublicate până acum.

Prefaţă

Încă de la începutul lumii, multe suflete alese au dobândit Raiul prin mărturisirea credinţei în Iisus Hristos – Domnul, prin jertfe şi chinuri. Suntem mulţumiţi că şi ţara noastră a fost binecuvântată cu astfel de suflete. Cu toate că a fost subjugată de popoare păgâne, totuşi a avut parte de un popor binecredincios, harnic şi stăpân pe el. Pe pământul ţării noastre au fost şi sunt mulţi oameni temători de Dumnezeu. Munţii noştri s-au sfinţit din belşug de suflete alese ale sihaştrilor, pustnicilor şi mucenicilor. Pădurile noastre au adăpostit multe mănăstiri şi biserici, unde prin altarele lor s-au plămădit mulţi sfinţi ierarhi, care prin suferinţe au mărturisit credinţa cea adevărată şi mulţi dintre ei n-au suferit putrejune. Aceştia sunt pentru noi ca un roi de albine, care ne îndulcesc cu rugăciunile lor cele neîncetate către Domnul. Prin ei, ne-a binecuvântat Dumnezeu şi pe noi, şi ne-am apropiat mult de harul Său. O asemenea albină de miere duhovnicească aducătoare, care a luptat toată viaţa sa pentru apărarea dreptei credinţe, suferind chinuri grele şi multe bătăi, a fost şi este şi Sfântul Ierarh Glicherie. Datori suntem să-i mulţumim Domnului şi noi, cei care l-am cunoscut şi ne-am învrednicit de-a primi binecuvântarea lui cât a fost pe pământ, precum şi cei care nu l-au văzut, dar au ţinut şi ţin, prin mărturisirea lui, credinţa cea dreaptă (cea pe stil vechi), că aceasta este adevărată şi mântuitoare.

Nici o altă credinţă, fie ea născocită sau primită de la altcineva, decât cea rămasă de la Sfinţii Apostoli şi întărită de Sfinţii dumnezeieştii Părinţi, însuflaţi de Duhul Sfânt de la cele şapte Soboare ecumenice, nu este mântuitoare. Iar noi, ştiind prea bine că suntem lăsaţi în lumea aceasta (fie mai mulţi sau mai puţini ani), pentru a ne mântui sufletul de veşnica muncă cea din iad, să luptăm din toate puterile noastre, să lăsăm orgoliile cele primite de la diavol şi să ţinem această credinţă dreaptă, pentru a ne învrednici de slava cea cerească. Zălog punem pe sfinţii noştri, mucenici, pustnici, ierarhi români care neîncetat se roagă pentru noi, căci ţinând această credinţă şi făcând faptele cele bune, cu siguranţă ne vom sălăşlui în sânul raiului, aproape de dumnezeiasca lumină a lui Hristos.

Şi mai rog pe Bunul Dumnezeu, ca tuturor celor ce vor citi aceste mărturisiri de credinţă şi minuni, ce s-au scris aici, păstrate din tată în fiu prin viu grai, să li deschidă ochii minţii lor şi să se mântuiască. Blagosloveşte, Sfinte Ierarhe Glicherie, pentru a scrie aici minunatele tale fapte şi trăiri duhovniceşti, precum şi alegerile tale, cele vrednice de toata mărirea, care le-ai făcut pe pământ, cand erai printre noi, când cu binecuvântarea lui Dumnezeu ai luat pe umerii tăi turma lui Hristos, care rămăsese fără păstor după anul 1924.

Minunile şi mărturiile care se vor scrie aici au fost povestite de Nicolai Păstrăvanu, mai târziu Nectarie Păstrăvanu (1880-1955), cel ce a fost un stâlp neclintit al Bisericii de Stil Vechi din România. El s-a născut şi a trăit în satul Poiana, com. Brusturi, iar mai apoi, după moartea soţiei lui, a lăsat toate în grija fiului său, Gheorghe Păstrăvanu (fiind şi el tot aşa întărit în această credinţă) şi a plecat la Slătioara, pentru a ajuta pe puţinii călugări, în frunte cu Sfântul Ierarh Glicherie, să ridice în acel colţişor de ţară (mai ferit de autorităţi) un sfânt lăcaş de cult pentru închinare.

CAP. I. Statornicia Sfântului Glicherie în credinţă

După ce în ţara noastră s-a primit calendarul gregorian, mulţi dintre călugării aflaţi prin mănăstiri care nu voiau să primească schimbarea, ieşeau şi se adăposteau pe unde puteau, de frică să nu fie prinşi că erau bătuţi şi chinuiţi, ca şi sfinţii cei din vechime care nu voiau să se închine la idoli. Astfel s-a întâmplat şi cu preotul Glicherie Tănase şi cu părintele David, care neprimind schimbarea, au ieşit din mănăstirea Procov, ascunzându-se în munte la Râpa lui Coroi haiducul. Aici au dus o viaţă foarte grea, îndurând mult frig şi foame. Ne povestea bunicul că dormeau pe frunze în acea mică peşteră, pentru că el şi cu alţi creştini din Vânători i-au vizitat de mai multe ori, ducându-le câte ceva de trebuinţă. Dar se temeau şi ei să meargă mai des, pentru a nu-i vedea cineva şi să anunţe autorităţile, şi Doamne fereşte să fie prinşi părinţii şi arestaţi.

După doi ani de stat în acea peşteră ascunşi, Sfântul Glicherie şi părintele David s-au gândit să îşi facă bani de drum şi să meargă la Sfântul Munte. Au cosit toate fâneţele schitului Sihla, au mai vândut din hainele primite şi au reuşit astfel prin nişte creştini să-şi scoată paşapoarte şi au plecat. Ajunşi acolo, au petrecut duhovniceşte, împreună cu ceilalţi sihaştri români, greci, bulgari, un an întreg. Sfântul Glicherie a gândit că ar fi bine să rămână acolo să se roage până la sfârşitul vieţii. Dar n-a fost să fie aşa. După vreun an de zile, după ce l-au facut acolo ieroschimonah, s-a întors din nou la Râpa lui Coroi.

După ce a venit din Sfântul Munte, a mers şi la Ierusalim. Şi neputând să intre la patriah de prea multă lume ce era acolo, s-a rugat la Maica Domnului să îl ajute. Era vineri spre sâmbătă şi Sfântul nostru stătea şi el la Liturghia de după miezul nopţii. Spre ziuă, după ce patriarhul a slujit Sfânta Liturghie, după o vreme ieşind din clădirea în care locuia el, fiind împreună cu un mitropolit, se îndrepta spre uşa Bisericii Învierii, unde se slujea un parastas. Ajuns în pridvorul Bisericii, patriarhul a întrebat cine este preotul Glicherie din România, care a cerut ieri audienţă la mine? Dar a zis pe limba lui şi părintele nu a înţeles că nu ştia decât româneşte. Atunci ghidul grupului de vizitatori români, a strigat tare pe româneşte: Cine este preotul Glicherie din România, care a cerut ieri audienţă la părintele patriarh? Sfântul nostru, s-a simţit ca lovit de un fulger, şi ieşind din mulţimea care îl asalta pe patriarh, i-a făcut metanie şi a zis pe româneşte: eu sunt. Şi patriarhul a înţeles lesne că el este. Atunci patriarhul a zis către mitropolitul ce era cu el, să primească şi pe părintele Glicherie la slujba parastasului, după care să îl conducă la el. Patriarhul a plecat imediat şi părintele Glicherie s-a trezit că îi pune cineva (probabil vreun paraclisier al bisericii) un vestmânt în braţe. Părintele a înţeles despre ce este vorba, în vreme ce mitropolitul îi făcea semne să se îmbrace şi îi spunea ceva pe limba lui. Atunci ghidul grupului de români, s-a apropiat de părintele Glicherie şi i-a tălmăcit cuvintele patriarhului, cum că trebuia să se îmbrace în veşminte şi după parastas să mergă cu mitropolitul acela la patriarh.

Spune părintele Glicherie că după parastas ghidul le-a făcut o poză. Şi astăzi se mai păstreză acea fotografie făcută într-un ungher al Bisericii Învierii Domnului din Ierusalim în care era sfântul Glicherie, îmbrăcat în veşminte, cu acel mitropolit cu care slujise parastasul, cu alţi slujitori de la Ierusalim şi câteva maici nu se ştie cine şi de unde erau.

Ne povestea bunicul întotdeauna plângând dialogul dintre el şi Patriarhul Damianos: S-a apropiat de mine, spunea Sfântul Glicherie, cu paşi repezi Patriarhul şi mi-a zis: «Precum ciobanul care i-a venit în turma sa de oi o haită de lupi, le-au risipit toate oile şi le-au rupt în mai multe cârduri, nemaivăzându-se, sărmanul cioban ascunzându-se şi el să nu-l mănânce lupul s-a văzut amărât şi singur. Dar ce a făcut? A luat o talangă mare, a ieşit afară din ascunzătoare şi umblând pe dealuri, pe văi, prin păduri, prin tihărăi (n.red.: (Pop.) Povârniş pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetaţie deasă) sunând talanga, oile una câte una care au mai rămas au început a se aduna, zbierând şi tremurând în jurul lui. Şi atunci a zis ciobanul: De voi mai trăi şi bine le-oi păzi, se vor înmulţi şi voi avea şi alte oi mai tinere şi mai bune. Tot aşa să faci şi sfinţia-ta, părinte Glicherie! Cât de greu va fi să mergi în ţară, căci creştinii rămaşi nealteraţi au nevoie de un adevărat păstor rânduit de Cel de Sus.

CAP. II. Păstrarea credinţei adevărate în timpul prigoanei

Ajunşi iarăşi în Moldova, cei doi părinţi au şi fost înconjuraţi de credincioşi. La rugăminţile oamenilor, au mers iar prin sate, pentru a-şi face serviciile lor duhovniceşti. După acei ani, în care cei de pe nou au schimbat şi data Paştelui (1926-1929), creştinii cei de pe vechi din toate judeţele Moldovei şi-au făcut bisericile lor. Preoţii care nu au primit schimbarea, după ce au stat ascunşi pe unde au putut, când s-au văzut mai uitaţi de autorităţi au ieşit la datorie. Tot în acest timp, au mai venit şi din Sfântul Munte nişte preoţi, tot români, pe nume Pamvu, Varuh şi Zosima, care au plecat din cauza schimbării din 1924, trimişi fiind tot de Patriarhul Ierusalimului, pentru a-l ajuta pe Sfântul Glicherie care, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-au rânduit la bisericile noastre. Dar toţi slujeau cu frică, că erau urmăriţi de autorităţi şi de răutatea celor schimbaţi. Nu puteau suporta să audă cum că se adună undeva creştinii pe vechi, la vreo biserică, că capii celor de pe nou imediat anunţau autorităţile, care şi erau pe urmele lor. Aşa s-a întâmplat şi la Buhalniţa, când jandarmii din judeţul Neamţ, fiind ajunţaţi cum că Sfântul Glicherie merge la sfinţirea bisericii în acel sat, au ieşit înainte şi au tras focuri de arme în convoiul de căruţe.

Apoi, un om de pe nou a descoperit jandarmilor în care căruţă era Sfântul Glicherie. Prin acea învălmăşeală de jandarmi şi de oameni, Sfântul a fost prins şi bătut mişeleşte. Unul dintre jandarmi i-a smuls o parte din barbă, cu piele cu tot, aruncând-o jos. Împrejurul lui deja se adunase o mulţime de femei, care ţipau la jandarmi să îl lase pe preot în pace, că doar merge pe drum.

S-a întâmplat să fie şi bunica noastră chiar printre acei jandarmi. Ea a luat repede bucata de barbă de pe jos, a sărutat-o şi a pus-o în batistă curată şi o păstra ca pe un odor sfânt. Ea era şi moaşa satului pe atunci. Multe femei şi nou-născuţi au scăpat de la moarte, prin punerea acestei batiste cu bucata din barba Sfântului pe trupul lor. Tocmai de aici s-a descoperit începutul minunilor Sfântului.

Mai departe, ştim din viaţa Sfântului, şi chiar din Acatistul lui, cum că a fost întemniţat la Piatra-Neamţ, cum şi ce chinuri de mucenic a răbdat. Dar, ca să nu pierdem noi credinţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, a scăpat sănătos, venind iar la misiunea lui mântuitoare.

CAP. III. Legătura sufletească a creştinilor în timpul prigoanei

Când Sfântul Glicherie se deplasa la biserici pentru diferite slujbe, creştinii din toate părţile se adunau în jurul lui, ca oile în jurul păstorului; în primul rând pentru că erau dornici a asculta cuvântul Domnului, şi în al doilea rând, pentru a-l păzi de autorităţi.

Să ascultăm acum un şir de întâmplări din acele timpuri, văzute şi petrecute de tata (Gheorghe Păstrăvanu), pe când Sfântul a mers la biserica din Boroaia-Nemţeni, pentru a face Priveghere noaptea spre ziua Sfântului Dimitrie, care era hramul bisericii. Mulţimea era adunată, biserica era arhiplină de bărbaţi, femei şi copii. A sosit şi preotul, care a intrat grăbit în sfântul altar, pentru a începe slujba. Însă vestea a ajuns şi la poliţie. Nu bine începu slujba, că poliţaii au apărut şi ei, în număr de şapte, cu puştile la spate şi bâte în mâini, în curtea bisericii.

Întâmplarea a făcut ca preşedintele bisericii să fie chiar un fost poliţai de acolo din sat, acum pensionar, care cunoscând politica lor, a mai zăbovit vorbind cu dânşii, până când epitropul bisericii l-a scos pe Sfântul Glicherie pe uşa de la veşmântărie, şi l-a trecut prin grădina lui Neculai Chirilă, îndreptându-l spre o cărare către Ulia.

Bisericile, în timpul slujbelor, erau păzite de câte trei sau patru oameni. În partea de răsărit păzea chiar bunicul, care văzând cele petrecute, s-a dus repede în biserică şi l-a scos afară pe fiu-său, adică pe tata, care atunci era un băieţandru de 20 de ani şi i-a povestit totul despre Sfântul Glicherie, şi i-a poruncit să fugă într-un suflet, să îl ajungă, să schimbe haina cu el, să meargă apoi în urma lui, pentru a şti unde merge, ca pe viitor creştinii să aibă de unde să îl ia.

La biserică a rămas în urmă zarvă mare. Poliţaii au început a-l căuta pe preot prin sfântul altar, prin biserică, printre oameni, despărţind mulţimea cu patul armei. Toţi creştinii intraseră în panică, femeile ţipau, copiii plângeau. Afară era întuneric şi cam frig, ca pe la sfârşitul lui octombrie. Nu ştiau săracii de ei încotro să apuce, de frică. Câtă scârbă şi câtă jale la bieţii creştini, care au fost alungaţi de poliţai, plecând fără a se împărtăşi de sfânta priveghere şi de sfânta liturghie. Poliţaii însă scrâşneau din dinţi, că nu au găsit preotul ca să îl aresteze. Când Sfântul Glicherie a ieşit de printre casele din Nemţeni, l-a ajuns şi tata, strigându-l încet. Sfântul a stat pe loc, a întrebat ce s-a mai petrecut pe urmă, au schimbat hainele că se temeau ca nu cumva la Târzia să fie alţi poliţai şi să nu îl cunoască pe preot.

Tata mergea în urma lui ca la 10-12 m, pe şosea până la Târzia. Nu s-au întâlnit cu nimeni. De aici, au urcat pe coasta Târziei, apoi pe izlazul satului Poiana. Întunericul acoperea totul. Nu se mai vedea nimic înainte. Atunci, Sfântul Glicherie a îngenuncheat, a ridicat mâinile spre cer şi în gând sigur a înălţat o rugăciune, apoi s-a depărtat puţin de mine şi deodată am văzut că lângă Sfântul Glicherie era un bărbat îmbrăcat în alb, încins la mijloc şi desculţ, care producea în jurul lui lumină şi Sfântul vorbea cu el în şoaptă. De spaimă şi de bucurie eu mergeam în urma lor, spunea tata, mulţumind lui Dumnezeu că cunoşteam tot pe unde ne aflam.

După câţiva ani, când din pronia lui Dumnezeu, bunicul a ajuns să plece la Mănăstirea Slătioara şi să fie ucenicul Sfântului Glicherie, a aflat de la Sfântul că acel bărbat a fost îngerul păzitor al Sfântului, care i-a condus până la Oglinzi, la pădurarul bătrân cu numele Gomoană. Acesta a ieşit înaintea Sfântului tot prin lucrare dumnezeiască, căci mersese îngerul în chipul unui vecin la el şi îi vestise să iasă până la marginea pădurii, să îl întâmpine pe Sfântul Glicherie şi să îl ducă la casa lui.

Bătrânul a ieşit înainte cu o lumânare aprinsă în mână, şi după ce i s-a închinat cu plecăciune, au intrat în casă. Pădurarul acesta tocmai îşi făcea Utrenia şi era cu cititul chiar pe unde rămăsese şi Sfântul Glicherie la biserică, înainte de a fugi de frica poliţailor. Au continuat citirea până la sfârşit, apoi au povestit şi moşului cele întâmplate la Nemţeni. Oaspeţii au dormit apoi aici liniştiţi până la ziuă, când moşul Gomoană l-a condus pe tata până în deal, la Brusturi, după care a mers singur până acasă la Poiana.

Sfântul Glicherie a stat aici o jumătate de an, la acest pădurar, pentru că era linişte din partea autorităţilor. Numai creştinii care cum tot aflau despre el unde este, veneau din toate părţile noaptea pentru diferite servicii. Aici se putea ruga în pace. Nu a putut sta prea mult ascuns, pentru că creştinii îl solicitau şi la biserici, pentru Sfânta Liturghie.

CAP. IV. Ura sălbatică a celor de pe nou, precum şi a poliţistilor pe Sfânt

În Postul Mare, Sfântul a părăsit Oglinzii şi pe pădurarul Gomoană şi a mers la Brusturi pentru a mărturisi creştinii, că aici erau mulţi care nu au primit schimbarea şi îl aşteptau. Vestea cum că Sfântul face anumite servicii creştinilor prin Brusturi a ajuns şi la Poliţie. Au răbdat însă până ce au trecut Paştile. După aceea însă, toţi oamenii cei mai răi din sat care ţineau pe nou, toţi mergeau la poliţie cu pâra cum că „Faima Moldovei”, că aşa îi ziceau ei Sfântului Glicherie este şi face slujbă în biserică la Brusturi, trebuie omorât ca să scape de el.

Văzând poliţaii această ură sălbatică a celor de pe nou în frunte cu popa Lupescu, au umblat prin sat atunci poliţaiul Stejar şi cu alţi doi jandarmi întrebând din casă în casă cum ţin: pe nou au pe vechi, iar care spunea că-i pe vechi îl oblige să spună unde stă ascuns Sfântul.

Însă Dumnezeu cu puterea Lui cea mare îl acoperea pe Sfântul şi îl scotea întotdeauna biruitor. După ce au ajuns şi la Buzdeni, poliţaii erau aproape siguri că vor pune mâna pe el, pentru că nişte femei au zis că este la Petre Buzdea. Dar şi acesta, auzind mai înainte, l-au îmbrăcat pe Sfântul Glicherie cu un suman, a mers cu el la vecinul, a spus vecinului întâmplarea şi acesta a luat repede vaca de pe păşune de lanţ şi împreună cu Sfântul au ieşit în pârâul Brustura au tăiat-o printre case peste ogoare şi au ieşit tocmai pe izlazul din Puriceni.

De aici, omul s-a întors acasă cu tot cu vacă, iar Sfântul Glicherie, dacă s-a văzut scăpat aproape din gura lupului a mers singur la Răuceşti şi de aici s-a adăpostit la nişte creştini din Sârghi, un sat mai ferit de autorităţi.

Poliţaii după ce au răscolit tot satul, băgând frica în femei că şi pe Buzdeni i-au ameninţat cu bătaia, dându-le citaţie ca în patruzeci şi opt de ore să se prezinte la poliţie, au lăsat Brusturii şi s-au îndreptat spre Răuceşti, probabil că unul din capii pe nou l-a văzut pe Sfântul mergând cu acel om, iar apoi omul întorcându-se singur. Sigur a bănuit ceva şi a anunţat poliţaii. L-au căutat pe Sfânt prin Răuceşti, Şoimăreşti, dar nu l-au găsit.

Întorcându-se de la Şoimăreşti însă, poliţaii tot au făcut ceva, căci nici diavolul nu se lasă biruit când cineva face voia lui. Un om din Şoimăreşti cu numele Mitiţă Tărăboanţă mergea spre satul lui pe camp, şi era omul de statura Sfântului Glicherie, avea şi barbă, iar poliţaii văzându-l au crezut că-I Părintele Glicherie şi au tras un foc de armă. Omul s-a speriat şi a luat-o la fugă în sens invers. Atunci poliţaii văzând asta, au tras în el şi l-au împuşcat.

După ce omul a căzut mort, poliţaii s-au dus la dânsul şi l-au cunoscut cine este, dar şi-au căutat de drum către Brusturi şi nimeni nu i-au tras la răspundere pentru moartea omului aceluia.

- O, ce criminali! Ce politică tâmpită, câtă răutate şi la cei de pe nou, să cauţi chiar să ucizi pe cel care cu adevărat ţinea credinţa cea dreaptă, cel care se ruga pentru conducători, pentru pace şi linişte, precum şi adeseori la vreme de secetă pentru ploaie. Şi cu adevărat multe minuni se făceau, că rugăciunile le erau auzite.

Acum însă să mergem din nou pe urmele Sfântului Glicherie, care a fost condus de îngerul Domnului la casa lui Obreja Vasile din Sârghi. Dacă a intrat în curte la acest om i-a povestit lui toate şi cum că poliţia este pe urmele lui. Acesta cu tot cu soţie l-au luat repede şi l-au ascuns într-o cameră nelocuită la şandramaua casei, la care apoi i-au zidit şi uşa până seara dând şi cu var.

A doua zi, când poliţaii au căutat pe Sfântul şi prin Sârghi, au căutat peste tot şi în casa lui Obreja unde este era Sfântul, dar nu au avut cum să îl găsească. Aici a stat Sfântul ascuns aproape doi ani. Îi dădeau puţină mâncare pe sub temelie că se temeau să intre la el, ca nu cumva să vină cineva pe nou şi să-l vadă să-l pârască şi să fie arestat.

De mâncat, Sfântul mânca numai o dată în zi mâncare de post, tot timpul cât a stat aici. Nouă ne-a povestit despre cele petrecute de Sfântul aici, fiica acestor oameni. Ea era mică pe atunci, de vreo 9-10 ani, şi-I auzea adeseori pe părinţii ei vorbind în casă seara, după ce copila se culca, crezând că ea doarme, ei plângeau şi îl compătimeau pe Sfântul, cum poate el să rabde atâta frig şi atâta foame şi să se roage zi şi noapte pentru turma lui.

Aşa s-a hotărât el după ce a venit de la Sfântul Munte, că le va apăra şi le va învăţa credinţa cât va fi cu putinţă până la moartea lui şi aşa i-a ajutat Dumnezeu.

CAP. V. Dragostea creştinilor celor de demult pentru preotul lor

Era într-o iarnă înainte de Naşterea Domnului. Sfântul Glicherie trebuia să umble cu ajunul prin toate satele, unde erau creştinii adevăraţi şi să le vestească Naşterea.

Creştinii de atunci erau ca focul cel aprins. Atâta dragoste aveau de preot şi de binecuvântarea lui, încât nopţi întregi stăteau la marginile satului sau la capătul drumului, pe unde ştiau ei că trebuie să sosească preotul cu ajunul, căci se umbla noaptea, nu ziua, pentru că se temeau de pârâcioşii de pe nou şi de autorităţi. Nu mâncau zile întregi şi nu dormeau nopţi întregi, până nu-l vedeau pe preot trecut cu prevestirea Naşterii Domnului. Aveau o credinţă pironită în el şi o dragoste nebiruită.

Când a venit de exemplu Sfântul Glicherie în satul Poiana cu ajunul în acea iarnă era pe la ora 22. Toţi bărbaţii cei mai puternici şi cu credinţă tare au ieşit înaintea lui. Sfântul Glicherie şi dascălii intrau şi cântau, iar bărbaţii mergeau o ceată înaintea lor şi o alta în urma lor, pentru a fi bine păziţi. Când termina de umblat cu ajunul în Poiana veneau oameni din satul vecin şi-l luau la ei şi tot aşa până termina peste tot. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte, că după ce a terminat la Poiana cu bine au venit şi l-au luat la Drăgăneşti. Cei care l-au păzit prin Poiana, unii dintre ei nici n-au apucat să se culce, că s-a stârnit un zvon (cred că de la un rău-făcător), cum că Sfântul a fost prins de poliţie şi este închis la Primărie la Drăgăneşti.

Foarte repede, creştinii s-au alarmat şi n-au stat cu mâinile în sân, au luat-o aşa obosiţi cum erau către Drăgăneşti. Bunicul nostru de pe mamă, Ştefan Chirilă când a auzit, nu a mai zăbovit nici un minut. A luat cojocul pe el şi în rest aşa cum era pregătit de culcare, a apucat a pune şi un bocanc într-un picior, că de celălalt a şi uitat de frică, să nu ajungă prea târziu şi să se facă ziuă ca să nu-l mai poată elibera pe Sfântul, căci ziua era mai greu şi ei ştiau asta.

A încălecat pe cal, şi doar în câteva minute a fost la uşa Primăriei. A bătut în uşă, a strigat, a făcut şi calul să necheze că nu ieşea nimeni. Paznicul aţipise, trezindu-se la nechezatul calului, şi a ieşit speriat. Când a fost întrebat unde-I părintele, unde l-au dus, cu un glas tunător, acesta a rămas fără glas că nu se întâmplase nimic. I-a povestit apoi cum că preotul a trecut cu doi dascăli de aproximativ o jumătate de oră pe aici şi sunt trecuţi către Săveşti.

Auzind acestea, bunicul a dat bici calului şi a mers la Săveşti să vadă cu ochii lor dacă-I adevărat. Chiar la intrarea în Săveşti i-au ajuns, le-au spus cele auzite, apoi s-a întors spre casă. Când a ieşit din Drăgăneşti, s-a întâlnit pe luncă şi cu bărbaţii care mergeau din Poiana spre Primărie. Spunându-le că toate merg bine, au pornit cu toţii mulţumiţi spre casă. Aproape când să ajungă bunicul acasă, a simţit şi el că-I este frig la un picior şi abia atunci a văzut că era fără un bocanc. Aşa credinţă şi aşa dragoste pentru preot.

CAP. VI. Minunea cu aparatul

Tot în timpul prigoanei, într-un an umbla Sfântul Glicherie cu ajunul Botezului prin satul Groşi. Când a apărut părintele cu oamenii de la Săcuţa, că de acolo venea spre Groşi, oamenii de aici déjà îl aşteptau. L-au luat în primire şi au intrat în sat la fel de păzit şi din faţă şi din spate. Ca dascăli erau cei doi din sat: Niculai Tofan şi Niculai Oţel.

La unul din creştini, cu numele Dumitru Ionaşcu îi venise băiatul de la Bucureşti acasă de sărbători, aducând cu el un aparat mic de radio care era pus pe o masă în faţa icoanelor. Cât au aşteptat preotul, băiatul a dat drumul la aparat şi se cânta ceva. În acel moment, au intrat şi Sfântul Glicherie cu dascălii cântând “În Iordan” şi se auzea şi aparatul cântând, că băiatul de emoţie a uitat să-l mai închidă. Atunci Sfântul Glicherie a zis către aparat, numindu-l diavol: “Cânţi tu sau noi?” Taci, am zis, şi nu a tăcut, a mai zis o dată şi nu a tăcut. A treia oară însă a făcut cruce pe aparat cu mâna şi a tăcut. Şi iar i-a mai zis: „Ce te-ai urcat aici sus la icoane, diavole, nu ţi-i ruşine? Dă-te jos!” Şi, o! Minune, că tot atunci aparatul a fugit de-a roata în fundul sub-patului. Cei doi dascăli au rămas încremeniţi, iar oamenii casei nici n-au observat până ce nu au ieşit Sfântul.

După ce au ieşit afară de la acea casă a zis Sfântul Glicherie către dascăli, să nu spună nimic la nimeni despre acea minune, legându-i cu numele lui Hristos, până când el nu va mai fi. Şi aşa au făcut, că noi am aflat de la ei după moartea Sfântului.

CAP. VII. Pentru vreo două pere

Ştim cu toţii că sfintele canoane arată că toţi bărbaţii trebuie să poarte mustaţă iar de la o vreme şi barbă. În timpul prigoanei însă acest lucru pe politicienii de atunci îi deranja. Poliţaiul, primarul, notarul şi popa chiar dacă vedeau doi, trei oameni cu barbă mergând pe drum, fie chiar şi din întâmplare, erau urmăriţi să vadă unde se adună sau unde merg, fiindcă ziceau ei că sunt „vrăjmaşi din cei pe vechi” şi se adună undeva la o casă pentru rugăciune.

Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul Neculai Păstrăvanu în vara anului 1937. Într-o duminică după-amiază, împreună cu fratele său, Petru, au mers de la Poiana la Brusturi, la un cumătru de-al lor, cu numele Ion Râpeanu să mănânce pere „sântileşti”, că erau coapte şi probabil ei nu aveau. I-a văzut însă cineva şi i-a pârât la popa, iar aceasta a anunţat miliţia, spunând că s-au adunat bărboşii la Ion Râpeanu la rugăciune. Să meargă deci repede, să-i prindă în fapt şi să-i aresteze. Nu s-a lăsat prea mult rugat nici miliţianul, din râvna de a-şi păstra funcţia, şi îndată a mai luat doi oamneni pe nou şi a urcat în deal la Râpeanu. Pe bunicul şi pe frate-său i-au găsit în livada la păr, mâncând pere. Cum i-a văzut, miliţianul i-a întrebat: „Hei, bărboşilor aţi terminat sfeştania?” Auzind aceasta, fratele bunicului, fiind mai tânăr a sărit gardul şi a fugit, însă pe bunicul l-au prins şi l-au bătut acolo până s-au săturat. În zadar mai căuta gazda să le explice că au venit să mănânce pere. Cred că pe bunicul l-ar fi omorât călăii din bătaie, dacă nu ar fi ieşit afară din casa soţia şi cei pentru copii ai lui Ion Râpeanu, care s-au speriat şi ţipau că din gură de şarpe. Văzând aceasta, poliţaiul l-au luat şi l-au dus la consiliul popular. Acolo l-au întins jos şi l-au călcat în picioare cu cizmele lui care pe călcâie aveau fier, încât tot trupul i s-a făcut albastru, având numai urme ca de potcoave. Cei care erau cu miliţianul îl întrebau apoi râzând: „Zi-ne tare, mai ai nevoie de sfeştanie? Hai, spune, vrem să auzim şi noi!”

După ce au văzut că nu se mai putea ţine pe picioare, l-au trimis cu doi soldaţi la Baia la judeţ pentru a-l aresta pe bietul om nevinovat, bătut, leşinat amărât. În acest răstimp, soţia şi copiii îl aşteptau acasă. Când a ajuns la Baia la consiliul judeţean, soldaţii l-au predat unui soldat, iar ei s-au întors înapoi la Brusturi.

Citind procesul verbal, miliţianului nu-i venea să creadă. Se uita când pe foaie, când la bunicul, care îşi zicea în gândul lui: oare ce-or fi scris şi ori câţi ani îmi vor da? Imediat poliţaiul a sunat şi a venit prefectul. Acesta citind şi el procesul verbal a zis: „Cum, moşule, pentru vreo două pere te-au bătut în halul ăsta? Atunci bunicul abia vorbind a zis: „O, pere, pere; dacă ştiam, nu mai doream pere în toată viaţa mea!” Fiind om cu suflet şi văzându-l aşa bătut, prefectul a rupt procesul verbal, a chemat un sergent, i-a dat maşina lui personală poruncindu-i să-l ducă măcar până la Boroaia. Dar acesta la dus chiar până acasă la Poiana.

După acea bătaie, bunicul a zăcut mult timp bolnav la pat. Urma cizmelor cu fierul lor, s-au cunoscut pe pieptul lui până la moarte. Şi adeseori când răsufla greu din piept plângea şi-i zicea tatei: „Ce bine ar fi fost dacă măcar m-ar fi prins şi m-ar fi bătut când eram la rugăciune, că aş fi avut plată, dar aşa... ştiu şi eu?!?

CAP. VIII. Setea creştinilor după cuvântul Domnului

Nu a ţinut însă mult bucuria creştinilor de stil vechi de a veni cu dragoste la bisericile lor, pentru că şi România o dată cu Gheorghiu Dej au primit şi curenţii comunismului.

Din ordinul statului s-au stricat toate bisericile noastre rămânând numai una la Balş nu se ştia prin ce minune. Atâta bucurie a fost atunci pe capul celor pe nou, încât nici cu rudele lor de pe vechi nu ar mai fi discutat.

Cei de pe vechi erau atunci marul discordiei. De se întâmplă cumva, ceva în comună, ei eraude vină. Ei erau chemaţi la poliţie şi bătuţi aproape dein orice. Amenzile cele mai mari tot ei le primeau, dările la stat ale lor erau mai mari şi trebuiau plătite în termeni de..., dacă nu se dublau şi erau luaţi la arest. Într-un cuvânt putem spune că sărmanii creştini nu mai erau aproape stăpâni nici pe casele lor. Mulţi preoţi şi multe măicuţe au fost chinuiţi şi chinuite în acel regim. Nu aveau voie să ţină cărţi de rugăciune în casele lor creştinii, pentru că unde auzeau că sunt cărţi umblau echipe prin sat prin case răscoleau şi le găseau şi le dădeau foc. Îmi amintesc că ne spunea tata ca bunicul îşi făcuse aproape toate cărţile care trebuiau pentru slujbă bisericească aduse de prin Bogdăneşti procuate de cineva de pe la mănăstirea Rastei. Dar nu putea să le ţină în casa ci le ţinea ascunse prin stogurile cu fân s-au pe sub stresinele gardurilor de nuiele car erau acoperite cu paie. Duminică şi în sărbătorile mari, dacă se adunau creştinii la rugăciune în casă la bunicu, aduceau cărţile de unde erau scunse, făceau rugăciune şi iar le ascundeau, pentru că de la acea bătaie pe care a luat-o de la poliţe, creştinii mai mult îl căutau şi îl întrebau de orice lucru sau orice cuvânt despre credinţa în lipsa preotului pentru că ştiau că el citeşte mult şi aleargă mult cu preotul prin toate părţile unde era nevoie. De aceea îl numeau cei de pe nou “urechea protului Glicherie”.

O dată de “Învierea Domnului” s-au adunat creştinii la bunicu acasă să facă slujba “Învierii”. S-au adunat creştinii din mai multe sate. Au venit şi trei cântăreţi buni de la Rădăşeni care au cântat îngereşte, căci toată mulţimea care era adunată la rugăciune a plâns de bucurie.

Am aflat după vreo 15 ani că acei cântăreţi au fost: Mitropolitul Silvestru Onofrei, cu fratele şi cu tatăl lui, părintele Varlam, care mai târziu l-am cunoscut şi noi că ne citea întotdeauna la Slătioara „Molifta pentru împărtăşire”.

Dar nu s-a făcut bine ziuă, n-au apucat a ciocni câte un ou roşu, că a şi venit cel care făcea de pază prin sat în acea noapte, fiind tot pe vechi şi le-au spus să fugă, că poliţia a intrat în sat. Au fugit atunci care încotro, dar cei mai mulţi s-au ascuns în lunca Nisturei, un pârâiaş pe aproape. După ce gazdă a ascuns cărţile, a stins lumina şi s-au culcat, numai şi poliţia a bătut la uşă. A zis poliţaiul (după ce a intrat în casă): „Miroase a tămâie şi a fum de lumânare, dar dacă oamenii sunt singuri şi dorm nu avem ce le face”. Bine că au scăpat de data aceasta ca prin urechile acului, datorită paznicului, însă bunicul se aştepta la mai rău de acum încolo, că era vizat din nou.

CAP. IX Sfântul Glicherie – Icoană vie

Într-o duminică de dimineaţă, Sfântul Glicherie şi părintele David la rugămintea creştinilor, tot în timpul când bisericile erau stricate au mers la Vânători-Neamţ pentru a face Sfânta Liturghie în casa unui creştin cu numele Mihai Urzică.

S-au adunat atunci la sfânta slujbă aproape toţi cei pe vechi din sat cu femei şi copii (bătrâni, tineri şi bolnavi). Sfântul Glicherie le-au făcut toate serviciile, mărturisit, împărtăşit, citit la bolnavi şi toate în grabă şi cu frică, fiindcă ştiau ei că nici cei potrivnici nu dorm. Aşa a şi fost. Când se pregăteau să iasă din casă, tocmai au şi intrat jandarmii. Pe unii i-au bătut, pe femei şi copii i-au speriat cu ameninţările, alţii au mai scăpat fugind, alţii ascunzându-se pe sub paturi, însă pe preot, pe fraţii Urzică – Mihai şi Ion şi încă trei vecini de-ai lor, toţi oameni în vârstă, i-au arestat. I-au dus la postul de poliţie la Vânători, şi de acolo la Piatra Neamţ pe toţi şapte.

După ce au fost audiaţi, auzind că sunt din cei pe vechi, în frunte cu preoţii lor şi că i-au prins la rugăciune, i-au bătut pe toţi un poliţai până n-a mai putut, apoi i-au închis într-o pivniţă mare, întunecoasă şi rece. În cele 40 de zile cât i-au ţinut colo, s-au rânduit cinci jandarmi pentru a-i bate. Dimineaţa veneau doi şi îi băteau de sărea carnea de pe ei şi sângele pe toţi pereţii pivniţei şi pe jos şi le zicea: „Poftiţi ceaiul şi micul dejun!”. La amiază, veneau alţii doi şi la fel îi băteau, spunându-le că le-au adus „prânzul”, iar seara veneau trei şi făceau acelaşi lucru cu ei, spunându-le că au servit „cina”. Ochii îmi aştern lacrimi pe foaie, pixul parcă nu mai poate scrie, mintea parcă stă în loc şi tot corpul îmi tremură – Cum, aşa să pătimească Sfântul nostru?!? Şi să mai gândim că nu are sfinte moaşte! Câtă necredinţă la noi acum!

De atâta bătaie şi flămânzi ce erau, nici nu mai semănau a oameni – spunea moşul Urzică Mihai, după ce le-au dat drumul din arest.

Seara spunea el că stăteau poliţaii câte două ore şi le ţineau politică şi n-am să uit nici în mormânt bătăile primite, dar mai cu seamă răspunsurile pe care le primeau jandarmii de la Sfântul Glicherie. Unul dintre poliţai era mai milos; dar ceilalţi, mai haini, îi ziceau Sfântului de ce nu ascultă de dânşii şi să ţină calendarul schimbat, ca să fie liber. Iar Sfântul, fiind zdrobit de tot, le mărturisea lor tot adevărul cu glasul lui dulce şi lin, zicând: „Domnii mei – eu m-am făcut preot şi următor lui Hristos, pentru a păzi legea Lui şi sfintele aşezăminte, lăsate nouă de la Apostoli şi de la cei 318 Sfinţi Părinţi, care însuflaţi de Duhul Sfânt ne-au aşezat nouă legea şi calendarul acesta pe care îl ţinem noi, care cu legătură dumnezeiască fiind pecetluite, au zis: Cel ce va schimba o iotă sau o cirtă din cele ce Duhul Sfânt au aşezat, anatema fie – adică diavolului. Atunci eu, preot fiind, cum pot sa schimb, să duc şi poporul în anatema, adică în muncile iadului pe veşnicie? Mai bine rabd aici pe pământ, cu toţi creştinii mei o mie de munci în puţine zil, decât dincolo o muncă veşnică.

- Părinte, i-a zis unul – atunci înseamnă că nu vă supuneţi stăpânirii? Că aşa scrie, să vă supuneţi?

- Da, domnule, aşa scrie – şi noi ne supunem întru toate legii pământeşti, că despre această lege pământească scrie.

- Zis-am noi ceva când ne-aţi prins făcând rugăciune? A sărit cineva cu bâta să nu vă apropiaţi? Sau ne-am supus stăpânirii? Când din atâtea bătăi au murit atâţia preoţi şi mireni, am comentat? Când ne-aţi stricat bisericile, v-am înjurat? Nu! Pe toate le-am răbdat, că acestea toate sunt fireşti, pe când de cele dumnezeieşti nu ne putem lega...

Altul – acela mai milos i-a zis: Părinte, dar măcar stai undeva ascuns, nu mai ieşi la chinuri. Sfântul i-a răspuns:

- Eu nu ies la chinuri! Eu merg şi-mi fac datoria mea de preot! Fac Sfânta Liturghie, pentru a-i apropia pe creştini de Hristos; Sfânta Mărturisire pentru a-i scăpa de păcatul care prin Adam a intrat în lume; Sfânta Împărtăşanie pentru curăţia sufletului şi a trupului. Apoi, botezul copilaşilor, care se nasc cu cele şapte păcate de moarte şi care numai prin Sfântul Botez se curăţă. Căci de se va întâmpla să moară copilul mic şi dacă nu-i botezat, merge la întuneric şi eu răspund pentru ei, că sunt preot. Dacă doi tineri doresc să se însoţească unul cu altul pentru împreunarea trupească şi naştere de prunci, tot preotul este dator să le facă cununia. Căci dacă se împreunează fără cununie, curvesc şi tot preotul răspunde şi de aceasta. Tot la fel, dacă moare vreunul şi îi trebuie făcute dezlegările din lanţurile cele nevăzute ale lumii acesteia, deci trebuie făcut prohodul, ca sufletul lui să poată merge liber la judecată şi să îşi ia plata lui, duoă cum a ştiut să facă în astă lume, şi pentru aceasta tot preotul este dator. Cum să stau eu ascuns, să-mi păzesc trupul meu nevătămat, şi să-mi pierd sufletul şi să se vatăme şi să se prăpădească un popor întreg în iad! Cum?

Ei îl ascultau toţi, dar tot ce aveau ordin să facă, făceau.

Dimineaţa, dis-de-dimineaţă, trimiteau două femei – spunea moşu – şi făceau curat în pivniţă, spălau pereţii şi pe jos, tot de sânge şi acelea pe sub şorţ, le aduceau câte două-trei felii de pâine, că le era milă de dânşii că nu le dădea nimeni mâncare, iar ei le împărţeau şi le mâncau, pentru a se mai ţine pe picioare. După cele patruzeci de zile de chinuri, toţi au slăbit foarte tare şi erau mai mult morţi decât vii. Atunci, poliţaiul cel mai blând a adus toată garda şi un doctor să-i dea la raze, gândind el că-i va găsi grav bolnavi şi le va da drumul acasă.

Când doctorul i-a dat la rază, toţi poliţaii s-au uitat şi ei prin aparat să vadă ce-i cu ei. Pe Mihai şi pe Ion Urzică i-au găsit zdrobiţi de tot înăuntru, iar vecinii lor şi pe părintele David puţin mai bine. După aceea, l-au dat şi pe Sfântul la rază, l-au învârtit pe toate părţile spunea moş Mihai, s-au rânduit toţi şi se uitau în aparat, se minunau dar nu spunea nimeni nimic. Când i-a ajuns rândul şi la poliţaiul cel mai milos a zis: Eu nu văd în preotul ăsta decât o icoană în formă de porumbel, pe care străluceşte chipul Maicii Domnului cu Fiul în braţe. Atunci şi doctorul şi ceilalţi au afirmat că aşa este. Toţi s-au înspăimântat şi au ieşit din acea cameră, numai poliţaiul cel mai milos a zis: eu cu aşa serviciu, nu vreau să îmi mai câştig pâinea. A dezbrăcat uniforma de pe el, a aruncat-o şi a plecat lăsând funcţia. Ceilalţi văzând aceasta, au plecat şi după câteva ore au venit şi la mireni le-au dat drumul, însă preoţii i-au mai reţinut.

A doua zi dimineaţă, pe părinţi i-au scos în curtea penitenciarului. Şeful cel mare a dat ordin să facă un foc mare din 3-4 metri steri de lemne şi când vor arde bine toate să-l dea pe Sfântul Glicherie în foc. Aşa au făcut. Dar o, minune, că Sfântul a rămas nears şi jarul tot s-a topit împrejurul lui. Văzând aceasta, şefului nu îi venea să creadă şi l-a chemat la dânsul, iar Sfântul mergând spre el, a zis: „Mulţumesc lui Dumnezeu, că m-am încălzit puţin, că mult frig am îndurat în pivniţă. Şi din auzite vă spunem că în acel loc unde a fost minunea cu Sfântul în foc, nu a mai crescut nimic şi nici nu poate nimeni să calce pe acolo, că este respins. Toţi cei adunaţi acolo în număr foarte mare s-au cutremurat, s-au minunat, dar în bine nu s-au schimbat şi la preoţi nu le-au dat drumul, ci i-au închis din nou.

CAP. X Chinuri mai grele şi minuni mai mari

După vreo câteva zile, intrând frica în poliţaii de la Piatra Neamţ, dar totodată şi răutatea mai mare, în loc să le dea drumul la părinţi acasă, i-au trimis la Bucureşti în penitenciar la Văcăreşti. Aici şi mai rău, cu cătuşele la mâini şi la picioare legaţi cu lanţuri i-au băgat într-o hală la subsol pe nişte grătare, iar apa curgea pe dedesubt. Amar chin. Sentinela sta lângă ei şi cu un bici îi băteau şi îi purtau să zăngănească lanţurile. În întunericul acela şi în acea umezeală au stat câteva săptămâni, nemaiştiind Sfântul Glicherie nici zilele măcar. Atunci a căzut în deznădejde puţin şi ştiind că trebuie să fie pe aproape sărbătoarea Sfântului Ilie, s-a rugat mai multe nopţi cu mâinile întinse către cer, şi cu cătuşele pe ele (să ne imaginăm puţin cât de greu i-a fost!) şi cu tot deadinsul a strigat la Sfântul Ilie să vină să-l scape de acolo, zicând: Sfinte Ilie, tu cel care ai omorât pe cei patru sute de popi idoleşti care se rugau lui Baal să le mistuiască jertfa şi apoi să dea ploaie, care s-au adunat pe Muntele Carmelului, nereuşind nimic, iară tu, Sfinte Ilie, cu puterea Domnului Dumnezeului nostru ai coborât foc din cer şi a mistuit jertfa, apoi ai dat şi ploaie, vino şi la mine aici în temniţă, şi-mi dezleagă lanţurile acestea, că sunt foarte grele şi nu le mai pot purta, precum şi mâinile din cătuşe, ca să pot face o sfântă cruce! Te rog, Sfinte! Şi, o! Minune! Uşa temniţei s-a deschis singură şi a intrat Sfântul Procopie şi i-a zis: De ce plângi aşa, părinte, că a auzit Domnul ruga ta şi m-a trimis la tine, că astăzi e ziua mea. Şi toată încăperea aceea s-a umplut de lumină, iar Sfântul Procopie s-a atins de lanţurile Sfântului Glicherie şi toate au căzut jos.

Apoi a intrat şi Sfântul Ilie şi i-a zis: La ce m-ai chemat, părinte? Te-am chemat, Sfinte, să mă scoţi de aici, că nu mai pot! Atunci Sfântul Ilie s-a întors către Sfântul Procopie şi l-a întrebat: Ce i-ai adus, Sfinte, că astăzi e ziua ta! Iar Sfântul Procopie i-a dat Sfântului Glicherie două pâini albe şi calde şi Sfântul Ilie a zis iarăşi: Părinte, din aceste două pâini veţi mânca şi veţi fi sătui două săptămâni, până la ziua mea. Atunci voi veni şi-ţi voi mai aduce încă două pâini cu care veţi mai trăi încă trei săptămâni şi apoi vă vor scoate de aici. Şi încă ceva: Cât mai stai aici, să tipăreşti în mine Acatistul meu că nu este scris până acum, că te vor scoate de aici şi te vor duce cu domiciliul forţat să lucrezi moşia boierului Arsântescu şi acolo îl vei scrie. Uşa iarăşi s-a deschis singură şi sfinţii au plecat, iar acea încăpere iar s-a întunecat-

Spunea Sfântul Glicherie, că atât cât au stat Sfinţii şi a fost lumină, a văzut că pe lângă pereţii acelei încăperi, mai erau vreo douăzeci de deţinuţi care zăceau bolnavi, nemaiputând nici să vorbească.

A rupt atunci Sfântul Glicherie o pâine cerească şi le-a dat la toţi să guste şi o! Minune! Toţi s-au făcut sănătoşi şi s-au întărit şi au început să vorbească. Văzând şi santinelele acele minuni nu au mai dat cu biciul în părinţi şi nici lanţuri pe Sfântul Glicherie nu au mai pus, iar bolnavii care s-au tămăduit au zis: Mare este Dumnezeu cu Sfinţii Lui şi tot Sfânt şi acest preot, că de nu era el aici, noi muream.

După ce au trecut şi cele treisprezece zile, a venit şi Sfântul Ilie şi i-a adus şi el două pâini şi iarăşi s-a făcut lumină şi l-a întrebat: Acum, părinte, e mai bine? Părintele atunci i-a mulţumit că într-adevăr la toţi le-a fost mai uşor.

- Să nu uiţi de Acatistul meu – i-a mai zis Sfântul Ilie şi a plecat.

După aceea, Sfântul Glicherie a rupt iar o pâine cerească şi le-a împărţit-o celor arestaţi şi o, minunile Tale, Doamne! Că mâncând din pâinile acelea, nu le-a mai fost foame.

După ce au trecut şi cele trei săptămâni care au zis Sfântul Ilie, cu adevărat pe Sfântul Glicherie l-au scos de acolo şi l-au dus cu domiciliul forţat la boierul Arsântescu. Acest boier a fost foarte bun şi cu frica lui Dumnezeu. Era şi ceva mai mare în partid şi în ascuns ţinea pe vechi. Aici, Sfântul a dat-o foarte bine, numai că nu era liber să meargă măcar o dată pe lună să-şi vadă creştinii săi.

Într-o sărbătoare după ce şi-a făcut pravila şi a stat la masă Sfântul, s-a culcat să se odihnească puţin. Şi cum dormea, a venit îngerul Domnului şi l-a deşteptat, zicându-i: Scoală-te şi începe a scrie Acatistului Sfântului Ilie, că eu te voi ajuta unde va fi nevoie. Atunci Sfântul Glicherie s-a ridicat repede şi s-a dus la boier, spunându-i cele văzute. Auzind boierul acestea, i-a adus caiet şi condei şi l-a aşezat la masa de scris.

Cu ajutorul Sfântului Înger a scris Sfântul Glicherie tot Acatistul şi cu cele trei rugăciuni de la urmă. Când a fost gata, boierul l-a dat la tipar şi a scos mai multe cărticele. Acel boier s-a învrednicit a auzi cum îi dicta Sfântul Înger părintelui când scria, dar de văzut nu l-a văzut. Cu o mulţumire nemărginită în suflet, a zis boierul către Sfântul Glicherie: Am luptat cu mine însumi să-mi ţin credinţa cea adevărată, dar că am să-l văd pe cel care luptă din răsputeri pentru a o păstra şi duce mai departe, nu m-am gândit niciodată.

După aceea, Sfântul Glicherie a căpătat şi mai multă încredere în boier şi i-a spus multe de prin cărţi, cum a fost la Sfântul Munte şi cum a fost trimis iarăşi în România, şi câtă bătaie a luat la Piatra Neamţ, cum a fost aruncat şi în foc, cum a vorbit cu Sfântul Procopie şi cu Sfântul Ilie în temniţă la Bucureşti şi cum a fost adus de acolo aici.

I-a mai spus că va veni un război mare şi că atunci vor fi la conducere cei săraci, iar boierii vor cădea. Sărmanul boier întristându-se, l-a întrebat pe Sfântul ce poate să facă el ca să scape. Iar Sfântul l-a învăţat să-şi vândă moşiile şi castelele şi să-şi lase numai o casă de locuit, ca astfel, devenind sărac, va scăpa, însă banii să-i păstreze, pentru că va veni o perioadă foarte grea după război. Şi aşa a făct boierul, după învăţătura Sfântului şi toate cele proorocite de dânsul s-au împlinit. Cât a stat Sfântul Glicherie la boier, doi ani de atunci încolo, tot ce făcea, făcea după ce îl întreba pe Sfântul: cum să muncească, ce să semene şi cum să se poarte cu servitorii.

După ce Sfântul Glicherie a fost eliberat şi a venit la Brusturi, a mers şi boierul cu dânsul să vadă bisericile şi pe adevăraţii creştini, aducându-le şi cărticele cu Acatistul Sfântului Ilie. Şi acum, la Brusturi, se mai păstrează acele Acatiste şi sunt foarte folositoare. Avem şi noi una şi o păstrăm ca pe o icoană vie a Sfântului Glicherie şi când o citim la vreme de furtună mai ales, îi sărutăm iscălitura lui cu dragoste.

Mai ştim însă că atunci când s-a început a se face Mănăstirea Slătioara printre primii ctitori a fost şi boierul Arsântescu, cu tot neamul lui, căci a venit şi a adus bani pentru ctitorie chiar el, şi i-a mulţumit Sfântului Glicherie pentru sfaturile date, că aşa a făcut cu averile lui, după cum l-a învăţat Sfântul şi a ieşit foarte bine.

XI. Persecuţiile creştinilor din comuna Brusturi

După ce s-au stricat primele biserici, creştinii cei adevăraţi erau văzuţi de autorităţi şi de popii cei de pe nou, ca fiind cei mai mari criminali ai societăţii. Nicăieri nu mai erau primiţi, nici măcar un cuvânt nu mai aveau de spus. Ei nu aveau nici un drept, nici la şcoli nici în conducere. Iar dacă vreunul îndrăznea să-şi ceară vreun drept, era imediat dus la poliţie, ţinut închis de la 3 la 7 zile, bătut şi maltratat ca un sclav.

Cred că şi de la noi din comuna Brusturi s-au făcut mulţi sfinţi atunci după schimbare. Că aşa a avut parte judeţul Neamţ de cei mai răi jandarmi, iar comuna Brusturi de cei mai răi popi pe nou, în frunte cu Lupescu, Ghiorghiu şi alţii.

Era prin Postu Sfinţilor Apostoli (că acest post nu-l prea puteau suferi ei) când poliţaii cu popa Lupescu şi cu alţi capi ai bisericii pe nou, nu-i putea vedea pe cei de pe vechi că se adună undeva la rugăciune, că erau imediat pe urmele lor. Ca să-i poată speria şi mai mult, cau adus armată, cu arme şi cu tancuri, cu mitraliere din Fălticeni, făcând cordon şi înconjurând toţi Brusturii. Apoi au umblat jandarmii prin sat şi pe toţi bărbaţii i-au adus la primărie cu mic cu mare. Iar pe femei le întrebau acasă dacă ţin pe nou sau pe vechi, iar care spunea că ţine pe vechi, primea un pat de armă pe spate şi o înjurătură bună.

După ce au adunat toţi bărbaţii satului la primărie, cei pe nou erau trimişi acasă, iar cei de pe vechi erau bătuţi şi maltrataţi mai rău ca pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. La intrarea în primărie era popa Lupescu şi primarul, şi câţiva capi pe nou care dădeau parola, care şi cum trebuie bătut mai mult şi care mai puţin. Jandarmii făceau după comandă. Cei care păzeau mai cu tărie credinţa şi au fost văzuţi cândva umblând cu Sfântul Glicherie la rugăciune sau cu Ajunul, aceia erau trântiţi cu faţa la pământ şi bătuţi aşa de tare cu arme, cu bâte până ce oboseau jandarmii se schimbau între ei şi-i luau din nou, întrebându-i unde le este preotul şi dacă mai ţin pe vechi. Care răspundea afirmativ, era izbit apoi de toţi pereţii.

Era acea cameră ca un abator din vechime, toată plină de carne şi sângele care sărea din trupurile creştinilor. A ţinut acel măcel o săptămână încheiată. Nu a rămas om din sat nebătut atunci. Din acele bătăi, mulţi au murit până toamna. Doi dintre ei au murit chiar la Consiliu: Huţanu Ion şi Buzdea Ghiţă. Femeile lor plângeau, dar slăveau pe Dumnezeu pentru că bărbaţii lor au murit muceniceşte, făcându-se sfinţi prin suferinţa şi moartea pentru credinţă şi adevăr.

Cap. XII Păţania unui copil de şcoală

Povestea Gheorghe Olaru din Brusturi că el era prin clasa a III-a şi mergea la şcoală. Mergând pe drum, l-a ajuns un om şi l-a întrebat: măi băiete, tu ţii pe vechi sau pe nou? Eu i-am răspuns bucuror, crezând că poate-i vreun dascăl: Pe vechi! Auzind aceasta, m-a luat de mână şi m-a dus acolo unde era mulţime de oameni adunaţi: unii plângeau, alţii ţipau, iar alţii cântau. Mai erau şi două aparate de-ţi luau auzul, pentru a crede trecătorii că aici e mare distracţie. Deci m-a dus la Primărie. Când am văzut ce-i acolo, am început şi eu să ţip şi să plâng cât puteam de tare. Un jandarm însă, trecând pe lângă mine, mi-a dat o palmă peste obraz şi mi-a zis să tac, dar eu de durere ţipam şi mai tare.

Scăparea mea a fost că aveam o soră mai mare care a fost luată tot forţat de autorităţi, ş cre cu alte femei era pusă să facă mâncare pentru jandarmii cei veniţi de la Fălticeni, cam 40 la număr. Ea m-a auzit ţipând şi m-a cunoscut, a venit la gard şi mi-a zis să tac şi să stau aşa pe lângă poartă, că ea când vor intra jandarmii la masă va veni şi mă va scoate de acolo.

Cât am aşteptat-o pe sora mea, inima mi s-a făcut cât un purice, văzând câţi oameni ies din Primărie, toţi cu hainele rupte şi plini de sânge. Când a găsit momentul potrivit, sora mea a venit şi m-a scos de acolo printre gard, rupând o şipcă, m-a luat şi m-a suit în podul bucătăriei şi mi-a zis să stau liniştit, că va mai veni ea la mine. Acolo am stat ascuns vreo două zile, până când tot ea m-a putut scoate şi trimite acasă. Sora mea îmi aducea dimineaţa şi seara câte două felii de pâine şi doi cartofi copţi. O auzeam şi pe ea plângând când se ducea primarul la ele şi le obliga să mănânce carne. Ea îi spunea să o lase în pace, că face curat, numai să nu o înfrupte, că noi încă mai aveam post. Multe metanii a făcut apoi după ce au plecat aceia, şi a venit apoi acasă neînfruptată, că ea şi cu părinţii mei ştiau că trebuie să vină părintele Glicherie la mărturisit.

Alte minuni în acea săptămână

În acele zile grele, de neuitat pentru brustureni, trei jandarmi umblau zilnic pin sat şi-i căutau pe toţi cei de pe vechi să-i ducă la Primărie la bătaie să nu cumva să rămână vreunul.

Auzind de la cei de pe nou cum că este un călugăr pe nume Ghermano, care a ieşit din Mănăstirea Neamţ odată cu schimbarea, mergeau în fiecare zi acei trei jandarmi la căsuţa lui să-l prindă. Acel călugăr se ruga foarte mult, ştia pravila pe de rost şi zilnic citea la Psaltire. Era şi foarte îmbunătăţit, vedea totul mai înainte, iarna umbla desculţ prin satele vecine, pe la creştini, în lipsa Sfântului Glicherie, şi îi mai învăţa credinţa, îi mai întărea cu cuvântul, mai citea rugăciuni la cei bolnavi, care se făceau sănătoşi.

Când îl căutau jandarmii, el stătea în faţa casei, că acolo avea o bozniţă făcută şi stătea chiar pe marginea gropii cu picioarele în groapă şi citea la Psaltire. Jandarmii treceau căutându-l şi de câte 5-6 ori în fiecare zi pe lângă groapă, însă pe călugăr nu-l vedeau. Aşa l-au căutat toată săptămâna şi nu l-au găsit. Cei care treceau pe lângă casa lui îl vedeau, însă nu şi jandarmii, şi aşa a scăpat de bătaie.

Mai era şi un dascăl pe vechi, cu numele Buzdea Vasile, care fusese plutonier şi acesta a fost dus la Primărie pentru bătaie cu ceilalţi bărbaţi, însă lui îi era tare frică şi se ruga la Maica Domnului cu tot deadinsul să-l scape de bătaie. Când aproape să-i vină rândul să intre în cameră la bătut, şi-a aruncat ochii în sus şi a văzut un tei stufos în curtea Primăriei. Şi-a zis în gând: „Maica Domnului, scapă-mă, că tare mi-e frică!”, şi a ieşit din rând nevăzut de nimeni şi s-a urcat în tei. A stat acolo ascuns cu puterea Maicii Domnului, trei zile şi trei nopţi. Iar când s-au mai rărit jandarmii, a ieşit din ascunziş şi împreună cu cei bătuţi a ieşit pe poartă şi astfel a scăpat nebătut.

Dacă stăm bine să ne gândim, nici acum nu ştim de ce erau aşa de prigoniţi creştinii. Observăm însă că şi acum, dacă i s-ar întâmpla ceva rău unuia de pe vechi, cei de pe nou s-ar bucura, iar dacă ar păţi ceva unul de altă credinţă: pocăit, adventist, sau chiar satanist, l-ar compătimi. De ce? Mă-ntreb şi nu ştiu să răspund.

Cap. XIII După furtună, iarăşi soare în Brusturi

Văzând creştinii că apele s-au mai limpezit, au adus iarăşi pe Sfântul Glicherie să facă Sfânta Liturghie la Brusturi. S-au adunat creştinii din toate satele de prin împrejurimi în casă la Neculai Buzdea. Mulţimea nu mai încăpea în casă şi s-a umplut şi curtea, de nu se mai auzea peste tot citirea Sfintei Slujbe, deci era foarte greu. După ce s-a terminat, toţi creştinii s-au hotărât să mai rămână Sfântul şi pe a doua zi, pentru a le sfinţi un loc pe care voiau să zidească o biserică cât de repede va fi cu putinţă, că era foarte greu prin casele oamenilor că nu mai încăpeau. Se temeau şi să poarte dascălii cărţile de colo-colo, să nu fie prinşi, că doar au mai căzut în plasă de multe ori când au fost prinşi cu genţile cu cărţi şi le-au fost luate şi arse.

După cum s-au hotărât, a doua zi de dimineaţă au ieşit în câmp acolo între Buzdeni, că era mult loc liber, dar nu ştiau cum şi unde să sfinţească loc pentru temelie de biserică. Cu toate că Sfântul Glicherie şi părintele Ghermano Chirilă au stat la rugăciune toată noaptea să le arate Domnul unde va fi, toţi stăteau nedumeriţi. Apoi numai deodată toţi l-au văzut pe părintele Ghermano că îşi face semnul sfintei cruci cu mâna şi începe a căuta prin iarbă. A umblat el aşa căutând câteva minute, apoi se apleacă şi smulge un smoc de iarbă, vine cu el în grabă şi îl arată Sfântului Glicherie şi celorlalţi, care au văzut că era plin de untdelemn.

Atunci, toţi s-au dus după dânsul, ferind iarba în două părţi, pe dâra plină de ulei. Şi, o! Minune! Îngerul Domnului le-a trasat tot proiectul temeliei bisericii cu ulei, iar ei rupând iarba a rămas drept chipul bisericii pe pământ, şi acolo s-a făcut biserica. După ce Sfântul Glicherie a sfinţit locul aici la Brusturi, a fost luat şi prin alte comune, unde creştinii s-au hotărât să-şi ridice biserici pentru a sluji mai uşor.

Cu muncă, rugăciune şi cu dragoste, în aproape doi ani s-au ridicat mai multe biserici în care se putea sluji. Câtă bucurie pe creştinii noştri, că se puteau ruga iarăşi în biserică! Însă nu după mulţi ani, iarăşi autorităţile în legătură cu cei de pe nou s-au răzvrătit şi mulţi preoţi au închis, pe alţii i-au bătut până ce li s-a tras moartea, şi multe biserici au închis. Multe au avut de îndurat creştinii cei adevăraţi în acele timpuri. Numai ei ştiu câte bătăi, chinuri şi umilinţe aveau de îndurat din partea celor cu sânge rece.

Cap. XIV. Rugăciune cu de-a forţa

Pentru a-şi bate joc de bătrânii satului Poiana care ţineau pe vechi, poliţaiul Stejar şi cu doi soldaţi, puşi de popa Lupescu, într-o Duminică, când la noi mai era o săptămână din Postul Naşterii Domnului, iar la ei se mânca carne, pentru că le trecuse Naşterea, au venit dis-de-dimineaţă şi au adunat toţi bătrânii din susul satului: pe Dumitru Alista, Gavril Movilă, Vasile şi Ion Movilă, Ghiţă Rotărescu şi alţii, şi i-au adunat în mijlocul satului, i-au încolonat, au tras un foc de armă şi i-au speriat, aooi le-au ordonat să meargă la biserica pe nou din sat şi să se roage. Ajunşi la biserică, toţi s-au închinat frumos pe la icoane, după care poliţaiul a zis să dea pomelnice. Ei au răspuns că nu au bani şi fără bani nu pot să dea. Când slujba s-a apropiat de sfârşit, unul din cei aduşi cu forţa a ieşit până afară şi a văzut că erau pregătiţi soldaţii să-i înfrupte, că se adusese un ceaun cu friptură. A venit înapoi, a spus şi celorlalţi, iar când popa a zis: „Cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”, ei toţi au plecat ca din puşcă tocmai când nimeni nu se aştepta afară, şi de aici s-au împrăştiat ca iepurii, de nu i-au mai putu prinde nimeni. Aşa, cu puterea lui Dumnezeu, au scăpat neînfruptaţi.

A doua zi, din cei mai tari în credinţă, vreo trei au fost chemaţi la post să răspundă de ce au fugit de la biserică şi nu au stat până la urmă, iar ei cu blândeţe au zis că nu ei au plecat, ci popa i-a trimis, zicând nouă, celor chemaţi, să ieşim şi să nu îi încurcăm pe ceilalţi, că aveau de mâncat şi de băut. Pe astfel de oameni (a zis popa Lipescu cu ciudă – că era şi el acolo), să nu-i mai aducă niciodată la biserică nimeni, că nici o slujbă nu au ascultat cât au stat, pentru că altceva bolboroseau din gură şi făceau cruce când ştiau ei, şi nu când trebuia; nici pomelnice nu au dat, deci mai bine ar fi să se lipsească de ei. Aşa au făcut, încât niciodată nu i-au mai adus cu de-a forţa la rugăciune.

Cap. XV. Alte necazuri, alte suferinţe

Dacă au văzut poliţaiul şi popa Lupescu că la biserică nu au putut să-i înfrupte pe creştini, anul viitor a umblat pe la toţi cei de pe vechi acasă ca să-i înfrupte. După ce a trecut Naşterea la cei de pe nou, cei pe vechi mai aveam încă două săptămâni de postit. În acest timp, popa Lupescu şi poliţaiul Stejar intrau în casă cu arma în mână, de îi speria şi îi întreba dacă au mâncat de frupt sau nu. Dacă spuneau că nu, le deschidea gura forţat cu baioneta şi-i înfrupta cu carne sau cu brânză. Dacă nu voiau să înghită, le puneau arma în piept, spunându-le că-i împuşcă. Unii, mai fricoşi, înghiţeau, iar alţii ţineau în gură până găseau timp prielnic să dea jos, iar alţii scăpau cu totul şi cu totul altfel.

Au intrat şi la părinţii noştri şi au întrebat întâi unde-i bunicul, că pe el aveau ciuda cea mai mare, dar atunci s-a întâmplat să nu fie acasă, că deja se auzise că au gând rău asupra celor pe vechi din satul Poiana, iar bunicul stătea ascuns la rudele lui de prin alte sate. L-a întrebat poliţaiul pe tata unde-i „tartărul cel bătrân”, iar mama a încercat să-i răspundă, dar nu a mai apucat, fiindcă poliţaiul a scos mişeleşte o ghiohuţă de mână şi i-a dat una după cap, la care mama a căzut leşinată pe vatra de la sobă unde dormeau cei doi copilaşi ai lor. Atunci, tata a strigat de frică la copii: „măi, treziţi-vă, că au omorât-o pe mama voastră!” Popa, văzând aşa, l-a repezit pe tata peste masă şi a căzut şi el cu masă cu tot. Sub faţa de masă aveau puşi banii pe care îi aveau de pe urma unei vaci pe care o vânduseră, iar când masa au căzut, banii au ieşit la iveală. Atunci popa a hotărât să îi lase neînfruptaţi, dar să le ia banii, după care au ieşit. Tata s-a ridicat apoi de jos, şi văzând că mama e tot leşinată pe jos, a luat repede găleata cu apă şi a turnat-o toată peste ea. S-a deşteptat şi mama, dar s-au trezit şi copiii într-un ţipăt, că i-a ajuns apa rece şi pe ei.

Mama l-a întrebat pe tata dacă au plecat, iar tata, cu un oftat adând, i-a spus că au plecat, dar le-au luat banii de pe masă. „Nu-i nimic”, a răspuns mama. „Putem să zicem că a pierit vaca, dar bine că am rămas neînfruptaţi”.

Aşa au umblat prin satul Poiana în mai mulţi ani la rând, ca să-i înfrupte, dar cei cu credinţă tare scăpau, într-un chip sau altul.

Cap. XVI. Altă jale, şi tot mare

Din voia lui Dumnezeu, tot în acel an în care le-au luat banii, numai că în vară, s-a întâmplat că a murit sora noastră cea mai mare, care atunci avea doi anişori şi jumătate. Spunea mama de multe ori că era foarte pricepută, vorbea cu oricine vorbe înţelepte şi judeca ca un om mare. Era şi foarte frumoasă. Când trecea bunicul cu Sfântul Glicherie pe la ei, fetiţa le spunea „Crezul”. Când a murit, scârba părinţilor nu a fost puţină, dar frica era şi mai mare, că trebuia îngropată, iar noi, cei de pe vechi, eram ai nimănui atunci.

S-a dus tata la sfatul popular, să scoată certificatul de deces. Primarul l-a trimis întâi la popă, să vadă dacă îi primeşte mortul în cimitir. Acesta, auzind, a sărit în sus de bucurie, zicându-i tatei să se dea pe nou dacă vrea să-i primească mortul în cimitir. S-a dus bietul tata înapoi la primar, şi i-a spus iar acesta l-a trimis iar la popa, să-l mituiască.

Pe atunci, nici bunicul nu era acasă pentru a-i da un sfat tatei, că de frica autorităţilor era dus la nişte rude din com. Focuri, judeţul Iaşi, să mai lucreze la ei până se vor mai limpezi apele şi în comuna Brusturi.

Tata a fost nevoit să plece atunci la el, pentru a-i da un sfat. Distanţa era mare, maşini nu erau atunci ca acum, şi a trebuit să plece pe jos, dar ce să-i faci? La jalea şi scârba lui de atunci, s-ar fi dus şi în genunchi!

Dacă a ajuns la bunicul şi i-a mărturisit lui toate, plângând în hohote şi el pentru nepoţică, l-a îmbărbătat apoi pe tata, zicându-i să-i facă mormânt în fundul grădinii şi să-i pună cruce acolo, dar pe fetiţă să n-o îngroape, ci s-o ascundă cu tot cu sicriaş undeva la răcoare, că doar nu va putrezi până ce autorităţile se vor răzgândi şi îl vor lăsa să o îngroape în cimitir, că „viu este Domnul”. Tata a făcut întocmai cum l-a învăţat bunicul.

După două săptămâni, a venit poliţia şi primarul şi l-a întrebat pe tata ce a făcut cu mortul. Iar tata, cu rugăciunile în gură şi plin de frică, le-a arătat mormântul. Primarul i-a dat certificatul de deces şi i-a spus tatei să o dezgroape şi să o ducă în cimitir în dimineaţa următoare, că au pus ei un gropar să-i sape mormântul, fiindcă nu e voie a se îngropa oamenii pe oriunde. Atunci, tata a răsuflat uşurat. A doua zi dimineaţa, au luat din camera de lângă beci, de la răcoare, din sipetul mamei de zestre şi sicriaşul care era ascuns acolo, ca să-l ducă la cimitir. Când au desfăcut sicriaşul să îşi mai vadă părinţii fetiţa, ea era parcă atunci adormită, roz la faţă şi cu broboane de apă pe frunte. Mama chiar că nu ar mai fi îngropat-o când a văzut-o aşa. Săgeata trecută prin inimă şi jalea a fost şi mai mare, dar fără voia Domnului nimic nu se face. Aşa că şi pe micuţă au dus-o tot cu jale la cimitir.

CAP. XVII. Mort, spânzurat şi îngropat

Tot în acele vremuri grele, s-a întâmplat de i-a murit şi moşului nostru, Vasile Păstrăvanu,un băieţel de un an. Mama copilului avea multe rude pe nou, dintre care unul avea chiar funcţie de conducere în comitetul bisericii, şi a vorbit cu el şi cu popa, şi l-au îngropat pe băieţel fără nici un fel de slujbă, la cimitirul din sat.

Unul din comitet însă nu era atunci prin zonă şi când s-a întors după vreo trei zile, a aflat veştile şi a sărit în sus de turbare, urlând şi înjurându-i pe cei din comitet, pentru că au lăsat copilul „bărbosului” în cimitir, pentru că nu l-au pus să jure că ţine pe nou, de ce nu l-a dus măcar popa de pe nou la groapă, ca să-i „facă de râs pe vechioşi”.

Atunci, în starea aceea în care era, s-a dus la cimitir, la mormântul copilului, l-a dezgropat şi l-a spânzurat în clopotniţă. După vreo trei zile, cei care treceau pe lângă clopotniţă, auzeau plânset de copil. Despre această minune înfricoşată, încă mai povestesc cei bătrâni care au apucat acele timpuri. Aceste lucruri au ţinut două săptămâni, de ajunseseră oamenii să se teamă a mai trece pe acolo, dar nimeni nu îndrăznea să ia trupul bietului copil de acolo şi să-l îngroape.

S-a alarmat tot satul, iar popa i-a zis unuia din comitet să meargă la tatăl copilului să-l anunţe unde îi este copilul şi să vină să îl îngroape.

Acum, să judecăm singuri, noi cei care citim aici, cum a reacţionat sărmanul tată, când a mers de şi-a văzut copilul cel mort şi îngropat, fiind acum spânzurat. Atât a putut spune: „Sunteţi mai răi decât dracii!”, iar apoi a plecat acasă.

Iar cel ce a făcut asemenea faptă, după ce a fost scuturat un pic de oamenii din sat, l-a pus înapoi în mormânt.

Cap. XVIII. O temelie de nădejde

În toamna anului 1946, când Sfântul Glicherie slujea la Brusturi, când Sfântul Glicherie slujea la Brusturi, că mai mult pe aici stătea, le-a spus într-o Duminică la creştini în biserică: „Pentru că s-au înmulţit călugării pe vechi în România, trebuie să facem o mănăstire, însă frăţiile voastre să vă daţi interesul să găsiţi un loc ferit pentru construcţie şi dacă vom găsi, va fi nevoie şi de oameni la muncă”. Toţi creştinii s-au bucurat, spunând că vor ajuta cu drag.

Au căutat loc potrivit prin mai multe sate şi au găsit şi în Brusturi, la Mitiţă Ionel loc bun lângă pădure şi i-a plăcut Sfântului. Însă după ce s-a auzit prin comună, cei de pe nou şi cu poliţaiul au şi început cu ameninţările pe acel om, care temându-se nu l-a mai donat.

De aceea, locul cel mai potrivit a fost la Slătioara, com. Râşca, jud. Suceava şi fără zăbavă anul 1947 a marcat începerea lucrărilor de construcţie la mănăstirea Slătioara. Veneau oameni la ajutat din toată zona Moldovei. Bunicul nostru putem spune că a fost nelipsit de la muncă. Au fost şi de acolo din Slătioara oameni pe vechi care au sărit în ajutor. Au adus ciment cu căruţele de la Râşca, iar piatră au cărat tot cu căruţele, de pe pâraiele din împrejurimi. Când s-a turnat temelia, s-a băgat toată piatra cărată: întâi bolovanii mai mici, iar cei mai mari au rămas la urmă.

Însă nu-i puteau pune întregi, că erau prea mari şi trebuiau sfărâmaţi. Atunci, bărbaţii cei mai puternici s-au dat la crăpat, unii cu topoare, alţii cu barosul, dar mulţi din ei erau foarte tari şi nu se crăpau. Văzând Sfântul Glicherie că nu mai merge treaba repede şi uitându-se la cei care muncesc din greu la spart bolovanii, a lăsat mistria din mână şi a venit el la bolovani. Punea bolovanul mare jos, făcea cruce pe el el şi cu unul mic dădea într-însul şi se despica cu mare uşurinţă în patru, cinci bucăţi. Au cercat apoi şi ceilalţi aşa, dar la ei nu se despicau. Atunci toţi au cunoscut că pe cel drept şi pietrele îl ascultă. Şi astfel Sfântul i-a crăpat pe toţi.

Cap. XIX. Minunea cu lemnul

Spunea bunicul că după ce s-a terminat temelia de turnat, Sfântul Glicherie s-a dus pe munte cu câţiva oameni şi au doborât câţiva brazi, i-au tras cu lanţuri şi cu funii la un drum şi apoi i-au tăiat la dimensiuni după cum le trebuiau lor pentru grinzi. Bunicul îi măsura. Unii îi cojeau iar alţii îi aşezau. Când s-a înserat, cei din sat au plecat acasă, rămânând numai Sfântul Glicherie, bunicul şi cu doi oameni din Rădăşeni, care trebuiau să care toate acele lemne la vale, unde era temelia.

Sfântul le-a numărat apoi şi a început să le măsoare şi socotea să vadă dacă le ajung sau le mai trebuie. Măsurând el, unul dintre ele era mai scurt. Şi i-a zis bunicului să mai urce toţi o dată muntele, să mai taie un brad, că nu ajung, deoarece acela este mai scurt. Bunicul a oftat, iar ceilalţi doi au spus că nu mai pot de obosiţi şi s-au aşezat toţi pe un butuc să se odihnească puţin, că erau istoviţi, iar apoi să se urce iar pe munte. Cum se uitau toţi spre munte, numai ce Sfântul Glicherie s-a ridicat şi s-a dus la acel lemn, l-a luat de un capăt şi a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai lungit lemnul când erai în casa părintească, lungeşte-l şi pe acesta, ca să nu ne mai ducem pe munte după altul, că nu mai putem şi vine noaptea, şi trebuie să-i şi cărăm la temelie.

S-a aşezat apoi lângă ceilalţi tovarăşi, şi după ce au mai stat puţin a zis către bunicul: hai, măi frate Neculai să-l mai măsurăm o dată. Şi, o, minunea Ta, Doamne! Când l-au măsurat, era puţin mai lung decât ceilalţi! Au mai tăiat din el şi l-au aşezat la loc. Mulţumind toţi Domnului şi cunoscând minunea, au început cu drag a-i trage la vale.

Cap. XX. Minunea cu ploaia

După ce s-a zidit biserica şi s-au făcut arcadele pe pod, au început a bate lut, că aşa era pe atunci. Au cărat mai multe căruţe de pământ, au făcut lutul şi au început a-l bate. Nu au terminat încă nici pe jumătate de pod de bătut şi numai ce toţi oamenii care erau la treabă în acel moment s-au speriat şi se rugau de Sfântul şi îl tot trimiteau să coboare să se roate la Domnul, că venea o ploaie mare, şi ziceau ei că de va ploua, tot lutul bătut se va înmuia, şi nimic n-au făcut.

Atunci Sfântul Glicherie s-a întors cu faţa spre răsărit şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, cum l-ai ascultat pe Isus Navi şi a stat soarele din mers până ce a biruit pe vrăjmaş, ascultă-mă şi pe mine, păcătosul, şi nu lăsa ploaia să curgă până nu vom termina de bătut lutul şi chiar până vom acoperi această bisericuţă. Apoi s-a întors cu faţa la apus şi a însemnat şi ploaia cu semnul sfintei cruci şi, o, minune! Parcă au îngheţat norii, şi aşa au stat o jumătate de zi clocotind, tunând şi fulgerând, dar nu a curs nici o picătură. După aceea, norii s-au împrăştiat şi nu a plouat până când nu s-a acoperit biserica, după rugămintea Sfântului.

Bunicul nostru, văzând atâtea minuni pe care le făcea Sfântul, nu a mai venit acasă la Poiana, ci a rămas acolo de tot, pentru că bunica murise de mult şi lui i-a fost drag la mănăstire. Mai târziu, a fost călugărit şi i s-a spus Nectarie – părintele Nectarie Păstrăvanu.

Cap. XXI. Minunea cu cei trei călugări

Tot bunicul i-a povestit tatei cum că într-o zi a venit la mănăstire o femeie care plângea fără mângâiere, încât nici nu mai putea vorbi. Au întrebat-o oamenii care lucrau acolo ce a păţit, iar ea i-a întrebat, cu un glas stins, dacă acolo îl poate găsi pe părintele Glicherie. Atunci părintele David a luat-o şi a dus-o puţin mai către biserică şi i l-a arătat pe Sfântul care venea cu un braţ de şipci. Aflându-l, femeia i-a căzut în faţă cu plecăciune şi a început să povestească cu glas mare. Toţi oamenii rămas uitându-se la ea. „ Părinte, - a zis ea către Sfântul – eu sunt din judeţul Iaşi, din satul Câmpuri, şi am să vă povestesc pe scurt cele petrecute şi văzute în satul nostru. De la noi din sat a fost un tânăr dus la Mănăstirea Neamţ şi s-a făcut călugăr. După ce s-a schimbat calendarul, a mai slujit Domnului vreo câţiva ani în schimă. Dar după ce şi-a dat seama că nu-i bine, el şi încă doi călugări s-au sfătuit să iasă din mănăstire şi să plece unde vor vedea cu ochii, numai să nu mai stea în acea rătăcire. Într-o noapte, şi-au făcut bagajul să iasă, că ziua se temeau.

Cel din Câmpuri avea o icoană mare cu Maica Domnului şi altele mai mici cu Domnul şi cu alţi Sfinţi. A vrut să ia cu el numai icoana cea mare şi când s-o ia din cui, toate celelate icoane s-au aşezat singure peste cea mare. Atunci călugărul a înţeles că trebuie să le ia pe toate. Ceilalţi doi au luat cărţi, haine şi ceva pesmeţi şi au ieşit în pădurea de deasupra Nemţişorilor. Au zăbovit prin pădure vreo două, trei săptămâni, după cum ne-au povestit ei nouă, după care s-a făcut frig, a căzut bruma şi a dat îngheţul şi nu au mai putut sta. Au terminat şi pesmeţii şi tot plângeau şi se rugau la Maica Domnului, sărutând icoana, să-i îndrume să meargă undeva, să nu moară de foame, dar mai cu seamă să poată ţine pe vechi, aşa cum este bine şi cum au ţinut mai înainte.

Într-o noapte, cel de la Câmpuri a visat-o pe sora lui că îi dădea o pâine. Şi deşteptându-se, a spus şi celorlalţi că sora lui sigur trăieşte şi să meargă cu toţi la dânsa la Câmpuri şi să stea acolo. Au mers ei mai multe nopţi (că ziua se temeau să nu îi vadă cineva), şi au ajuns la sora sa. Aceasta visase şi ea pe fratele ei şi îl aştepta. După ce au mai stat de vorbă şi i-a ospătat, sora i-a lăsat pe ei în casă să locuiască, iar ea a venit la mine, că eu am fost naşa ei” - a spus femeia care îi povestea toate acestea Sfântului Glicherie, şi mă cheamă Parascheva.

Apoi a început a povesti mai departe: „Au stat părinţii aceia în căsuţa finei mele mai mult de zece ani şi s-au rugat în linişte şi au ţinut sărbătorile pe vechi. Nimeni nu s-a legat de dânşii. Munceau la câmp şi-şi câştigau pâinea. Mai ziceau sătenii că de ce stau ei aşa separaţi şi nu se duc la Mănăstirea Negreşti, că acolo sunt mai mulţi călugări, însă aceia erau pe nou, iar lumea nu ştia că cei trei ţin pe vechi. S-a întâmplat însă într-o zi că a trecut primarul pe la căsuţa lor, împreună cu brigadierul CAP-ului din sat şi i-au chemat pe călugări într-o bostănărie, punându-i să culeagă pepenii în coşuri şi să-i care la căruţe. Tocmai că pe vechi era Cuvioasa Parascheva, iar călugării au zis că ei nu lucrează în acea zi, dar a doua zi ei fac toată tarlaua fără nici o plată. Aflând chiar din gura lor că ţin pe vechi, primarul i-a dus la postul de poliţie şi chiar el a început a-i bate pe rând pe toţi trei, până a obosit, după care i-a luat miliţianul.

Apoi i-au trimis acasă şi le-au dat timp de gândire trei luni de zile, dacă se dau pe nou sau nu. După ce timpul s-a scurs, aflând că nu se dau pe nou, primarul şi miliţianul i-au bătut chiar acolo, în căsuţa lor, până i-au lăsat leşinaţi. Sora cuviosului se ducea acum în fiecare zi să-i îngrijească, pentru că fratele ei era un pic mai binişor, dar ceilalţi doi nu s-au mai dat jos din pat aproape doi ani.

Din şase în şase luni însă, primarul trecea iar pe la ei, şi dacă îi vedea cumva mai răsăriţi, îi bătea iarăşi. Odată, au prins-o şi pe fina la ei, că venise să-i hrănească, şi au bătut-o şi pe ea aşa rău, încât nu a mai trăit mult şi a murit din acea bătaie. Pe părinţi însă aşa i-a chinuit cu bătaie încă vreo trei ani şi mă duceam eu acum de îi îngrijeam” spunea femeia.

„După ce încă s-au mai asprit legile comuniste, au venit primarul şi miliţianul la căsuţa lor şi i-a dat foc. Părinţii nu au mai putut ieşi afară, că erau grav bolnavi din cauza bătăii, însă din gură ziceau rugăciuni şi mulţumeau lui Dumnezeu că prin foc se sfârşesc şi ei. Părintele care avea icoana cu Maica Domnului şi-a ridicat ochii către ea şi a zis: „Fugi, fugi, Maica Domnului! Fugiţi, Sfinţilor, că voi aveţi putere... noi nu mai avem”. Şi toate icoanele au ieşit la marginea drumului şi s-au aşezat la rând cu faţa în sus. Căsuţa a ars toată. A rămas doar un stâlp unde era pusă, într-un cui, căndeluţa aprinsă. Cuvioşii părinţi au ars toţi. Nu au rămas decât oasele şi scrum amestecat cu sânge.

S-au adunat atunci acolo aproape toţi sătenii. Mulţi au încercat să ia icoanele din drum, dar nu au putut. Mulţi necredincioşi aruncau cu pietre în candelă, dar nu putea nimeni să o nimerească, şi nimeni nu putea să înainteze spre locul unde erau sfinţii, căci o putere nevăzută îi împingea înapoi. Toţi se mirau, până şi primarul ucigaş, dar nu puteau face nimic. După ce s-a înserat şi fiecare a plecat la casele lor – mărturisea Parascheva – s-a dus şi ea cu soţul ei să vadă ce e acolo. Au vrut şi ei să ia icoanele din drum, dar nu au putut. Au căzut în faţa lor în genunchi şi s-au rugat, le-au sărutat, dar tot nu le-au putut ridica. Au mers apoi la acasă la ei şi s-au rugat cât au putut la icoana lor cu Maica Domnului, după care au adormit. Parascheva a visat că era lângă icoanele sfinţilor din drum şi Maica Domnului din icoană i-a arătat un drum lung şi i-a zis să meargă pe acel drum până va ajunge în satul Slătioara din judeţul Suceava. Acolo, la capătul satului, urma să găsească nişte oameni care construiesc chilii la o mănăstire. Să intre acolo şi să întrebe de părintele Glicherie, să se închine lui cu plecăciune şi să-i povestească lui toate cele petrecute la Câmpuri, că el va şti ce este de făcut – toate acestea i le-a poruncit Maica Domnului femeii.

„Aşa am ajuns aici”, a continuat femeia. Sfântul Glicherie a oftat, apoi a ridicat ochii spre cer şi a spus femeii că trebuie neapărat să meargă la Câmpuri, la locul faptei. Au şi pornit la drum. Mergeau numai noaptea, de frica autorităţilor. Când au ajuns la locul acela, mare i-a fost mirarea Sfântului Glicherie când a văzut casa arsă şi stâlpul rămas întreg, nici măcar afumat, cu căndeluţa care încă ardea. A mers şi s-a uitat şi la cei trei sfinţi care pătimiseră pentru adevărata credinţă. I-a văzut arşi, iar oscioarele lor erau împrejmuite de un cordon roşu ca flacăra. După ce Sfântul le-a citit rugăciunile care se fac la înmormântare, i-a binecuvântat şi a ieşit în drum la icoane. S-a închinat la ele şi a întrebat-o pe Maica Domnului din icoana cea mare dacă vor să plece dintre păgâni şi să meargă la Slătioara. Şi, o, minune! Toate icoanele s-au desprins de pământ şi s-au făcut pachet. Sfântul le-a luat şi le-a pus în raniţa lui şi au plecat la locuinţa Paraschevei.

Aici, după ce şi-a citit pravila, i-a spus Paraschevei să meargă şi să ia oasele mucenicilor şi să le îngroape în fundul livezii, la un copac, apoi să acopere cu ceva mormântul sau să facă soţul ei un gărduţ, ca să nu calce nimeni pe acolo, iar candela să o ia la dânsa acasă şi să o aprindă permanent spre pomenirea celor trei sfinţi şi a finei ei.

Cum s-a făcut noapte, Sfântul a luat icoanele şi a plecat spre Slătioara. Tot în acea zi, Parascheva s-a tăiat cu cuţitul la un deget şi de durere nu a putut dormi toată noaptea aceea. Se gândea şi la părintele Glicherie, ca nu cumva să îl prindă cineva, se gândea şi la ce avea ea de făcut cu sfintele moaşte a doua zi. Dar noaptea a trecut, şi, cu toată durerea, ea a mers şi a îngropat oasele, acoperind mormântul mai întâi cu nişte scânduri. Apoi a strâns grămăjoară şi scrumul amestecat cu sânge, iar rana de la deget i s-a vindecat în chip minunat, de nu se mai cunoştea nici tăietura.

Dacă a văzut acestea, femeia a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfinţilor care au ars acolo, apoi a luat scrum amestecat cu sânge şi l-a pus într-o cutie, din care ungea mereu pe cei bolnavi, care se tămăduiau.

Nu după mult timp, s-a întâmplat că primarul acela a căzut şi şi-a rupt un picior. A fost la spital, i-au pus piciorul în ghips, iar după o lună de zile, în loc să îi treacă, piciorul i s-a albăstrit, iar de durere urla ca un câine.

Femeia lui se săturase de urletele lui, dar îi spunea să rabde, că va păţi şi mai rău, că Domnul îl va bate pentru ce a făcut călugărilor.

A urlat aşa, zi şi noapte, vreme de trei luni, neliniştindu-se nicidecum. Femeia lui a auzit că Parascheva a tămăduit mulţi bolnavi cu scrumul din sfinţii arşi şi a rugat-o să vină şi la soţul ei să-l ungă la picior, dar să nu îi spună ce fel de leac este acela, fiindcă omul ei este tot la fel de cârtitor împotriva lui Dumnezeu şi a celor de pe vechi. Parascheva se temea de acest om necredincios, însă i s-a făcut milă de femeia lui, care plângea şi o ruga din tot sufletul, şi astfel a mers şi l-a uns la picior şi s-a tămăduit, prin puterea Domnului şi a sfinţilor, şi iarăşi a putut merge, că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Însă în zadar, că primarul nu a încetat a-i prigoni pe cei ce ţineau credinţa adevărată.

Nu a trecut mult timp, şi mergând el cu o maşină la Regiune cu mai multe treburi, a avut un accident şi a murit. După ce l-au îngropat, o altă minune: ziua îl îngropau, iar noaptea ieşea afară din mormânt, cu tot cu sicriu. Şi aşa s-a tot întâmplat, vreme de patruzeci de zile. Lumea era îngrozită de putoarea care era în cimitir şi nici că s-a mai dus cineva ca să-l îngroape. Femeia lui însă, şi de scârbă şi de frică, precum şi din ruşine faţă de oameni, s-a dus iar la Parascheva şi s-a jeluit ei, rugând-o să meargă ea la Părintele acela care a luat icoanele şi să-l întrebe pe el ce e de făcut în acest caz, că tot ce va cheltui pe drum, cu tot cu zilele pierdute, ea i le va plăti înzecit, numai să se ducă.

După aceste rugăminţi, Parascheva a mers iar la Slătioara. Ne povestea bunicul, părintele Nectarie, că într-o dimineaţă s-au trezit cu Parascheva iar la mănăstire, întrebând iarăşi unde e Sfântul Glicherie, îngrozită fiind dar de data aceasta nu mai plângea. Sfântul abia ce fusese eliberat din puşcărie. Stând de vorbă cu Parascheva, care i-a povestit amănunţit toate cele întâmplate cu primarul cel răufăcător, Sfântul şi-a făcut semnul crucii şi a zis: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!”. A stat apoi puţin pe gânduri, a dat din cap şi a zis: „Du-te în acasă şi spune-i femeii lui să-l îngroape cu un câine, cu cel mai rău câine care se va găsi în sat, că în felul acesta nu va mai ieşi afară, pentru că a fost mai rău decât un câine, şi de aceea nici pământul nu îl primeşte. S-a dus Parascheva la femeia lui şi i-a spus, şi făcând aşa, nu a mai ieşit nici mortul din groapă.

Cap. XXII. Iarăşi întristare, iarăşi suspinare

După ce s-a terminat de făcut biserica Mănăstirii Slătioara, au început părinţii împreună cu Sfântul Glicherie să ridice şi câteva chilii, căci ei credeau că prigoana a încetat. Dar nu a fost să fie aşa, pentru că într-o zi a venit o maşină de miliţieni şi i-a prins pe toţi călugării ce se aflau atunci în mănăstire, i-a urcat în maşină aşa cum erau şi i-au dus.

Au rămas atunci numai câţiva fraţi tineri, care erau duşi în pădure după lemne. Pe ceilalţi, în frunte cu Sfântul, i-au luat şi i-au dus unde nimeni nu ştia. Au umblat atunci câteva cete de creştini, oameni mari şi cu credinţă tare, pe la mai multe tribunale şi penitenciare, şi i-au căutat, dar nu i-au găsit. Toţi creştinii erau întristaţi şi plângeau nemângâiaţi, crezând că i-au împuşcat. A umblat şi tata şi i-a căutat, pentru că era şi bunicul cu ei, dar nu a aflat nimic. Parcă intraseră în pământ. Trecuse mult timp, iar de ei nu se auzise nimic.

Pe vremea aceea, aveam în casă o icoană veche cu Bunavestire. Era aşezată în odaia de oaspeţi. Tata a adus-o în camera de locuit şi decuseară am început a face Paraclisul Maicii Domnului, iar până dimineaţă ne-am rânduit la citit toţi ai casei, cu plângere şi cu metanii. Când am terminat cele 40 de Paraclise, am trecut toţi pe la icoană şi ne-am închinat, am sărutat-o şi am mai înălţat fiecare încă o rugă în gând. Pe când se închina tata, în icoană a strălucit o icoană şi s-a auzit un zgomot, de parcă cineva bătea în sticla ei. Atunci tata a zis: „Părinţii trăiesc, slavă Domnului! Trebuie să aflăm unde sunt. Aceasta este o bună-vestire. Certând ne-a certat Domnul, dar morţii nu ne-a dat” - a mai zis el. „Iată, este aproape un an de zile de când nu ştim nimic de ei, dar îi vom găsi. Îţi mulţumim Ţie, Doamne!”

Tocmai în acel moment, a bătut la uşă un văr de-al tatei şi i-a spus să se îmbrace repede şi să meargă la comună la Brusturi, că vine un deputat de la Bucureşti să ţină o şedinţă de partid şi trebuie să fie prezenţi toţi locuitorii comunei care nu au pământ, sau cei care au foarte puţin, pentru că se vor face liste şi vor primi de la cei care au mai mult de cinci hectare. Aşa a şi fost. După ce s-a ţinut şedinţa, mulţi dintre cei săraci s-au bucurat, aducându-i mulţumiri domnului deputat Onţanu. Iar acesta a încheiat şedinţa cu următoarele cuvinte: „Care dintre voi aveţi o problemă, spune-ţi-mi-o mie acum, că vă dau cuvântul meu că vă ajut cu orice”. Tata, auzind aceste cuvinte, a săltat de bucurie şi a zis în gândul lui: „Mă voi ţine de el şi îl voi ruga până ce voi afla unde sunt închişi părinţii.

Când domnul Onţanu a dat să plece de la Brusturi, tata l-a aşteptat la maşină şi i-a zis: „Să ştiţi că săptămâna viitoare am să vin şi eu la Bucureşti la dumneavoastră, cu o mare problemă. Dacă nu vă supăraţi, daţi-mi adresa. Atunci, cu multă dragoste, deputatul Onţanu i-a dat adresa lui, precum şi numărul de telefon, după care i-a zis râzând: „Îţi dau numărul de telefon, dar nu cred că ştii tu, de la ţară fiind, cum să faci să vorbeşti cu mine”. Într-adevăr, pe atunci nu existau telefoane la ţară, ci numai în centrele mari. Bucuros, tata i-a răspuns că a lucrat doi ani la telefonia germană, în timpul războiuului. Mulţumit de răspuns, d-l Onţanu i-a răspuns: „Bine, atunci te aştept!”

Luni dimineaţă, tata a plecat la Bucureşti, iar marţi l-a sunat pe deputat din Gara de Nord. Acesta i-a ieşit înainte şi l-a condus la apartamentul lui. Aici, tata i-a povestit totul despre părinţi. Când a auzit că era vorba de călugări pe vechi, d-l Onţanu şi-a pus mâinile în cap şi a spus: „O, nu, nu pot să fac nimic. Îmi pare sincer rău, dar aşa sunt ordinele, şi...”

„Ştiu, a spus tata, dar este aproape un an de zile de când nu mai ştiu nimic despre tatăl meu, Mai ştiu că toţi murim, indiferent cine am fi pe acest pământ, iar cineva trebuie să ne caute de rânduială şi după moarte, însă eu acum nu ştiu ce să-i fac; sunt vii sau morţi? Atât vreau să ştiu, nimic altceva, iar dacă se află în viaţă, aş vrea să ştiu la ce închisoare sunt ţinuţi.

Deputatul s-a înduioşat atunci şi i-a zis: „Păstrăveanule, ca să pot afla ceva, trebuie să stai în Bucureşti până vineri, dar unde să stai, că la mine nu te pot ţine... o, o... vechi-nou!” Bucuros, tata i- a spus că are unde să stea şi două săptămâni, numai să afle ceva despre dânşii. „O să ne întâlnim vineri, i-a spus deputatul, că am audienţă la Mitropolie şi poate voi afla ceva, că am o rudă care este arhiereu. Sper că îmi va spune ce doresc, cu toate că ştiu că vă desconsideră foarte tare pe voi, cei de pe vechi. L-a mai întrebat pe tata şi unde va găzdui şi dacă gazda are telefon, ca să îl sune joi. Când ziua întâlnirii celor doi a sosit, d-l Onţanu l-a chemat pe tata la un restaurant anume, ca să poată sta de vorbă liniştiţi, că era mai liber. După vreo două ore de discuţii despre stilul nou şi cel vechi, au pornit-o amândoi către Mitropolie, dar despărţiţi, astfel încât să nu dea de bănuit că s-ar cunoaşte. După ce deputatul a intrat în audienţă, tata a rămas afară, într-o sală de aşteptare. După câteva ore bune, Onţanu a ieşit şi au pornit amândoi spre apartament, tot separat. Acolo, tata a aflat că părinţii erau închişi la penitenciarul Ghencea, iar deputatul l-a trimis înapoi la gazda lui, spunându-i că vor merge sâmbătă la închisoare.

Toate porţile temutei temniţe li s-au deschis cu uşurinţă, şi toţi gardienii îl salutau pe deputat, plini de respect. L-au chemat apoi pe şeful lor, un maior în vârstă, căruia i l-a arătat pe tata, spunându-i că este fiul unuia dintre călugării închişi, despre care nu mai ştie nimic de aproape un an de zile. Maiorul a spus că de când i-au adus aici, s-a întrebat cum de i-au închis acolo, în cea mai amară puşcărie, având dosarele atât de curate. „Au fost acuzaţi formal de propagandă împotriva statulu – spuse maiorul – dar ei nu au scos nici un cuvânt rău de când se află aici. Ba chiar pot să vă spun şi o minune petrecută cu ei, pe care mi-a relatat-o un sergent major aflat în subordinea mea. Era în perioada în care se lucra la subteran şi erau mai mult de două sute de deţinuţi, printre care şi aceşti părinţi. Tocmai când trebuia să ne vină schimbul şi să ieşim la suprafaţă, s-a spart o conductă care a inundat şanţul şi au început a se risipi malurile şi pe toţi ne-ar fi prins acolo şi am fi murit, de nu ar fi ridicat părintele Glicherie mâinile sale spre cer, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, îngăduie puţin, rogu-Te, ca să iasă zidirea Ta la suprafaţă”. Iar Dumnezeu a făcut o minune, că nici o pietricică nu s-a mai desprins de la locul ei câtă vreme a stat el cu mâinile ridicate, iar noi am ieşit”.

Auzind aceasta, tata şi d-l deputat au început să tremure şi să lăcrimeze. Maiorul a spus apoi: „Uitaţi, acum vin deţinuţii în coloane, că îi duce la muncă. Uită-te şi dumneata printre ei şi când îi vei zări, să-mi spui ca să-i opresc”. Au trecut vreo cinci coloane şi nu erau, dar în a şasea coloană i-a zărit. Erau primii. Întâi era Sfântul Glicherie, apoi părinţii David, Chesarie, Calistrat, Nectarie şi toţi ceilalţi, unul după altul. Tata se uita la ei cu bucurie şi emoţie, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Ochii părintelui Nectarie s-au umplut de lacrimi când Sfântul Glicherie i-a spus că i-a sosit fiul. Atunci, domnul maior a dat ordin şi toată escorta a stat pe loc, cu toţi cei o mie şi ceva de deţinuţi, vreme de cinci minute, până ce au stat de vorbă părinţii cu tata. Erau palizi, slăbiţi, istoviţi de munca grea, dar se cunoştea pe chipul lor că îndură toate cu mulţumire, în numele lui Dumnezeu şi pentru Biserica Sa.

Escorta a plecat... tata a rămas plângând şi privind în urma lor. Maiorul, mişcat şi el, a mai spus: „Ce bine ar fi fost dacă am fi văzut acest sobor de părinţi aliniaţi la o paradă de pace, şi nicidecum în aceste condiţii mizere ale arestului”. Iar domnul deputat, mulţumit că a reuşit să rezolve cu bine problema cea grea a tatei, l-a condus până la gară, l-a urcat în tren şi i-a mai zis: „Nu uita că după furtună apare mereu şi soarele!”

Ajuns acasă, tata a dat veştile bune celor ce îl aşteptau cu sufletul la gură, crezând că l-au prins şi pe el şi l-au închis, iar apoi a mers la Slătiora şi i-a înştiinţat pe cei rămaşi despre cele întâmplate şi despre locul unde se află părinţii. După terminarea pedepsei, părinţii s-au întors la Slătioara, spre bucuria de nedescris a credincioşilor.

Cap. XXIII. Salvatorul ierarhiei stilului vechi

Părintele Nectarie povestea cum şi prin ce minune a venit Preasfinţitul Galaction Cordun pentru prima dată la Slătioara. Era ţinut la Cernica pe atunci, şi s-a întâmplat că în acea perioadă, la Bucureşti era mare arşiţă, pentru că de două veri la rând soarele pârjolea nemilos pământul, fără ca să pice din cer vreo picătură de apă. Iarna ce trecuse fusese săracă în zăpadă, aşa că se putea spune că era secetă în adevăratul înţeles al cuvântului. Căldura devenise de nesuportat, iar oamenii se sufocau pur şi simplu. Situaţia era atât de grea încât la Mitropolia de stil nou s-a hotărât ca arhiereii şi preoţii să facă Sfântul Maslu şi procesiune cu sfinte moaşte, doar-doar va se va milostivi Domnul şi va răcori pământul cu ploaie. Au făcut slujbe în mai multe rânduri, dar de plouat nu ploua.

Atunci, arhiereii şi ceilalţi slujitori au mărturisit că aceasta este mânia lui Dumnezeu pentru surghiunirea arhiereului Galaction, bătrân şi suferind, şi s-au sfătuit să-l cheme la Bucureşti, să facă şi el rugăciune pentru ploaie, iar dacă va ploua, să-l lase liber să plece unde va voi.

Ajuns în Bucureşti, preasfinţitul a mers în Piaţa Unirii şi a făcut Sfântul Maslu şi rugăciuni pentru ploaie. S-au adunat acolo o mulţime de bucureşteni, în frunte cu patriarhul Iustinian, însoţit de o escortă de arhierei şi slujitori ai Bisericii de stil nou, care stăteau şi îl priveau în tăcere cum se ruga.

După trei ore de rugăciuni fierbinţi, minunea s-a arătat, căci pe cer a apărut un nor mic, care s-a tot lăţit până a acoperit tot cerul, şi a început să plouă atât de tare încât s-a umplut tot pământul de apă în acea zi. Atunci toată lumea a strigat într-un glas ca Preasfinţitul Galaction să fie liber. Sinodul de stil nou i-a dat un act de eliberare, iar bătrânul arhiereu, mulţumind lui Dumnezeu, a venit către Slătioara, unde a început să păstorească în linişte norodul credincios cel mult-încercat. Biserica avea de-acum o ierarhie, prin hitotoniile de episcopi, preoţi şi diaconi ce s-au făcut în acea perioadă. Se părea că tulburările şi prigoana încetaseră, dar nu a fost să fie aşa. Au reînceput atacurile din partea Bisericii de stil nou.

Într-o zi, în curtea Mănăstirii a sosit un protopop pe numele său Ioan Ţiu, minţind că a fost trimis de Patriarhie să îl ducă pe Mitropolitul Galaction la Bucureşti, unde chipurile avea să i se înmâneze un act de recunoaştere a Cultului Tradiţional de Stil Vechi. Dar nu a fost aşa, căci pe Înalt Preasfinţitul Galaction l-au arestat cu domiciliu forţat la Cernica, iar pe Sfântul Glicherie l-au deportat în Bărăgan-

Cap. XXIV. Rugăciunile şi sfatul bun al Sfântului Glicherie

Deportat în comuna Răchitoasa din judeţul Bărăgan, Sfântul a locuit într-un bordei cu două camere. În una avea soba cu plită, iar în cealaltă doar un pat de dormit. El locuia în camera cu sobă, iar în cealaltă se instalase un preot pe nou, închis sub acuzaţia de legionarism. Aici, Sfântul era liniştit. Ziua şi noaptea se ruga, iar pentru nevoile sale avea o grădiniţă foarte bine îngrijită, în care muncea.

În Săptămâna Brânzei, trei dascăli din Brusturi (Gheorghe Păstrăvanu, Petrea Movilă şi Gheorghe Buzdea) s-au hotărât să meargă să îl vadă şi să facă împreună slujba Canonului cel Mare din prima săptămână a Postului Mare. Au plecat vineri, înainte de lăsatul secului şi au ajuns luni, chiar în prima zi de post. Mare a fost mirarea celor trei când au intrat în bordei şi l-au găsit pe Sfânt citind, având alături pe plită o cană de lapte pusă la încălzit.

După ce au luat blagoslovenie, oaspeţii se uitau nedumeriţi către plită. Ştiind ce gândesc, Sfântul le-a zis repede că nu a uitat zilele şi că nu mănâncă nimic, şi mai ales de dulce în prima zi de post negru, ci că blidul este al vecinului de dincolo. După ce au mai povestit una-alta, Gheorghe Buzdea a scos cărţile şi au început slujba Canonului. Preotul de alături s-a trezit şi a venit să îşi ia laptele. Sfântul i-a dat cana, dar l-a sfătuit încă o dată să nu se înfrupte, ci să postească aşa cum fac toţi ortodocşii în acele zile.

Atunci popa s-a aşezat şi a spus Sfântului, în auzul tuturor, că a visat că în Moldova se făcea o adunare mare ca de praznic şi că părintele Glicherie era decorat şi numit păstor al acelor oameni, iar la rândul său, el era decorat de părintele. Atunci Sfântul a zâmbit puţin şi a zis: „Cu ce te-am decorat, cu o cană de lapte în post?” Popa a rămas atunci puţin pe gânduri, după care a zis: „Părinte, nu mai mănânc nici eu de frupt. Postesc de-acum ca sfinţia-ta, facem rugăciune împreună dacă mă primeşti, dar vrei să ştii cu ce condiţie? Iată: peste trei săptămâni, în calendarul meu nou este Bunavestire, şi dacă pe mine mă eliberează şi îmi dă drumul acasă, atunci să ştii că e bun calendarul meu. Dacă de Bunavestire a ta, pe stil vechi, îţi va da sfinţiei-tale drumul acasă, atunci e bun calendarul vechi, şi eu am să mărturisesc acest lucru şi am să mă dau pe vechi înapoi, aşa cum am fost. Au stat apoi cu toţii la rugăciune şi aşa au continuat să îşi facă pravila toată săptămâna până sâmbătă, când dascălii brustureni au plecat.

Au trecut cele trei săptămâni şi a trecut Bunavestire pe nou, dar nu a venit nici o înştiinţare de la comună, pentru a elibera pe vreunul dintre ei. Popa era foarte supărat, dar a spus că posteşte şi se roagă în continuare, să vadă ce va mai fi.

După încă două săptămâni, în ajun de Bunavestire pe vechi, a venit un miliţian de la comună şi a zis: „Părinte Glicherie, pregăteşte-te. Mâine dimineaţă pleci acasă.” Popa a început să plângă cu amar. Pe de o parte, plângea pentru că îi părea rău că fusese în rătăcire până atunci, iar pe de altă parte, îi era urât în pustietatea aceea nemărginită. Sfântul Glicherie îl liniştea, sfătuindu-l să ţină în continuare posturile şi rânduiala după calendarul vechi, iar peste un an, tot în ziua sfântă a Buneivestiri, va fi şi el eliberat. Bucuros, popa a zis că de vor fi adevărate cuvintele părintelui, el va veni peste un an direct la Slătioara. Apoi au rămas amândoi la rugăciune toată noaptea, iar dimineaţa, după ce şi-au luat rămas bun, s-au despărţit cu pace.

Într-adevăr, după curgerea acelui an, popa a fost eliberat şi a venit la Slătioara, unde a şi rămas, fiind călugărit de Sfântul însuşi. Nu mai ştim amănunte despre viaţa lui, ci doar că a fost călugăr desăvârşit şi a murit în mănăstire, împlinindu-i-se visul de a fi decorat de părintele Glicherie.

Cap. XXV Pe dânsul şi jivinele îl cunosc şi îl ascultă

Odată, când a părintele a fost iarăşi prins şi arestat, l-au dus în Delta Dunării, pe Insula Şerpilor, la tăiat de stuf. Aici, Sfântul a dus-o din nou foarte greu. Ştiau toţi călugării şi toţi creştinii că este arestat, dar din nou nimeni nu ştia în ce loc fusese dus.

După multe rugăciuni făcute pentru sfinţia-sa pe la toate bisericile care se ridicaseră chiar şi în acei ani înviforaţi, bunicului meu i-a venit un gând să se ducă la boierul Arsântescu şi să îl roage să meargă la Bucureşti, să afle unde este închis. Împreună cu bunicul a mai mers şi Vasile Buzdea, dascălul din Brusturi şi au ajuns la boier, care nici nu a stat pe gânduri vreo clipă, ci a plecat direct în Prezidiu şi a făcut mare scandal pentru faptul că părintele fusese închis hoţeşte şi nu au anunţat la Slătioara unde este. Totul se făcuse mişeleşte, fără a i se aduce acuzaţii concrete şi fără a înştiinţa, conform legii, nici măcar autorităţile judeţene sucevene.

Boierul nu a părăsit sala de prezidiu până nu a căpătat foaia de eliberare a Sfântului. S-a întors în grabă, poruncind să i se înhame patru cai la o caretă, după care l-a luat pe părintele Nectarie, spunându-i să meargă împreună să îl scoată din Insula Şerpilor.

Pe drum, i-a povestit păţaniile de la prezidiu. Au ajuns în Deltă val-vârtej. Boierul i-a luat imediat la rost pe miliţienii de la pază, acuzându-i că au închis un om nevinovat, punându-l la un loc cu cei mai mari hoţi şi criminali ai ţării, fără a-i întocmi un dosar legal, fără a înştiinţa autorităţile din Suceava şi fără a-i da dreptul la nici măcar un vorbitor într-un an de zile. „Răspundeţi, bolşevicilor! Unde este acum părintele?” Unul dintre gardieni a spus că se află alături de ceilalţi deţinuţi, pe canal, la tăiat de stuf. Fără să mai piardă vremea, boierul a început să fugă spre apă, căutându-l pe părinte. L-au găsit alături de vreo douăzeci de deţinuţi, în apă, încins la brâu cu o funie de vreo sută de metri, încălţat în cizme pescăreşti şi cu o seceră în mână. El lucra la cea mai grea operaţie: tăia stuful, îl făcea braţe, legându-l cu funie de la brâu. Alţi deţinuţi îl trăgeau pe mal şi alţii îl încărcau la maşină.

Boierul i-a întrebat pe gardieni cum se face că tocmai Sfântul este cel care face cea mai grea muncă dintre toţi, iar ei i-au zis că este singurul pe care jivinele otrăvitoare ascunse în apă: nu îl vatămă, ci îl ascultă şi se depărtează de dânsul. Atunci cei ce veniseră să îl ia acasă l-au strigat şi i-au spus să iasă din apă, iar sfinţia-sa, blând şi iubitor de semeni ca un copil nevinovat, a spus că îi roagă să mai aştepte vreo jumătate de oră, să mai facă vreo şase snopi, că atât mai trebuia ca să umple camionul. Şi-a continuat apoi treaba netulburat şi tocmai când se retrăgea spre mal, Vasile Buzdea a început să strige: „Părinte, un şarpe mare urcă pe spatele sfinţiei-tale!” Părintele nu simţise. Crezuse probabil că este funia pe care o avea înfăşurată de-acum de-a curmezişul pieptului, ca să nu-l stingherească la mers. Toţi ţipau pe mal, dar Sfântul a dus mâna către spate şi a prins vietatea de cap, netezind-o, şi ca şi cum ar fi înţeles, i-a spus: „Mergi în apă la ale tale şi nimic rău să nu faceţi celor ce rămân aici după mine, că eu am să plec”. Ca şi cum ar fi înţeles, şarpele s-a desprins singur din mâna lui şi a intrat sub apă. Boierul, bunicul şi dascălul au rămas fără cuvinte. Deţinuţii s-au despărţit cu lacrimi de salvatorul lor, după ce au luat binecuvântare, iar părintele s-a întors iarăşi, ca un vultur în cuibul său, la Mănăstirea sa dragă.

Cap. XXVI. Minunea care s-a făcut în anul 1949 cu Varvara

Ne povestea tata, Gheorghe Păstrăvanu, despre o verişoară de-a lui, pe nume Varvara, care era mezina familiei şi avea vreo 17-18 ani pe vremea când Sfântul Glicherie venea des de la Slătioara la Brusturi pentru a sluji Sfânta Liturghie. Fata era cam alintată şi nu prea dădea mare importanţă învăţăturilor tatălui său despre credinţă.

În Postul Naşterii Domnului, după o slujbă, părinţii şi fraţii ei au rămas la biserică să se mărturisească. Venind acasă după-amiază mai târziu, au trimis-o şi pe Varvara la mărturisit. Ea însă le-a zis că nu se va duce la Brusturi, unde părintele ştie că merge la hora satului, ci va merge la Slătioara, chiar de este departe, dar măcar acolo nu o cunoaşte nimeni şi nu se va şti despre ea că îi este nepoată după frate părintelui Nectarie. Îi era ruşine de faptul că juca, dar şi frică, şi cu toate acestea nu se putea lăsa de această patimă.

Mai erau două săptămâni până la Naşterea Domnului, când mai mulţi tineri au mers peste munţi, din satul Poiana tocmai până la Slătioara, la mărturisit. Cu ei s-a dus şi Varvara. Când a ajuns-o rândul şi a intrat la mărturisit, după ce a spus că ea merge la horă, la joc şi la distracţie, Sfântul Glicherie a sfătuit-o să lepede această patimă, căci acela care joacă, este prins în hora satanei şi va juca în veci în iad. „Mergi afară, mai gândeşte-te câtă vreme eu mai mărturisesc alţi fii duhovniceşti, iar când te răgândeşti, vino înapoi să îţi fac rugăciunea de dezlegare”. Varvara a ieşit, s-a tot gândit şi a clătinat apoi din cap, spunându-şi în sine: „Cum să nu joc eu puţin de Crăciun... ce o să spună ceilalţi? Vor crede că m-am îmbolnăvit la cap, că m-am prostit, că îl ascult pe tata... nu, nu cred că voi putea face cum spune părintele!”

Inima i se împietri şi intră iar la părintele în chilie, spunându-i răspicat că ea nu se poate lăsa de joc şi nu va putea rămâne acasă de Naşterea Domnului, de vreme ce aproape toţi tinerii din sat merg la horă. „Daţi-mi orice canon – zise ea – dar de joc tot nu mă las!” Atunci, cu multă blândeţe, Sfântul i-a zis cu blândeţe: „Uite cum facem. În seara de Ajun faci 4000 de metanii, a doua zi vii la Sfânta Liturghie la Brusturi, că eu voi fi la biserică în satul vostru, iar după-amiază mergi la joc.”

Varvara s-a bucurat tare mult. A mers liniştită acasă, foarte împăcată cu gândul, aşteptând să treacă zilele mai repede şi să vină Naşterea Domnului. Şi cum timpul nu stă în loc, a sosit Ajunul, iar domnişoara Varvara a început decuseară a face metaniile şi pe la ora trei dimineaţă le-a terminat, apoi s-a culcat, fiind foarte obosită. Apoi, la ora 7 dimineaţă, în odaia ei s-a întâmplat o minune, pentru că i s-a arătat Sfântul, înveşmântat în alb, cu o cădelniţă în mână, tămâind icoanele de prin casă şi apoi pe ea, care stătea în pat, zicându-i: „Hai, Varvara, scoală şi mergi la biserică după cum ai promis, că iată eu am început deja slujba!”

Ea s-a ridicat din pat speriată, dar în acea clipă Sfântul a ieşit pe uşă şi a plecat, iar ea a alergat într-o suflare în odaia părinţilor ei, trezindu-i şi spunându-le că Sfântul a fost la ei în casă, trezind-o şi chemând-o la biserică. Au mers amândoi părinţii la ea în cameră şi s-au mirat de mirosul de tămâie care se simţea acolo. Au mers cu toţii la biserică, iar acolo Sfântul citea Acatistul. În aer, se simţea acelaşi miros ca în casa Varvarei. Prin sufletul fetei a trecut un fior de frică, iar cele petrecute au făcut-o să îşi schimbe planurile de distracţie. După Acatist, a luat pomelnicul şi a mers la sfântul altar să ia blagslovenie de la părintele Glicherie pentru a se împărtăşi, promiţând că în veci nu va mai juca. Sfântul, deşi nedumerit de schimbarea fetei, dar înţelegând că Dumnezeu i-a rânduit o minune ca să o facă să înţeleagă că greşeşte, i-a dat blagoslovenie să ia Sfintele Taine în ziua aceea. Toată frica fetei s-a schimbat în linişte şi bucurie duhovnicească. După slujbă a venit acasă şi a dormit obosită dar fericită, iar a doua zi a mers cu verişorii ei la Slătioara, ca să îl colinde pe Sfântul Glicherie şi pe ceilalţi călugări. După aceea, părintele i-a chemat în chilie şi le-a dat dulciuri, iar apoi le-a ţinut un cuvânt plin de învăţături şi i-a eliberat cu pace. De prisos, cred, să mai spunem că viaţa Varvarei s-a schimbat foarte mult în bine, încât nu ai fi zis că e una şi aceeaşi persoană. Mergea la biserică la toate slujbele şi îl cerceta des pe părintele Glicherie, duhovnicul ei. De multe ori, Dumnezeu îi slobozea să vadă cum o lumină strălucitoare îl învăluie pe Sfântul în timp ce liturghisea, ori cum un porumbel alb stă aşezat pe mitra sa. Din zi în zi, ea se apropia tot mai mult de rugăciune şi de lucrarea faptelor bune. Dacă părinţii sau fraţii ei greşeau cumva înaintea lui Dumnezeu, ea îi mustra şi îi învăţa cu blândeţe.

Cap. XXVII. Cum se sărbătoreşte ziua de Dumninică

Pe la sfârşitul lui noiembrie, într-o Duminică, Sfântul venise iar de la Slătioara la biserica din Brusturi, ca să slujească. Când se ştia că vine părintele, biserica era neîncăpătoare, pentru că veneau creştini din toate comunele apropiate, dar şi cântăreţi renumiţi, iar slujbele erau atât de înălţătoare, încât multora li se părea că au murit şi au ajuns în Rai.

Moş Culiţă Hriscu ne-a povestit nouă, nepoţilor părintelui Nectarie (care pe atunci aveam vreo 12, respectiv 16 ani, şi mergeam şi noi la strană să citim Ceasurile şi să rostim Crezul), cum că în acea Duminică au venit la Brusturi şi doi dascăli buni de la Fântâna Mare, de lângă Fălticeni. Au mers cu autobuzul până în staţie la Brusturi, iar de acolo, de frica autorităţilor, au mers pe jos spre biserică, urmând firul pârâului Brustura, ce urca spre deal.

Era dimineaţă, era frig, şi ei au mers cam repede, tot povestind una-alta. Vorbind ei aşa, la un moment dat şi-au dat seama că au cam răguşit şi şi-au zis: „Degeaba am bătut atâta cale, că nu vom putea cânta!” În calea lor era o crâşmă, ce se numea „La Lilică Creţu”. Unul din ei a zis să intre şi să ia câte un pahar de vin fiert, să se încălzească şi să le treacă răguşeala.

Celălalt stătea însă pe gânduri, neîndrăznind să ia ceva în gură Duminica dimineaţa, când ştia de mic copil că aşa ceva nu a făcut, şi că oriunde te-ai afla în această zi de sărbătoare, nu ai voie să mănânci şi să bei până la prânz. Acestea le-au povestit chiar ei, dascălilor de la Brusturi, după un an, când s-au întâlnit iar, în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la hramul bisericii.

Înduplecat de tovarăşul său de frig şi de răguşeală, precum şi îndemnaţi puţin de duhul mândriei, căci cântau foarte frumos, au intrat repede în crâşmă, au luat câte un pahar de vin fiert şi apoi au urcat la biserică. S-au închinat şi apoi au intrat la strană.

Nu au apucat însă să îşi scoată caietele lor cu note, că Sfântul Glicherie a ieşit repede din sfântul altar, a mers la ei în strană şi le-a zis încet: „Astăzi nu veţi cânta, pentru că ştiţi ce aţi făcut şi cum se cinsteşte ziua Duminicii. De scârbă şi de ruşine, ei au rămas neclintiţi la locul lor, fără să cânte, dar tânguindu-se în sinea lor şi cerând iertare la Domnul pentru păcatul făcut.

Oamenii care îi cunoşteau se mirau cum de nu cântă. „M-am mirat şi eu – a spus Moş Culiţă, şi îmi părea rău că nu îi aud. După slujbă, Sfântul a ţinut cuvânt şi a zis cam aşa: „Creştinii mei, Dumnezeu a lăsat ca şase zile din săptămână să lucrăm, iar a şaptea, adică Duminica, ziua Domnului, să o sărbătorim aşa cum se cuvine. Duminica dimineaţa trebuie să stăm numai în rugăciune. Să mergem cu toţii la biserică, afară de cei rău bolnavi, care nu se pot purta pe picioare, adică cei care nici măcar de li s-ar aprinde casa, nu ar putea ieşi de acolo. Ceilalţi nu pot lipsi de la biserică decât din pricini binecuvântate. Chiar şi aceştia care nu pot veni la biserică, trebuie să se roage singuri acasă aşa cum ştiu ei, dar de mâncat şi de băut nu pot nicidecum, pentru că spune Domnul nostru că un creştin nu se poate mântui nicidecum de nu va cinsti cum se cade ziua Duminicii. Pentru că Duminica, Domnul Hristos S-a pogorât din cer şi S-a născut din Pururea-Fecioara Maria, pentru mântuirea noastră, Duminica S-a pogorât la iad şi a scos de acolo pe Adam împreună cu tot neamul care a crezut în El, Duminică a înviat din morţi, Duminică a trimis din cer pe Preasfântul Duh peste Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, înnoind legea. Tot Duminică, va veni şi va judeca lumea, şi atunci va fi vai şi amar de noi, care ne-am lenevit sau din îngâmfare sau din mândrie, sau din slava deşartă nu am ţinut Duminica aşa cum trebuie, că aspru vom fi pedepsiţi. Nu este greu, creştinii mei, ci trebuie doar să ne luptăm puţin şi să ne obişnuim aşa, precum este obişnuit cu ceasul deşteptător omul care merge la serviciu. Apoi a mai adăugat: „Părinţilor, aveţi grijă de copiii voştri. Tatăl să îşi înveţe de crud feciorul sau feciorii, iar mama pe fete. Daţi-le pilde voi, prin faptele voastre. Nu îl trimte pe el cu vaca sau cu oaia şi tu cu vecinul la băut, iar tu, mamă, nu îţi lăsa fata să toarcă sau să spele şi tu să stai cu vecina la bârfă pe şanţ. Că de vor vedea copiii voştri că veţi şchiopăta de un picior, atunci ei vor şchiopăta de amândouă, iar tu, tată şi mamă, veţi da răspuns pentru ei. Mamelor, aduceţi copiii de mici la biserică, chiar dacă e greu, dar ei se obişnuiesc şi apoi, cu Darul lui Dumnezeu, vă vor lua ei de mână şi vă vor aduce la biserică. Deci să înţelegeţi că Duminica este pentru toată zidirea zi de rugăciune, şi nu de destrăbălare. Dimineaţa veniţi cu toţii la biserică, unde trebuie să staţi cu frică şi cutremur, să luăm aminte la cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum stau îngerii în cer. După slujbă, să luăm Sfânta Anafură şi Agheazma, mulţumind fără încetare pentru că ne-am învrednicit a fi părtaşi unei Taine înfricoşate, la jertfa fără de sânge a Mielului lui Dumnezeu, care se dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, spre iertarea păcatelor. Ajunşi acasă, să avem în suflete nădejdea că Domnul a auzit ruga noastră cea de dimineaţă şi că vom dobândi viaţa veşnică întru Împărăţia Sa, fiind număraţi alături de slugile Sale vrednice”.

Apoi, cu multă dojenire, a zis: „Creştinii mei şi mai ales strana să asculte cu atenţie: Dacă vreunul din dascăli, dintr-o oarecare pricină, nu va putea cânta, este mai bine şi mai primit înaintea lui Dumnezeu să citească cântările, decât să bea sau să mănânce ceva pentru a putea cânta. Tot la fel, cel ce se simte sau ştie preabine că din mândrie şi nu în duhul înţelepciunii şi al smereniei cântă, mai bine i-ar fi lui să citească cântarea, decât să i se întoarcă lui spre păcat.”

Nu voi uita niciodată acea predică a părintelui Glicherie, spunea moş Culiţă, şi cum plângeau toţi creştinii în biserică. Apoi mi-am dat şi eu seama singur de minunea care s-a făcut cu dascălii, cum că părintele Glicherie a avut vedenie cu ei, că au băut ceva ca să poată cânta şi pe bună dreptate i-a smerit.